marți, 26 octombrie 2010

sâmbătă, 23 octombrie 2010



Am avut un vis într-o noapte,
Mergeam pe o plajă iar Dumnezeu păşea alături de mine.
Paşii mi se imprimau pe nisip
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezintă o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă
şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observatcă în unele locuri
în loc de două urme
nu mai era decât una singură.
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locul în care nu se vedea decât o singură urmă
corespondea cu zilele cele mai întunecate
ale vieţii mele:
zile de nelinişte şi de rea voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Şi-atunci întorcându-mă spre Domnul
am îndrăznit să-i reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă?
În zilele când aveam cea mai mare nevoie de Tine?
Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele când te-am purtat pe braţe...
__________________
"În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluţionar..."
George Orwel

“Toacă de vecernie a vieţii…”

Bătrâneţea nu înseamnă doar boală şi suferinţă, singurătate şi durere. Poate trupul slăbeşte, poate memoria scade, dar se poate întări sufletul. Dacă omul ar avea doar trup, bătrâneţea ar fi zadarnică, dacă ar avea doar minte, tot ce am învăţat o viaţă ar putea fi simple himere ale trecutului. Însă avem de la Dumnezeu un dar nepreţuit… sufletul, care se situează peste toate celelalte. Când ajungem la sfârşitul vieţii şi ne aflăm în faţa morţii nu putem lua nimic cu noi, nici măcar trupul, doar sufletul. Şi atunci bătrâneţea poate fi posibilitatea de a ne întoarce către sufletul uitat al omului. Iar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: “Dacă, pentru trup, timpul, în curgerea sa, aduce îmbătrânirea, sufletul însă poate cunoaşte o îmbogăţire, o întinerire, o creştere neîntreruptă. E condiţia specific umană de a creşte nu numai fizic, ci şi spiritual, creşterea spirituală continuând chiar atunci când încetează creşterea fizică”.

Chiar dacă ştim bine că nu trebuie să aşteptăm ceasul al doisprezecelea pentru a începe să trăim luminaţi de Duhul Sfânt, mulţi dintre noi facem acest lucru. Mulţi suntem în viaţă căldicei, iar la bătrâneţe ne înţelepţim. Însă chiar acest lucru înseamnă să îmbătrâneşti, să devii mai înţelept, dacă nu… ai îmbătrânit degeaba. Tocmai prin aceasta se caracterizează bătrâneţea; prin apropierea de Dumnezeu în mare parte datorită conştiinţei morţii. În timp ne dăm seama că această viaţă este trecătoare, şi atunci la bătrâneţe ne oprim din fuga prin viaţă şi ne gândim la sufletul nostru.

Este greşit să abordăm astfel viaţa… aşteptând să ne întoarcem la Hristos mâine pentru că e posibil să nu mai avem un alt mâine. Iar dacă totuşi am ajuns la bătrâneţe este pentru că Dumnezeu ne iubeşte prea mult ca să ne lase să murim fără să ne înţelepţim şi fără să ne lăsăm luminaţi de Duhul Lui. ACUM este momentul să ne întărim spiritual, să ne îngrijim de cele ale sufletului, şi nu de cele ale trupului, şi să credem cuvintelor: “Căutaţi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.

Alexandra Bădiţă

miercuri, 20 octombrie 2010

Vinovatul dovedit

Quantcast

emult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame.

Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:

-Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

-Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat.

-Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!

-Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?

-Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el -
are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

marți, 19 octombrie 2010

In asteptarea sarbatorii


O lume intreaga se pregateste, pentru marea sarbatoare crestina a nasterii Mantuitorului Isus Hristos , lumea sarbatoreste , crestinii sarbatoresc si ei ,chiar daca acesta sarbatoare nu a fost poruncita de Domnul Isus ca sa fie tinuta .El a poruncit o singura sarbatoare ,doar cina ,sau sfanta impartasanie ,cum zic fratii ortodocsi , acum numai Dumnezeu stie cat de drepti credinciosi sunt ,si tot numai El stie cat de drepti credinciosi suntem noi evanghelicii .Dar nu despre aceasta doresc acum sa scriu . Romanii se pregatesc din timp pentru a sarbatorii ,, cum se cuvine " nasterea lui Isus ,strangand provizii , frigiderul incet ,incet trebuie umplut , ca doar nu ne-om lasa la altii ,chiar daca ne plangem ca este criza .Dar toate acestea pregatiri pentru a sarbatori sunt pentru stomac , dar pentru suflet ce faci ? cum il pregatesti de sarbatoare ? poate cadem si noi in plasa bogatului din Biblie, caruia i-a rodit tarina ,care giftuit fiind de atata belsug de bunatati ,zicea ,, suflete ,ai multe bunatati stranse pentru multi ani ; odihneste-te ,mananca,bea si inveseleste-te ." ,bogatul vorbea cu sufletul sau ,de parca sufletul se hraneste cu asemenea bucate .Sufletul noastru nu mananca si nu bea ,ci zace in noi subnutrit ,si care striga in noi ,ca si el are nevoie de ,,hrana" ,dar nu de acesta cum credea acest bogat nebun ,si cum cred si altii in zilele noastre, ci sufletul are nevoie de Dumnezeu ! De ce oare nu punem accent pe sufletul noastru ? de ce nu-l hranim cu cuvantul vietii ? de ce nu-l umplem cu Dumnezeu ,pentru ca sunt atatia oameni care au un gol in ei ,si nu stiu de ce ,orice ar face, placeri , impliniri materiale si profesionale si totusi ,ei simt un gol in sufletul lor . Acest gol simtit de multi , este lipsa lui Dumnezeu din noi , si cat mai repede trebuie umplut acel gol ,cu Cel ce este vesnic . Fie ca acesta sarbatoare ,asteptata de o lume intreaga , chiar daca si acesta sarbatoare a nasterii Domnului , este umbrita de idolul numit Mos Craciun , o alta inovatie a sistemului lumesc dracesc in care traim cu totii , sa fie momentul de cotitura majora in viata ta ,si golul din sufletul tau , sa dispara ,si sa ai parte de o adevarata sarbatoare , sa fi nascut din nou si sarbatoarea logodnei tale cu mirele Isus Hristos,asteptandu-L pana va reveni pentru nunta ,care va fi in cer .Amin !

Paul Cimpeanu .

Sfinţii Bucureştiului: Irina, roaba Domnului

03/26/2009

„Umbli uneori pe stradă şi întâlneşti pe la colţuri cerşetori în zdrenţe, femei sărmane, sau auzi de oameni care suferă de cele mai cumplite boli, şi nu te gândeşti o clipă că poate oamenii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne încerce sau sunt simple suflete care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noştri” (Mircea Eliade).

Bucureştiul e un oraş paradoxal: te poţi pierde – sau te poţi folosi – la tot pasul. Dacă însă prilejuri de „pierzanie” sunt destule (aproape că dau ele năvală peste tine!), prilejuri de sfinţenie întâlneşti mai rar. Şi totuşi… am întâlnit sfinţi în Bucureşti. Sfinţii sunt acei oameni care au o legătură firească („naturală”) cu divinul. Şi nu o arată. În această lipsă de ostentaţie stă marea lor taină: pe lângă ei poţi trece fără să-i recunoşti, şi câteodată chiar fără să-ţi dai seama că există, că sunt acolo şi că suferă. E atâta discreţie în fiinţa lor încât pot induce păreri dintre cele mai contradictorii: unii îi iau drept impostori (dar cine poate discerne, în afară de Dumnezeu, care cunoaşte inimile?), alţii drept nefericiţi ai soartei, rareori se întâmplă să îi descoperi în adevărata lor identitate.

În parabola Samariteanului Milostiv se spune că, pe lângă cel aflat în agonie („abia viu”) au trecut un preot, un samaritean şi un levit. Dintre toţi aceştia, numai samariteanul a recunoscut în acel om, chipul lui Dumnezeu. Preotul şi levitul (reprezentanţii Legii) „au venit, au văzut şi au trecut pe alături”. Dacă vi se întâmplă vreodată să treceţi podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă, priviţi cu luare-aminte. Veţi întâlni, mereu în acelaşi loc, pe răcoare sau pe arşiţă, pe soare sau pe ger, o fiinţă ghemuită şi parcă jenată că există. Se numeşte Irina.

Irina

Irina

Irina are 75 de ani şi e oarbă. Stă faţă în faţă cu Veşnicia. Pentru ea timpul s-a oprit în urmă cu 18 ani, când şi-a pierdut vederea. Vinovaţi, îmi spune, sunt doctorii care i-au distrus ochii: „Dacă am bani, să-i dau în judecată; dacă nu, bună ziua!” Aşa a rămas oarbă, iar nenorocirile s-au ţinut lanţ: i-au murit pe rând fiica şi soţul. De aceea a ajuns în stradă, îmi spune. Irina s-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-un cartier „cu oameni de treabă”, lângă podul Grant. De altfel, singurele clipe de care îşi aminteşte cu plăcere sunt cele din copilărie. Pe atunci nu avea de ce se plânge: traiul era bun, oamenii cumsecade…

Dar vremurile s-au schimbat. Acum stă cu chirie la un proprietar care iubeşte băutura. Când nu are bani pentru asta, cere. Iar dacă nu primeşte, face scandal. Irina însă preferă să plătească decât să moară într-un azil. Spune că acolo i-a murit mama şi că s-a convins că nimeni nu are grijă de tine. Nu pot s-o contrazic… Ultima grijă a Irinei este ca locul de veci în care se află soţul şi fiica ei, să nu fie pierdut. Nu l-a mai plătit de 11 ani şi e tare îngrijorată. Încerc s-o consolez şi s-o asigur că mă voi interesa… Nu pare prea convinsă, dar se agaţă totuşi de gândul că nu e totul pierdut.

Irina

Irina

Viaţa Irinei e o mucenicie tăcută şi parcă fără sfârşit. Odată am văzut-o răbdând ocările unor ţigani care, după ce au umilit-o, au fugit care încotro. M-am apropiat şi am încercat s-o mângâi: era ferm convinsă că aceasta fusese ultima picătură a calvarului ei de fiecare zi. Hotărâse ca în ziua următoare să se spânzure (dar e prea naturaliter christiana ca să o fi făcut). În momente ca acestea realizezi cât de mare este răspunderea creştină: viaţa aproapelui se află cu adevărat în mâinile tale! La fel ca în parabola Samariteanului Milostiv, trecem pe lângă aceşti oameni fără să bănuim măcar ce drame sufleteşti îi mistuie. Dar poate sufletele lor se vor cere din mâinile noastre…

Altădată am zărit-o sub rafalele nemiloase ale unei ploi de vară, retrasă cu desăvârşire în sine, răbdând fără cârtire şuvoaiele mari de apă, care o împresurau din toate părţile. De atunci, trec mereu podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă cu o strângere de inimă. Am întrebat-o odată dacă crede în Dumnezeu. Mi-a răspuns că numai Dumnezeu o ţine în viaţă, fiindcă altfel n-ar rezista aici… Şi totuşi, Irina aşteaptă moartea ca pe o eliberare. Dar oare nu aşa ar trebui să o aşteptăm cu toţii? Convinşi că dincolo este adevărata fericire şi că toate suferinţele îndurate „aici” vor fi având un rost.

Irina

Irina

Pentru Irina se roagă acei oameni care au îndrăgit-o în curăţia ei sufletească. Printre aceştia mă număr şi eu, cu speranţa că, atunci când vom trece dincolo, ne vom vedea cu adevărat şi ne vom recunoaşte. Dacă însă vi se întâmplă vreodată să treceţi podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă, priviţi cu luare-aminte. Veţi întâlni, mereu în acelaşi loc, pe răcoare sau pe arşiţă, pe soare sau pe ger, o fiinţă ghemuită şi parcă jenată că există. Se numeşte Irina.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

“Minunile ce se fac prin anumite icoane nu sunt intamplatoare. Ateii incearca sa combata mitul icoanelor, iar credinciosii le cinstesc cu evlavie. Firesc, Dumnezeu nu obliga pe nimeni sa creada in existenta Sa, in timp ce minunile sunt o dovada a existentei Sale.

Daca te rogi cu credinta orice icoana e facatoare de minuni. Practic minunea nu o face materialul din care e confectionata icoana, ci Maica Domnului sau sfantul al carui chip e in acea icoana. Nu cinstim materia ci pe cel reprezentat in icoana asa cum intr-o fotografie a unei persoane dragi nu indragim hartia din care e confectionata ci pe persoana din imagine. Asa se explica minunile ce se fac cu anumite icoane.

Plansul unor icoane sau izvorarea de mir din acestea sunt o convorbire tacuta a Maicii Domnului (sau a sfantului din icoana) cu noi. Unii se mira, altii se impotrivesc, altii cred cu tarie, altii cauta explicatii, fiecare dupa cum ii este deschisa inima. Exaltarile lumesti trebuie evitate pentru ca, de multe ori, ele pot fi ispite prin care diavolul incearca sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca atunci cand credem sa si traim launtric orice minune pe care Dumnezeu o face in viata noastra, atat in viata de obste cat si in viata personala, aceasta in duhul smerit si cu dreapta cugetare al Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe”.

(ieromonah Eftimie Mitra, Schitul Ortodox Huta, Bihor)

Va rog sa cititi si:
Inca o minune a unei icoane ortodoxe a Maicii Domnului:

Intr-un sat din Bihor icoanele izvorasc mir

Cand anul acesta la Schitul Huta se implinea un an de la lacrimarea icoanei Maicii Domnului, intr-un sat in apropiere de schit, la Delani, o alta icoana a Maicii Domnului a izvorat mir. Atat Schitul Huta cat si parohia Delani au multe lucruri asemanatoare in ce priveste activitatea misionara in zona Beiusului si ambele au hramul Sfantului Ioan Botezatorul.

In data de 29 august 2010 la Delani a inceput sa izvorasca mir din icoana Maicii Domnului pictata de ierodiaconul Siluan de la Manastirea Nicula. Icoana de la Delani este o copie fidela dupa icoana originala de la Nicula care, in urma cu trei veacuri, cand generalul Bukov a intrat in Ardeal, a lacrimat trei saptamani fara oprire. Icoana originala de la Nicula a plans cand peste 200 de biserici si manastiri din Ardeal au fost arse sau demolate de armatele imperiului Habsburgic conduse de generalul Adolf Bukov. Atunci Imparateasa Maria Tereza a impus cu sila, in zonele de sub ocupatie habsburgica, o noua credinta: greco-catolicismul.

In parohia Delani prozelitismul uniat a fost stopat cu curaj si fermitate de catre preotul Ionel Tota si credinciosii din sat cu toate ca presiunile au fost foarte mari atat din punct de vedere a administratiei locale, politic, cat si din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Primele semne ale minunii au aparut din ajun, cand, dupa savarsirea vecerniei cu litie si inaltarea de rugaciuni Sfantului Ioan Botezatorul, din piciorul stang al Mantuitorului din icoana a izvorat mir. Primul care a vazut minunea a fost un tanar participant la slujba. Credinciosii prezenti au inmarmurit

“Nu pot explica in cuvinte ce am simtit atunci, ce stare de bucurie duhovniceasca am simtit” spune o credincioasa din satul Delani care a vazut cele petrecute.

In ziua cand Biserica Ortodoxa praznuieste Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie) icoana a izvorat iarasi mir in prezenta a peste 100 crediciosi. Asemenea si in ziua praznuirii Sfintei Cruci icoana a izvorat mir din nou. La putin timp au inceput sa izvorasca picaturi de mir si din alte icoane din biserica.

Credinciosii din zona au facut fotografii si au filmat cateva din momentele in care s-a petrecut minunea, copii dupa aceste inregistrari aflandu-se la casa parohiala din Delani.

Preotul paroh Ionel Tota spune ca e un semn al Maicii Domnului pentru mangaierea credinciosilor si intarirea in dreapta credinta.

Tot in 29 august, cu un an inainte, la Schitul Huta, a lacrimat o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan (Ukraina) ocrotitoare impotriva ereziilor si ajutatoare in vremuri de prigoana. Despre minunile ce au avut loc in eparhia Bihorului, ieromonahul Eftimie Mitra de la Huta spune ca

“Orice minune trebuie marturisita cu tarie, dar si cu atentie, fara a cadea in alte ispite sau capcane ce ni le poate intinde diavolul incercand sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Noi ca oameni nu am contribuit cu nimic la aceste minuni. Ne punem totusi intrebarea: De ce ambele minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat? Cred ca Maica Domnului si sfintii vorbesc intr-un mod aparte dar nu toti putem sa ii intelegem intocmai. Cine are urechi de auzit sa auda“.

Credinciosii din zona Beiusului au vizitat biserica din Delani pentru a vedea minunea cu ochii lor si au participat la slujbele oficiate de preotul paroh Ionel Tota. S-au savarsit si slujbe de pomenire a martirilor neamului si taina slujbei de Maslu la care au participat preoti din imprejurimi.

Atat biserica de la Delani cat si cea de la Huta au hramul Sfantului Ioan Botezatorul iar minunile s-au petrecut in ziua cand in Biserica Ortodoxa se sarbatorea Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la un an diferenta una de alta.

Episcopia Ortodoxa a Oradiei si protopopiatul ortodox Beius refuza sa faca vreun comentariu legat de acest subiect. Daca mai marii Bisericii tac, vorbesc icoanele. Si nu oriunde!

prof. Viorel Marculescu

Oradea, 27 septembrie 2010

Am putea spune ca e un

Cel dintai sunt eu...

Stai, cu lumanarea aprinsa, in fata usilor imparatesti, din icoana Hristos te priveste cu nesfarsita mila si duiosie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit incetisor la chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!" Frica de Dumnezeu (in acceptia ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decat oricand, credinta ai, caci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru - si dracii au!), cat despre dragostea ta, stii doar ca nu este pe masura. Esti de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodata ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi intalnirea mult dorita, precum alta­data fecioarele cu candela goala...

Te-ai spovedit, pe cat ti-a fost in putere tie si duhovnicului tau s-o faceti, ai fost dezlegat de atatea si atatea pacate, o lista lunga a fost citita in acest sens si aproape ca nu era pacat pe care sa nu-l fi facut, macar cu gandul. Dar duhovnicul a ramas in urma, te vegheaza even­tual de departe cu rugaciunile sale parintesti, iar tu esti singur in fata Potirului si in potir nimeni altul decat Cel spre care te indeamna si ultima fibra a fiintei tale, Cel la a carui prietenie ravnesti, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al painii si al vinului.

Si in aceasta situatie de criza teribila, in aceasta clipa de suspendare, il auzi pe preotul liturghisitor incepand a doua­sprezecea rugaciune dintre cele ale canonului de dinainte de Impartasanie, apartinand, dupa traditie, Sfantului Ioan Gura de Aur: "Cred, Doamne, si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu."

"Cel dintai sunt eu..." Este aici altceva decat un or­goliu divin sau decat o ipocrita smerenie. Simti ca este adeva­rul si, paradoxal, in ciuda preeminentei tale fata de toti pacatosii lumii, de pretutindeni si dintotdeauna, te simti mangaiat. Nu esti numai primul, esti si cel din urma, si pana la urma esti unicul, pentru ca acum, fata catre fata cu Creatorul, Man­tuitorul si doritul tau Prieten, ai incetat pentru cateva clipe orice judecata, orice raportare la altii.

Geniala aceasta inspi­ratie a Sfantului Ioan Hrisostom, dar si a celorlalti Sfinti Parinti care i-au asezat in acest loc rugaciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi in stare sa ne apropiem impacati de Sfanta Impartasanie. Sfintii Parinti nu erau "ritori", nu compuneau rugaciuni ca si cand ai face literatura, nici nu le intocmeau pentru altii. Rugaciunile sunt expresia trairii lor celei mai autentice.

Cand Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre pacatosi cel dintai este el, isi asu­ma total aceasta conditie, ceea ce, privit intr-o lumina duhovniceasca si dinlauntru, este cat se poate de corect. Din potir, Hristos proiecteaza asupra ta o lumina atat de puternica, incat te simti de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blandetea ei.

Pana la urma, viata noastra, aici si intru vesnicie, depinde foarte mult de acest "ccel dintai sunt eu". Usile imparatesti ale Sfintei Sfintelor si portile raiului ti se pot des­chide cand inima ta va murmura in deplina asumare si parere de rau acest adevar.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe "marea vietii", sa se calatoreasca in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fara hiba, va sa zica). Primul pacat, savarsit de om in rai, i-a produs alungarea si plecarea sa in lume, ca sa-si caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea gasit, in schimb s-a cam ratacit si, pentru a iesi la liman, a fost necesar ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvantul, sa coboare dupa el si sa-i puna la indemana, spre putinta de reintoarcere, scara de aur a invataturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Ramane acum numai ca omul sa aburce la acest suis nesfarsit.

La nivelul personal al fiecaruia, pacatul se adauga de la intrarea sa in viata. Se stie ca si numai o zi de-ar vietui omul, tot ar pacatui intr-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai "nevinovat" la inceput, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea in varsta. incet, incet, ne trezim cu un sac greu de pacate in spate care ne cocoseaza, ne striveste. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prabusim sub el, care sa ne usureze povara, si acesta nu poate fi decat duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apasator de pacatosenie il insoteste, de-a lungul intregii sale vieti, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila si in ce conditii? Mai ales ca prima porunca data de Hristos dupa inviere aceasta este: "Bucurati-va!" (Matei 28, 9) si asta cu atat mai mult cu cat la cei vechi, din primele veacuri cres­tine (la Sfantul Ioan Casian, de pilda), intristarea aparea pe lista pacatelor.

Bucuria adevarata nu ne poate veni decat toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o netarmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creatiei, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri ("Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!"), din realitatea invierii si a vietii vesnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul si spatiul, eternitatea si infintul, impartite cumsecade cu ceilalti, in proximitatea desavarsit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta in­viere - aceasta este bucuria la care suntem indemnati si chemati. Bucuria vine si din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiasca milostivire, de a pregusta din cele ceresti inca de aici, de pe pamant. in pacate petrecand noi aceasta viata, putem fi bucurosi numai inscrisi in stradania necontenita de a accede la lumea izbavita de pacat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastra daca n-ar fi pacatul? Ar fi raiul pe pamant, fara indoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul initial, pacatul ne poate lipsi de raiul final. Pacatul stri­ca prietenia, si mai ales, in chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la conditia de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea inteleasa cum se cuvine.

E pacat! Ce pacat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea in legatura cu ceva care se pierde, se risipeste inutil, caci pacatul asta este - risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curatie si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, in intregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici in pacat, ci impacat - cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu

sâmbătă, 16 octombrie 2010

TANARUL CALUGAR



Tanarul si calugarul


La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlăstar?
-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare
la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.
"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou."(Sf.Grigorie Dialogul)

miercuri, 13 octombrie 2010

Oare mai există astăzi adevăraţi creştini?



Unui tînăr învăţător care întreabă: „Oare mai există astăzi adevăraţi creştini?”

~ Din scrisoarea a 10-a a Sfîntului Ierarh Nicolae Velimirovici (al Serbiei) ~


Sînt, sînt destui. Dacă n-ar fi, s-ar stinge mîndrul soare: fiindcă la ce să lumineze o candelă aşa de scumpă unei simple menajerii?

Mi-ar trebui multă hîrtie ca să aştern în scris pildele minunate de adevăraţi creştini pe care i-am întîlnit eu însumi în viaţa mea – iar ţie, multă vreme ca să le citeşti şi să-ţi îndulceşti sufletul. Deocamdată, cercetează-te pe tine însuţi în oglinda acestei singure pilde:

Eram anul trecut în Maciva. Aşteptam trenul într-o staţie mică, cînd am văzut o ţărancă bătrînă lîngă şine. Faţă bătrînească ofilită, dar luminată cu acea minunată strălucire de taină ce se vede adeseori pe feţele oamenilor duhovniceşti. Am întrebat:

- Pe cine aştepţi, soro?

- Păăăi, pe cine mi-a trimite Domnul, zise ea.

Continuînd discuţia, am aflat următorul lucru: ea vine zilnic în staţie să vadă de nu se află vreun călător sărac, care să aibă trebuinţă de hrană şi de gazdă – şi cînd se află vreunul de acest fel, îl primeşte cu bucurie ca pe un trimis al Domnului şi îl duce la casa ei, ce se află un kilometru mai încolo.

Am mai înţeles din discuţie că citeşte Sfînta Scriptură, şi merge la biserică la slujbe, şi posteşte, şi ţine toată legea lui Dumnezeu. Mai apoi, vecinii ei ne-au spus că femeia e o adevărată sfîntă.

În cele din urmă, am încercat să laud evanghelica ei dragoste de străini – însă mai înainte de a-mi termina cuvîntul a suspinat zicînd:

Oare nu sîntem noi oaspeţii Lui în fiecare zi, întreaga viaţă?

Şi lacrimi prinseră a-i străluci în ochi.

O, milostiv şi dulce suflet al poporului! Tînărul meu prieten, dacă te numeşti învăţător al poporului, poţi rămîne deseori de ruşine; dar de te vei numi ucenic al poporului, nu vei rămîne de ruşine niciodată.

Sfînta milă Dumnezeiască să te lumineze!

(extras din carteaRăspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sofia, Bucureşti 2003)

marți, 12 octombrie 2010


Sunt opt pricini de neputrezire a mortilor:

I. Prima pricina este atunci când veti gasi mort în groapa si carnea a putrezit toata, dar oasele stau prinse între ele ca la copacel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeste 40-50 de ani. De aceea este asa.

II. Când vei gasi mort în groapa neputred si este exact cum l-ai pus, acela n-a putrezit din cauza pamântului. Este pamânt unde nu putrezeste mortul, daca nu-l muti. Acolo pamântul are chimicale si nu da voie sa putrezeasca nimic.

Aceste neputreziri sunt firesti, dar sunt si putreziri mai presus de fire:

III. Când vei gasi mort în mormânt neputred si carnea pe el este muceda ca buretele si alba, acela este om care a fost blestemat de dumnezeiestile pravile. El a avut canon mare la spovedanie pentru pacate mari si nu l-a facut.

IV. Când vei gasi mort în groapa neputred si este negru si umflat ca toba si partile dinainte nu-s putrede, iar cele dinapoi sunt putrede, acela este blestemat de preot sau de arhiereu.

V. Când vei gasi mort în groapa neputred si n-au putrezit nici hainele pe el, nici sicriul, nimic, nimic, si-i creste barba, cum s-a întâmplat la cel de la Husi, si-i cresc unghiile, acesta a facut nedreptati si a furat. Acesta nu putrezeste pâna nu-l dezleaga un arhiereu. Iar daca îl dezleaga si arhiereul si tot nu se desface, atunci el este blestemat de saraci, fiindca a luat avere de la saraci. Si pâna nu dau neamurile lui înapoi atât cât a luat el, nu putrezeste si tot în iad se munceste si nici arhiereul nu-l poate dezlega.

VI. Când vei gasi mort în mormânt neputred si pielea pe el este ca floarea de bostan, galbena, si limba-i galbena si îi cresc unghiile si-i creste barba si parul, acesta este sub anatema, sub cea mai grea pedeapsa a Bisericii. Acesta, din doua pricini este asa: sau a hulit pe Dumnezeu si pe preoti si s-a lepadat de credinta, sau a trait în preacurvie de gradul I - tatal cu fiica sau baiatul cu mama sa, adica incest. Acestia cad sub anatema, cea mai grea pedeapsa a Bisericii.

VII. Când vei gasi mort în groapa caruia nu i-a putrezit mâna sau piciorul, acela a lovit pe tatal sau pe mama sa si a amarât foarte tare pe parintii sai si a fost blestemat de ei si (nicidecum) nu s-a spovedit la duhovnic de acest pacat si nu a luat dezlegare, când era în viata.

VIII. Iar când vei gasi om neputred si-i usor ca o pana si miroase frumos tare, si-i foarte vesel la fata si face minuni, acelea sunt sfinte moaste, cum a fost si cu Sfântul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au gasit dupa 20 de ani, nu numai neputred, dar a facut si minuni.

Iata care sunt semnele la trupurile afurisite:

- sunt nedezlegate;

- sunt deformate si urâte;

- sunt greu mirositoare si prea puturoase;

- sunt umflate ca toba;

- provoaca spaima si cutremur privirii.

Iar la sfintele moaste sunt aceste semne:

- sunt nestricacioase;

- sunt binemirositoare;

- sunt uscate si usoare;

- sunt vesele la vedere;

- nu provoaca frica, ci bucurie duhovniceasca;

- izvorasc din ele felurite minuni.

UN CAZ DE NEPUTREZIRE

Citeam în Pidalionul de Neamt, la subînsem-narea canonului 14 din Sardica, unde este scris despre un fapt care l-a vazut cu ochii atâta lume si Episcopul de Husi, Iacov Stamati.

La Episcopia de Husi, pe la 1785 traia un calugar cu numele Rafail. Acest calugar era olar de meserie si era cu viata sfânta. El toata ziua nu mânca, ci numai seara la apusul soarelui mânca ceva foarte putin. Dupa ce mânca, calugarul îsi lua o carte de citit si se ducea si se culca în cimitir între cruci. Cimitirul era lânga biserica. Totdeauna, si vara si iarna, avea un cojoc si se culca între cruci. Si calugarii îi ziceau "Rafail cel nebun". Ehei! Daca am fi si noi nebuni ca dânsul! El avea viata sfânta.

Acest calugar nu vorbea cu nimeni, ci îsi cauta de meseria lui, si se minunau ceilalti de lucrul ce iesea din mâinile lui. Toti îl întrebau de ce doarme în cimitir, iar el raspundea: "Ca acolo mi-i locul; daca mâine mor, nu plec acolo? - adica la morminte. Si vreau sa ma obisnuiesc si eu cu mormintele".

Într-o noapte, dormind monahul Rafail în cimitir lânga o cruce de piatra veche, aude cum bateau dracii pe unul în groapa. Si-l bateau de la 11 noaptea pâna la ora unu, la miezul noptii. Un ceas înainte de miezul noptii, unul dupa. Dar îl bateau de se auzea si se cutremura pamântul. Si el striga din mormânt: "Miluiti-ma, ajutati-ma! Nu ma lasati, ca ma bat dracii!" Si-l bateau dracii în mormânt doua ceasuri, de se cutremura pamântul acolo unde era el.

Rafail a stat si a ascultat si ce s-a gândit el: "Ma duc la duhovnicul episcopiei sa-i spun, sa vina sa faca o dezlegare la mormântul lui". Duhovnicul Daniil avea 90 de ani, saracul. Se duce Rafail si-i zice rugaciunea la usa, ca asa se zice:

- Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieste-ne pe noi. Blagosloveste preacuvioase parinte!

Duhovnicul batrân si obosit de lume, raspunde:

- Domnul si Maica Domnului. Care-i acolo?

- Eu, Rafail, parinte.

- Ce vrei?

- Parinte Daniil, hai la cimitir si-l dezleaga pe unul, ca tare-l bat dracii!

- Mai îndracitule, tu daca dormi în cimitir, câte nu ti-arata dracii? Unde sa ma duc eu, ca-s obosit?

Si n-a vrut sa mearga. Si Rafail s-a dus, zicând:

- Iarta-ma, parinte!

A mai stat vreo zi, doua, bietul Rafail si a zis: "Ma duc sa-i spun duhovnicului din nou!", ca auzea cum îl bat diavolii si îi era mila de acela care striga în mormânt.

- Parinte Daniil, hai ca-l bat dracii pe unul în mormânt noaptea! Vai, tare mai striga ajutor.

Iar l-a ocarât duhovnicul:

- Ce ai venit, mai stricatule? De ce nu ma lasi sa dorm?

Mai sta el doua-trei zile, iar se duce: "Ma duc sa-i mai spun o data". Si se duce Rafail a treia oara la duhovnicul lui, Daniil:

- Parinte Daniil, aveti mare putere de la Dumnezeu ca duhovnic, sa legati si sa dezlegati pacatele! Veniti sa dezlegati pe un om, ca tare-l bat dracii în groapa. Parinte, sa stiti ca daca nu vreti sa veniti, veti da seama de sufletul acesta în ziua cea mare a Judecatii de apoi! Sa nu spuneti ca nu v-am spus!

Când a auzit duhovnicul, atunci s-a gândit: "Mai, a treia oara a venit, si n-a venit degeaba".

- Stai, Parinte Rafail, ca merg!

Si-a tras ciubotele, si-a luat molitfelnicul, un epitrafir, o cruce si cârja si a plecat, ca cimitirul era în ograda episcopiei, lânga biserica, cum se faceau înainte vreme. Când s-a dus la crucea aceea de piatra, înca de departe auzea cum se cutremura pamântul:

- Parinte Rafail, dar de când îl bat dracii?

- Sa fie mai mult de patruzeci de zile. Si eu am fost de trei ori la sfintia voastra, iar acum a treia oara m-am gândit sa nu mai vin. Eu l-am întrebat ce are, iar el mi-a raspuns: "Vai de crestinul acela care moare fara sa-si marturiseasca toate pacatele!".

Si auzea batrânul cum îl bateau dracii pe acela în groapa si cum striga: "Miluiti-ma! Ajutor! Nu ma lasati, fratilor! Miluiti-ma!"

Atunci duhovnicul a trimis repede dupa episcop. Episcopul se culcase:

- Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi! Bine-cuvinteaza Preasfintite Stapâne!

- Domnul si Maica Domnului. Cine-i?

- Rafail. Preasfintite, va cheama acum parintele duhovnic Daniil pâna la cimitir, ca se petrece o minune mare acolo.

Episcopul s-a dus imediat.

- Preasfintite, ia asculta ce-i în mormântul asta!

- Rafail, dar de când îl bate?

- Au trecut patruzeci de zile.

- Si când îl bate?

- Îl bate numai când este un ceas pâna în miezul noptii si unul dupa miezul noptii. Doua ceasuri îl bate si pe urma nu se mai aude. Atunci a întrebat episcopul:

- Ce-i de facut, parinte duhovnic?

- Trebuie sa-l dezgropam, sa vedem ce-i cu dânsul, ca acesta a avut mare blestem.

Pe cruce era scris: "Aici odihneste robul lui Dumnezeu, Ganciu - asa l-a chemat din botez -, fost administrator al Episcopiei Husilor", de origine bulgara, ca bulgarii sunt tot ortodocsi. Murise de mai multi ani. Si acum îl bateau dracii, tot ca sa-l descopere Dumnezeu si sa fie dezlegat, saracul.

A doua zi au chemat pe omul care raspunde de cimitir, sa dezgroape pe acel crestin. Când l-au dezgropat a doua zi, nici limba în gura nu era putreda. Cum l-au pus când a murit, asa l-au gasit. Unghiile crescusera ca secera; îi crescuse barba si parul în mormânt pâna jos; era negru la fata si umflat ca doba. Dar nici hainele de pe el nu erau putrede. Nimic. Sicriul era întreg si el.

L-au rezemat de biserica si i-au pus o basma alba pe ochi, ca se speria lumea cât era de urât. A venit lume multa, ca se auzise ca la episcopie au gasit pe unul pe care-l bateau dracii în fiecare noapte câte doua ore, si este de mai multi ani neputred.

Episcopul a chemat sapte duhovnici mari, între care si cel al episcopiei, si a zis: "Hai sa-i facem o dezlegare!"

Si au îngenuncheat fiecare si au citit dezlegare pentru Ganciu. I-au citit rugaciunile, l-au dus în biserica si i-au facut toata rânduiala înmormântarii cu dezlegari. Apoi l-au îngropat la loc.

Dupa ce l-au îngropat, l-au întrebat pe Rafail daca se mai aude cum îl bat dracii. Nu s-a mai auzit nimic nici în ziua de azi.

Dupa un an, când l-au dezgropat, era deja praf. S-au risipit toate oasele, s-au facut tarâna. S-a mirat toata lumea, ce minune a fost acolo. El a cerut ajutor sa fie dezlegat saracul. Câta vreme trupul lui nu era putred, sufletul era în muncile cele negraite ale iadului, dar cu dezlegarile atâtor duhovnici si ale episcopului, l-a iertat Dumnezeu.

Parintele Cleopa

sâmbătă, 9 octombrie 2010


De ce plânge Maica Domnului? >>


Iubite frate al meu, îţi scriu un scurt cuvânt despre lacrimi. Înainte de a mă apuca să îţi scriu, am privit vreme îndelungată o poză a unei icoane a Maicii Domnului, icoană care a plâns prin minune dumnezeiască. Şiroaiele de lacrimi se văd foarte clar în fotografie. Izvorăsc din locul în care sunt pictaţi ochii Preasfintei Fecioare. Poate că te gândeşti că lacrimile acestea sunt false, că preoţii vor să amăgească poporul pentru a-l transforma într-o turmă credulă, lipsită de discernământ. Nu este deloc aşa. Am văzut cu ochii mei icoane care au lăcrimat, şi icoane din care a curs mir. E semn dumnezeiesc. Un părinte mi-a spus o întâmplare deosebită cu o icoană din care izvora mir. Tatăl părintelui era necredincios, iar el l-a ajutat să vină la credinţă cu ajutorul acelei icoane. Tatăl său a pus vată în spatele icoanei, a sigilat bine icoana şi, după o vreme, când a deschis sigiliul, a văzut vata plină de mir. Efectul a fost impresionant. Nu voi vorbi acum despre convertirile care au loc prin intermediul unor astfel de minuni. Dumnezeu ar putea ca prin minuni să îi convingă pe toţi oamenii că El există. Dar nu vrea aşa ceva. Vrea să ne lase şansa de a-L descoperi, de a alerga mai întâi după El şi apoi de a ne lăsa copleşiţi de dragostea pe care ne-o poartă.

Da, sunt icoane care plâng…. Mulţi oameni, când aud de vreo astfel de minune, se grăbesc să se convingă: dacă nu e adevărat şi dacă e vorba de o înşelătorie? Au fost şi înşelătorii de-a lungul timpului, ce-i drept, dar au fost mult mai multe minuni care au întărit credinţa credincioşilor.

Pe mulţi oameni i-am auzit vorbind despre icoanele care plâng, cu lacrimi sau cu sânge, fie că este vorba de icoane ale Maicii Domnului, de icoane ale Mântuitorului sau de icoane ale sfinţilor. Dar pe foarte puţini oameni i-am auzit întrebând: „Oare de ce plâng icoanele?”.

Sau, dacă am auzit întrebări de acest fel, am auzit şi răspunsuri gen: „Plâng pentru că lumea stă departe de Biserică. Plâng pentru că pe lume sunt atâtea crime şi atâtea avorturi”. Pe foarte puţini oameni i-am auzit spunând că icoanele plâng pentru că noi trăim în păcat. Nu, întotdeauna alţii păcătuiesc.

Eu nu cred asta. Eu cred că Maica Domnului plânge şi pentru că eu nu trăiesc o viaţă mai curată, o viaţă după voia lui Dumnezeu. Ce vreau să îţi scriu acum este că Maica Domnului plânge şi pentru păcatele mele şi pentru păcatele tale, aşa cum plânge pentru ale tuturor oamenilor.

Lacrimile ei sunt lacrimi grele pentru că, paradoxal, deşi oamenii nu o iubesc ca pe o mamă, ea ne iubeşte pe toţi, pentru că este Maica neamului creştinesc.

Dacă am vedea o femeie pe stradă plângând în hohote, ne-am opri şi am încerca să vedem dacă o putem ajuta cu ceva. O băbuţă plângea pe stradă de rupea pământul. Am întrebat cu ce pot să o ajut. Mi-a spus că hoţii îi furaseră poşeta cu actele, pensia şi cheile de la casă. Era singură, nu avea pe nimeni care să o ajute şi nici nu putea sparge uşa de la casă. Cum tocmai primisem nişte bani, o sumă destul de măricică, i-am dat-o băbuţei, m-am dus cu ea să căutăm un meşter care să îi spargă uşa, să îi înlocuiască apoi sistemul de închidere etc. S-a rezolvat. Am făcut greşeala de a-i da băbuţei numărul meu de telefon. Câteva luni m-a tot sunat să îmi mulţumească pentru cât am ajutat-o. Dar nu aveam nevoie de mulţumiri. În fond, şi eu primisem banii pe care îi aveam la mine, nu fusese un sacrificiu prea mare. Dar pe bătrânică nu o interesa de unde aveam eu banii, o interesa faptul că reuşise să intre în casă şi să îşi plătească meşterul.

Ce legătură are o băbuţă pensionară cu icoanele care plâng?

Are. Pentru că uneori ne este uşor să ştergem lacrimile omului pe care îl vedem că suferă lângă noi, dar poate niciodată nu ne gândim să ştergem lacrimile Maicii Domnului. Nu ne gândim să ştergem lacrimile unei mame care plânge din cauza noastră.

Poate că rândurile mele par siropoase, dar nu este aşa. Ce este siropos în faptul că o icoană plânge şi nimeni nu o bagă în seamă?

Maica Domnului plânge pentru că ştie că ar trebuie să trăim altfel. Fiul ei, Preadulcele ei Fiu, a murit pe cruce pentru mântuirea noastră. Ea L-a văzut bătut, batjocorit, scuipat. Ea L-a văzut suferind pentru noi. Şi tot ea vede cum noi, în loc să mergem pe calea mântuirii, ne uităm prea puţin la Dumnezeu şi la cele cereşti, şi ne lăsăm târâţi de poftele trupeşti.

Cum să ne doară lacrimile Maicii Domnului, când pe noi nu ne interesează nici mântuirea noastră? Noi trăim pentru plăcerile trupeşti, şi nu vrem să ne gândim că aceste plăceri se vor termina în cele din urmă.

Încearcă să ai curajul să o întrebi pe Maica Domnului de ce plânge. Încearcă să fii sincer cu tine însuţi. Îţi vei da seama că o mică parte din lacrimile ei se datorează păcatelor tale. Aşa cum o alta se datorează păcatelor mele.

Să nu ne minţim. Viaţa noastră nu este aşa cum ar vrea Dumnezeu. Poate că te întrebi în ce calitate vorbesc despre asemănarea dintre păcatele mele şi păcatele tale. Nu te cunosc, dar păcatul, orice păcat ar fi, în esenţă este acelaşi: îndepărtarea de voia lui Dumnezeu şi împlinirea voii îngerilor căzuţi.

„Crezi că mă vei păcăli atât de ieftin? Crezi că e de ajuns să îmi vorbeşti de lacrimile unei icoane ca să îmi schimb viaţa?”

Nu, nu vreau să te amăgesc. Problema este că, într-adevăr, pentru lacrimile acestea ar merita să ne schimbăm viaţa. Totuşi, mai aproape ne este cămaşa decât haina, mai aproape ne sunt prietenii din gaşcă decât îngerii din cer sau decât Maica Domnului (sau cel puţin aşa ni se pare, nu?). În fond, la urma urmei, Maica Domnului nu face parte din gaşca noastră, şi nici din viaţa noastră. Nu îi dăm prea multă atenţie. Să se facă lacrimile ei baltă în faţa icoanei, că nu ne interesează.

Şi totuşi, chiar dacă nu ne interesează că Maica Domnului plânge, ar trebui să ne intereseze faptul că noi înşine mergem pe un drum înfundat. Patimile şi poftele ne leagă din ce în ce mai tare cu lanţurile lor şi ne va fi din ce în ce mai greu să fim liberi.

Cât ne vom minţi? Cât vom accepta compromisul? Motive pentru a alege păcatul găsim destule.

Dar cu ce ne vom alege? Viaţa este o pregătire pentru întâlnirea cu moartea. Dar noi fugim de moarte cu disperare. Moartea trebuie ştearsă din peisaj. Trebuie să vină fără să ne prevină, trebuie să vină ca un accident. Viaţa este atât de plăcută! De ce să ne gândim la moarte când mai avem atât de trăit?

Nu încerc să îţi spun că nu ştii cât mai ai de trăit. Poate că ai şanse foarte mari să mai trăieşti mult şi bine. Şi totuşi, tu, care alergi după satisfacerea poftelor şi a patimilor, de ce nu înţelegi că de fapt cea mai mare plăcere, care împlineşte omul în întregime, nu poate fi oferită de această lume? Dacă omul era creat pentru această lume, şi nu pentru cealaltă, Hristos nu primea răstignirea şi nici moartea pe cruce.

Dumnezeu vrea ca tu să te mântuieşti. Adică să guşti din cele mai frumoase bucurii ale existenţei. Îmi permit o comparaţie forţată. Parcă Budha spunea că nu există plăcere lumească mai mare decât cea pe care o oferă actul sexual. În zilele noastre, cineva spunea că drogul produce un extaz cât o mie de orgasmuri, faţă de care toate celelalte senzaţii pălesc. Eu îţi spun, şi nu după mintea mea, ci în deplin acord cu învăţătura Bisericii, că bucuriile vieţii veşnice fac să pălească toate extazele pătimaşe care pot fi trăite în viaţa aceasta. Euforia pe care o dă drogul este frecţie la picior de lemn dacă o compari cu fericirea Împărăţiei Cerurilor.

Este adevărat că păcatul - fie el al beţiei, al desfrâului, al iubirii de sine - ne este de o mie de ori mai la îndemână decât raiul. Dar, aşa cum oamenii fac orice sacrificii pentru a-şi împlini o dorinţă egoistă, tot aşa ar putea să se lupte pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor.

Maica Domnului plânge, iar creştinii se prefac că nu bagă de seamă. Încearcă să o evite. Nu contează că ea plânge. Fie, zic şi eu. Nu contează. Dar va veni vremea când ne vom da seama cât de mult am greşit faţă de Dumnezeu. Şi vom regreta amarnic faptul că nu am fost mai sinceri cu noi înşine. Şi, atunci când am auzit, când am citit sau chiar am văzut că Maica Domnului plânge, nu am încercat să îi ştergem cu năframa sufletelor noastre măcar o lacrimă. Cea vărsată din pricina vieţii noastre de zi cu zi…


vineri, 8 octombrie 2010


Batranetea

Batranetea este vazuta de cele mai multe persoane ca fiind doar o colectionara de boli si suferinte. Ea aduna si astfel de lucruri, dar nu se rezuma doar la ele. Pentru unii batranetea sta intr-o vesnica nemultumire - ca nu sunt tratati cum trebuie, ca familia nu le acorda suficient timp, etc, dar pentru altii batranetea inseamna liniste, retragere in ei insisi, o preocupare mai intensa pentru "a fi” si nu pentru "a face”.

Sunt persoane care nici dupa trecerea multor ani, nu vad dincolo de biologic, nu simt nevoia sa se implineasca spiritual. Acestor persoane le este greu sa isi asume suferintele si neputintele vietii si ajung cu usurinta la disperare.

Dimpotriva, batranul care sta de vorba cu Dumnezeu, le primeste pe toate cu bucurie. Este curat in privire si in gesturi. Este si intelept tot timpul. Poate ca nu-i intamplator ca termenul „calugar” vine din grecescul kalos - frumos, bun si gheron - batran, de vreme ce batranul este chipul omului ca plinatate. Cine se apropie de astfel de persoane simte cu usurinta o placuta senzatie de caldura, mangaiere si o putere binefacatoare. Acesti oameni au adunat atat de multe lucruri in ei, incat orice gest de care dau dovada este semnul bunului simt, al randuirii si al frumosului.

Noi ne-am obisnuit ca atunci cand vorbim de batranete sa luam in discutie rezistenta redusa a organismului: inima incepe sa bata cu o forta tot mai slaba, plamanii se fibrozeaza, puterea de gandire scade, etc, dar se pierde din vedere ca batranetea este si o stare de spirit. Sunt batrani care desi sunt ajutati sa mearga, dau dovada de mai multa viata decat multi tineri, caci ei traiesc altfel timpul, dau importanta fiecarei clipe, spre deosebire de tanarul caruia i se pare ca viata este fara de sfarsit. Devine prezenta si asa se face placut lui Dumnezeu. Sa nu uitam, in fata lui Dumnezeu nu conteaza anii, ci ce am adunat in acesti ani.

Imi plac batranii care nu vad doar batrani, cei care stiu sa se joace cu un copil, care se bucura cand vad doi tineri de mana, care traiesc intr-o lume care nu este despartita de a noastra.

Sa ne intareasca Dumnezeu sa nu devenim niste batrani lipsiti de unirea cu El.

miercuri, 6 octombrie 2010

Impartasirea continua - hrana duhovniceasca a preotului si a crestinului

1. Despre urcusul personal si cel liturgic

Parintele Dumitru Staniloae referindu-se la caracterul hristologic si bisericesc al misticii ortodoxe afirma: „Nimeni nu poate inainta spre unirea mistica cu Dumnezeu pasind pe o alta cale decat Iisus Hristos si nimenea nu poate ajunge la aceasta unire dincolo de Iisus Hristos. Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.”[1]

In slujba acestui progres spiritual sta ierarhia si intrucat aceasta ierarhie este osatura Bisericii.[2] Tinta ultima a intregii ierarhii este indumnezeirea celor ce se mantuiesc. „Mistica liturgica este suportul misticei pure, iar ierarhia este cadrul ei”. Asadar exista in Biserica o ierarhie bazata pe gradele de sfintenie. Dar si aceasta are lipsa de Sf. Taine. Urcusul duhovnicesc, chiar daca duce pe cineva pana la imediata apropiere de Dumnezeu in cer, este un urcus inlauntrul Bisericii. Dupa Sf. Grigorie de Nyssa, Moise intrand in lumina din interiorul tenebrelor divine de pe Sinai, vede „cortul imaterial” ca model al templului sau al Bisericii, iar acest cort zice el, este insusi Logosul.

Dar atunci insusi Iisus Hristos este Biserica si inaintand spre El inaintam spre Biserica cereasca, prin cea pamanteasca facuta dupa aceea. Astfel, caracterul bisericesc al misticii se identifica cu caracterul ei hristocentric. Chiar cel ce s-a ridicat la starea de „minte pura” si de „contemplatie” fara simboluri nu a parasit cadrul ierarhic al Bisericii in sens larg si nu a sarit dincolo de Iisus Hristos si de Taine.[3] Rugaciunea permanenta a crestinului ca persoana aparte presupune o incalzire prealabila si des repetata a lui prin rugaciunea facuta impreuna cu altii. De spiritualitate tine in mod necesar comuniunea. Viata fiecaruia sporeste in legatura cu altii, ii vine de la altii. Spiritualitatea aceasta vie, creand comuniunea, se intretine/primeste in Liturghia ortodoxa o pecete proprie. „Chiar daca, spune Parintele Staniloae, exista si un urcus individual al credinciosilor spre Dumnezeu prin curatirea de patimi, prin dobandirea virtutilor si prin contemplarea ratiunilor creatiei, acest urcus n-ar putea avea loc daca n-ar fi ajutat de un urcus liturgic spre Dumnezeu, care se infaptuieste de fiecare impreuna cu obstea celorlalti credinciosi. Acest urcus este sustinut de Iisus Hristos Cel inviat si unit cu credinciosii prin Sfanta Impartasanie.”[4]

Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita si ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume la viata de comuni(-une)care, ca Imparatie a Lui. Iar comuniunea realizata intre credinciosi in ambianta Sfintei Treimi este una cu Imparatia Sfintei Treimi. In atmosfera spirituala a Sfintei Liturghii se prelungeste atmosfera Noului Testament, traita in preajma Mantuitorului de Sfintii Apostoli. Cine ramane in izolare si nu traieste in comuniunea Imparatiei, care pe pamant are forma Bisericii si se traieste in gradul suprem in Liturghie, nu are parte de mantuire.

Liturghia inseamna in greceste slujire comuna.[5] In acest context poate fi usor sesizata importanta prezentei comunitatii – „sfintirea treptata a credinciosilor ca pregatire pentru Sfanta Impartasanie”- dar si contributia acesteia la savarsirea Tainei Euharistiei: „Faptul acesta se concretizeaza in prescurile pe care le aduc credinciosii, din care preotul scoate Sfantul Agnet, car se va preface in Trupul jertfit al lui Iisus Hristos si particelele asezate in jurul lui, care reprezinta vietile lor jertfite ce vor fi sfintite si unite prin alaturarea lor la jertfa lui Iisus Hristos. Asa cum fara prescurile credinciosilor, fara vinul adus de ei, nu se poate savarsii Taina Euharistiei, asa nu se poate savarsi Liturghia fara marturisirea credintei lor prin cantari de cerere, de lauda, de multumire.”[6]

De asemenea, in viziunea Bisericii Ortodoxe, „savarsirea Sfintei Liturghii are ca obiect – spune Nicolae Cabasila – prefacerea darurilor de paine si vin in dumnezeiescul Trup si Sange, iar ca scop, sfintirea credinciosilor, care prin aceasta, dobandesc iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor; iar ca mijloace, care pregatesc si inlesnesc implinirea acelui efect si acelui scop, sunt rugaciunile, cantarile, citirile din Sfanta Scriptura si, in general toate cele ce se savarsesc si se rostesc, cu sfanta randuiala, inainte si dupa sfintirea darurilor.”[7] Precum observa si liturgistul german J. Kramp, Cabasila distinge un scop direct, apropiat sau imanent (έ̉ργον) si unul indirect, mai departat sau transcendent (τέλος) al Liturghiei. Cel dintai este sfintirea darurilor, adica a elementelor euharistice, care se prefac in Sfantul Trup si Sange, iar cel de-al doilea este sfintirea credinciosilor, prin impartasirea lor cu Sfintele Taine. Acesta din urma, desi dependent de cel dintai, este totusi scopul principal si ultim al Liturghiei. Cu alte cuvinte, in slujba Sfintei Liturghii trebuie sa deosebim de o parte jertfa, prin care se sfintesc darurile, iar de alta, taina, prin care se sfintesc credinciosii, impartasindu-li-se efectele jertfei. Jertfa, odata adusa, pentru a-si implini sensul ei, trebuie consumata prin impartasire.[8]

Astazi, cand in general, la Liturghie se impartasesc numai liturghisitorii, impartasirea credinciosilor de rand nu mai constitue un scop permanent, ci unul ocazional si, deci, secundar al Liturghiei. La originea ei si in constitutia ei insa, Liturghia nu se poate concepe fara impartasirea credinciosilor, bineinteles a celor pregatiti si vrednici. Taina era adica organic si inseparabil legata de jertfa; impartasirea credinciosilor constituia o parte integranta si esentiala din randuiala Sfintei Liturghii. Acest aspect il scoate in evidenta insasi alcatuirea ei, care presupune si implica impartasirea credinciosilor, prin texte categorice: „Sa luam aminte sfintele sfintilor” „Cu frica de Dumnezeu si cu credinta si cu dragoste sa va apropiati” ori ectenia de multumire publica pentru impartasire, rostita de diacon, insa ca din partea poporului: „Drepti primind (care am primit – μεταλαβόντες) dumnezeiestile... ale lui Hristos taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”. Care este sensul si ratiunea de afi a unor asemenea texte liturgice daca nu impartasirea tuturor membrilor Bisericii.[9]

Asa se face, de exemplu, ca Liturghia darurilor mai inainte sfintite, care la originea ei nu este decat o simpla slujba mai solemna, a putut primi numele de liturghie, desi in randuiala ei nu exista o sfintirea a darurilor, acestea fiind mai inainte sfintite. Deci, in fiinta si in menirea ei, Liturghia nu este ceva rezervat exclusiv preotului sau credinciosilor izolati.

duminică, 3 octombrie 2010


Femeia, intre lume si Dumnezeu



Femeia, motorul societatii as spune. Femeia da nastere de prunci, ii creste si are grija de ei, astfel respecatand cuvantul Mantuitorului "cresteti si va inmultiti". Femeia secolului XXI este femeia intre servici si casa, intre familia si a uita uneori de ea. Isi creste copilul dupa cum crede ea si cu frica de Dumnezeu.

Femeia crestina din zilele noastre poate nu are timp sa se duca mereu la Biserica, dar spune mereu o rugaciune in gand. Pentru altii poate nu e credincioasa, ca nu poarta batic pe cap si nu se duce la Biserica prea des. Atunci cand intra sa se inchine in Biserica, toate privirile se indreapta spre ea, pentru ca nu are batic pe cap sau este pe fuga. Femeia aceasta are credinta ei, o credinta in Dumnezeu, care nu poate fi definita in cuvinte sau inteleasa de ceilalti.

Femeia crestina are credinta ei si totodata valorile ei morale preluate din Sfanta Scriptura. In unele zone ale tarii, in zi de sarbatoare, femeile se imbrac in port popular, isi iau copii de mana si se duc la Biserica. Oare in restul zilelor nu este credincioasa? Sunt unii oameni care vad femeia din zilele noastre ca pe o femeie lipsita de frica de Dumnezeu. Poate ca femeia crestina nu a facut un avort si are grija de viata ei duhovniceasca, fara sa dea socoteala nimanui dar oare asta conteaza pentru ceilalti?

Ce si cum te vad ceilalti nu iti mai pasa in secolul acesta. Stii ca ai constiinta curata si esti impacata cu tine, iar in fata lui Dumnezeu doar tu stii ce ai facut bine sau rau fara a tine cont de ceilalti. Femeia crestina a secolului acesta trebuie sa se lupte cu acele lucruri negative, trebuie sa gandeasca si sa explice copiilor unele fenomene greu de inteles si mai ales sa fie SOTIE si MAMA.

Intr-un secol in care avortul se face pe banda rulanta, fara a se tine cont de pacatul major al uciderii, pe care astfel se face, iar amanarea nasterii de prunci se face voita astfel ajungand, cand ii doresti, sa nu ii mai ai, astfel totul complicandu-se. Femeia crestina a secolului nostru este uneori pusa intre lume si Dumnezeu. Intre gura lumii care da sfaturi care, dupa parerea lor, sunt duhovnicesti, si Cuvantul Lui Dumnezeu.

In incheiere, pot spune ca femeia crestina a secolului nostru se roaga in sinea ei Maicii Domnului, cerand ajutor de Sus, bazandu-se pe ruga lor fierbinte si pe relatia stransa dintre ea si Dumnezeu, chiar daca nu pot ajunge la Biserica atat de des pe cat si-ar ದಾರಿ.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Acoperamantul Maicii Domnului

Acoperamantul Maicii Domnului este sarbatoarea randuita de Biserica in amintirea aratarii Maicii Domnului in biserica din Vlaherne. Pe 1 octombrie 911, se facea priveghere in aceasta biserica, pentru salvarea cetatii care era asediata. La ora patru dimineata, Maica Domnului s-a aratat inaintea poporului, stand in vazduh si rugandu-se cu lacrimi. Sfantul Acoperamant era tinut in maini deasupra capetelor credinciosilor. In jurul ei se aflau apostolii, sfintii si mucenicii.

Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos a zis catre ucenicul sau iubit, Epifanie: "O vezi, frate, pe Imparateasa si Doamna tuturor cum se roaga pentru intreaga lume?" Iar Epifanie a zis: "O vad, Parinte, si ma minunez!".
Acesta este evenimentul pe care il prazanuieste Biserica astazi, spre a ne aminti ca prin nevointa si rugaciune, putem primi si noi, in greutatile vietii noastre, neincetatul ajutor al Maicii Domnului.
Amintim ca 1 octombrie este si Ziua Internationala a Persoanelor Varstnice. Ea a fost stabilita in mod oficial in sesiunea ONU din decembrie 1991, la propunerea lui Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena.

vineri, 1 octombrie 2010



maica domnului din mirt 24 septembrie Naşterea minunii, prin ruga care se ridică la Cer

Aflată în cursul sec. XIV de un păstor, între ramuri de mirt din locul numit Myrtide (în insula grecească Kitera), Icoana Myrtidiotissa a Maicii Domnului este cinstită în sinaxarele ortodoxe străine la 24 septembrie, ziua când a fost găsită. O altă pomenire a Icoanei se face la Adormirea Maicii Domnului (15 august), iar o procesiune amplă cu aceasta are loc în decursul Săptămânii Luminate, prin toate localităţile insulei, spre ocrotire şi belşug.


icoana mirtidiotissa si sfanta tecla 24 septembrie

De altfel, foarte multe Icoane făcătoare de minuni greceşti au fost descoperite între ramuri de copac, păzite acolo de secole, chiar din timpuri iconoclaste, spre a fi cinstite de urmaşi.
De la început Icoana s-a dovedit făcătoare de minuni. Maica Domnului însăşi s-a arătat acelui păstor, îndemnându-l să caute Icoana ei. Găsind-o, acela a dus-o în coliba sa. De trei ori la rând Icoana a dispărut, fiind aflată în ziua următoare, la locul iniţial, în mirt.


Păstorul a ridicat o mică biserică din lemn pe locul mirtului, care s-a păstrat până astăzi. Lângă ea, ulterior, s-a zidit o biserică mare, a mânăstirii „Panaghia Myrtidiotissa”, Icoana devenind ocrotitoarea insulei.

Între minunile consemnate de localnici, se numără stoparea unei epidemii de ciumă, primirea de bani neaşteptaţi pentru nevoile mânăstirii Icoanei, de către stareţul Agantanghel (sec. XIX) în repetate rânduri, salvarea muncitorilor bisericii din diferite accidente.

Una dintre cele mai impresionante minuni s-a petrecut în sec. XVI, cu paraliticul Teodor Kumprianos, descendent al păstorului ce a găsit Icoana Mirtidiotissa. Acesta îşi dorea foarte mult să participe la sărbătorirea Icoanei din 24 septembrie, însă nu se putea ridica din pat. Ani de-a rândul a trimis pe cineva din familie în locul lui, la mânăstire, spre închinare, sperând ca măcar o dată în viaţă să ajungă şi el. Într-un an, rudele l-au purtat pe targă până la biserică, de 24 septembrie. În timpul privegherii, s-a auzit un zgomot puternic venind dinspre mare. Crezând că vin piraţii, toţi credincioşii au fugit, uitând să-l ia şi pe Teodor. El a rămas singur cu Icoana, neputându-se deplasa. Astfel că a ţâşnit din inima sa rugă fierbinte, de a fi ocrotit şi el. O asemenea rugăciune a străpuns cerurile, şi îndată s-a auzit voce din Icoană care i-a spus: „Ridică-te şi fugi!”

Teodor s-a ridicat şi... a fugit. I-a ajuns din urmă pe ceilalţi, care s-au dezmeticit, înţelegând că nu vine vreun pirat..., dimpotrivă, a fost mila Maicii Domnului revărsată spre cel credincios şi răbdător.

Icoana este purtată în procesiune şi fără dată fixă, la vreme de secetă. Într-un an, un turc i-a observat pe creştinii ce se rugau pentru ploaie, cu Icoana pe câmp. El a promis că le va da brăţara sa cu diamante, dacă vor reuşi să aducă ploaie în ţinut. La sfârşitul rugăciunilor preoţilor, s-a pornit o ploaie în rafale, iar brăţara turcului celui bogat a rămas atârnată la Icoană, ca semn de încredinţare în faţa minunii.


maica domnului din mirt 24 septembrie

Copiile Icoanei Mirtidiotissa cuprind rămurele de mirt. Uneori, lângă Maica Domnului Cea din Mirt este înfăţişată Sfânta Tecla, sărbătorită în aceeaşi zi, de 24 septembrie.


Terapia cu apa


Cata apa bei pe zi? Cata apa ai baut deja pana acum, cand citesti acest articol?
Ok, ia-ti paharul cu apa langa tine si haide sa vedem de ce doctorii din lumea intreaga nu obosesc sa ne indemne: "Beti apa! Beti apa!"


In perioada intrauterina suntem aproape in totalitate apa. Dupa ce ne nastem suntem apa peste 80%. Ca adulti, putin peste 70%. Pe masura ce imbatranim procentul acesta se micsoreaza. La 50% suntem deja morti.

Logica cea mai simpla ne spune ca prospetime (a se citi tinerete, sanatate, vitalitate) egal APA. Exista nu mai putin de 54 de boli diferite, de la migrene si pana la forme de cancer care ar putea fi evitate daca am bea suficienta apa. Pare incredibil, dar exista medici care afirma ca aceste boli se pot ameliora si chiar vindeca astfel: cu apa!

Cata? Doi - trei litri pe zi, spun unii.
Altii sunt chiar mai exacti: fiecare dintrenoi ar trebui sa bea a 20-a parte din greutatea corpului sau. Sau 5%. De exemplu, daca ai 56 de kg trebuie sa bei 2,8 litri de apa pe zi pentru o sanatate buna si o tinerete indelungata.

Bine, dar mie nu mi-e sete!
Se poate, dar nu fiindca nu ti-ar fi. Corpul are o uluitoare capacitate de adaptare. Daca s-a obisnuit sa functioneze in conditii de apa putina nici n-o sa mai ceara!

La fel cum daca stam intr-o camera cu un miros suparator dupa un timp totusi n-o sa-l mai simtim. Corpul a dat un semnal la inceput, dar daca mirosul e constant o sa il ignore ca sa-si poata continua alte activitati.

La fel e si cu senzatia de sete. Dupa un timp corpul va crede ca n-are incotro si se va descurca cum poate. Dar cu pretul imbatranirii si uzurii sale premature.
Ia gandeste-te ce ar pati o masina de spalat nevoita sa spele mereu cu mai putina apa decat a proiectat-o constructorul ei?

Ori corpul nostru face "programe" infinit mai complexe decat o masina de spalat!

Au, au, ma doare!...

Creierul este 90% apa. Te doare capul sau obosesti repede dupa efort intelectual?
Dar apa, cata bei?...

Cartilagiile au si ele un procent mare de apa. Daca iti troznesc oasele, mai mult ca sigur e din cauza deshidratarii.

Un medic a constatat in urma unui studiu ca 90% dintre durerile de stomac au drept cauza insuficientei apei in organism. Iar o mare parte din durerile de orice fel au aceeasi cauza.

Asa ca a concluzionat cu umor: "Daca iei un calmant pentru durere, apa cu care bei medicamentul te ajuta mai mult decat calmantul in sine!"

Un alt doctor a scris chiar o carte cu un titlu sugestiv "Nu esti bolnav! Doar ti-e sete..."

Caldura mare, mon cher!
In anotimpul calduros e si mai greu pentru corp. Ca sa isi regleze temperatura e nevoit sa piarda apa prin transpiratie. Deci, cu atat mai mult e nevoie sa ii dam destula.

Terapia cu apa este simpla: bei un litru de apa dimineata, cu o ora inainte de a manca sau bea altceva. Iar pe parcursul zilei restul de apa pana la... cat are norma fiecare.

Inca din primele zile vei simti, garantat, o imbunatatire a sanatatii. Mai putine toxine, o hidratare mai buna, o stare generala mai buna. Unde mai punem ca e ieftin si fara efecte secundare.

Poate doar drumurile mai dese intre birou si toaleta. Dar asta iarasi e un lucru bun, fiindca vei combate sedentarismul! Insa asta e deja o alta poveste...

Primita pe mail de la Costica Paduraru

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate