luni, 31 octombrie 2011

Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."

Într-un cătun
 
N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus,
ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus.
Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum,
Iată numai o lucrare:
Undeva într-un cătun,
într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun,
cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat,
predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat,
despre văduva sărmană, care printre cei avuţi,
a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi.
"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi.
Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi!
Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher,
un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer.
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios,
tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin!
Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin.
Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi,
doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi...
"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc,
ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc...
Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi!
Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi.
Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun,
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos,
ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină,
între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină.
— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun:
Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun!
— Altă treabă n-ai fârtate? Am eu timp de dăruit?
— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit.
Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori."
Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală,
el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală,
începu:
— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri.
Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri.
— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară!
Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară!
*
Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate
să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate!
N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig,
"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig.
A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă,
între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă...
Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan,
luau masa împreună, în belşug de bogătan,
lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros,
cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros?
Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit,
se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit
şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc
— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc.
Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate:
"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..."
Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos,
şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos...
Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi,
spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi?
Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger.
Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer.
Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit.
Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit
Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum,
să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum!
Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu,
dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu.
*
Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar,
după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar:
"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".
 
Costache Ioanid

miercuri, 26 octombrie 2011

De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui



"Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui"
Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.
Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini!

Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune: “Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab”. Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorul Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare!

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune: “Am pacatuit, Parinte, iarta-ma!” Si astfel alunga intristarea. “Sunt om slab – spune – ce sa fac?” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj!

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc!

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.

Sa mai stii si aceasta: mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi.

Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor”.
Gheron Iosif, Marturii din viata monahala

luni, 24 octombrie 2011

Gheron Iosif Isihastul

DE CÂTE ORI VEI CĂDEA, SCOALĂ-TE ŞI TE VEI MÂNTUI
“Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”

Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.
Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.

Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini!
Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune: “Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab”. Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorul Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare!

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune: “Am pacatuit, Parinte, iarta-ma!” Si astfel alunga intristarea. “Sunt om slab – spune – ce sa fac?” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj!

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc!

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.

Sa mai stii si aceasta: mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi.

Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor.

Gheron Iosif, Marturii din viata monahala

duminică, 23 octombrie 2011

Lasati-ma sa cred...


Lăsaţi-mă să scriu şi să iubesc,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc.
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Lăsaţi-mă cu părul pe grumaz,
În ţara mea e-un obicei străbun.
De ce-mi luaţi şi dreptul să vorbesc
Slăvind în veci pe Dumnezeu cel Bun?

Lăsaţi-mă Fecioarei să mă-nchin
Şi Sfinţilor - copii de neam român,
De ce-mi luaţi icoana din pereţi
Şi mă hrăniţi cu vrajbe şi venin?

Lăsaţi-mă-n credinţa creştinească,
Nu în bătaia flăcării păgîne,
Şi vă îndemn iubiţii fraţii mei -
În rugăciuni stau armele române.

Nu în cuţite, bîte, lănci şi săbii,
Nu în vărsări de sînge păgînesc
Ci în credinţa noastră strămoşească,
În Tatăl, Fiul, Duhul Creştinesc.

Nu ura este arma apărării,
Armura noastră este Duhul Sfînt,
Cine urăşte este fiu durerii,
Cel ce iubeşte, frate în Cuvînt.

Voi fraţii mei, de ruga-mi ascultaţi,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc,
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Plângerea-n credință
Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!


Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

Plângerile sufletului



Doamne, lasă-mă, să vin în gradina casei Tale,
Să culeg la Înviere de pe haina Ta petale.
Să le-arunc jos, pe pământ, mirul să îl parfumeze,
Crucea să le fie semn după care să Te-urmeze.

Te rog, braţele deschide, când genunchii mi îndoi,
Fiindcă nu ştiu să mă rog şi Te fac să plângi cu ploi.
Spune-mi, că mă mai iubeşti; din pământ capu'-mi ridică,
Spune-mi, că mă mai aştepţi, de păcat să-mi fie frică.

Să visez la întâlnire ... Hai, deschide-mi poarta, Doamne!
Nu degeaba Ţi-au bătut în sfinţenie piroane!
M-am întors acum la Tine de păcate biciuit
Şi din patimi am coroană, dar cu Tine le-am zdrobit.

Varsă-Ţi harul peste mine, Săptămână Luminată,
Să nu ştiu ce-i rătăcirea, să se lase căutată.
Doamne, dă-mi sute de îngeri să mă apere de trup,
Să Îţi dau sufletul veşnic şi din rai să mă înfrupt!
Patimile Tale, Doamne!

Vineri seara lacrimi grele genele îmi zugrăvesc,
Ale Tale patimi, Doamne, simt că parcă mă orbesc.
Spinii Tăi de pe coroană inima mi-o-nsângerează,
Cuie-Ţi traversează trupul, îngerii Ţi-l tămâiază.

De-aş fi fost ‘n-acele timpuri, oare ce aş fi făcut ... ?
Aş fi plâns cu Maica Sfântă, sau cu ei Te-aş fi bătut?
Lasă-mi mantia durerii să o port în locul Tău
Şi să fiu scuipat în faţă c-am uitat de Dumnezeu!

Decât coasta să-Ţi străpungă, mâinile să mi le taie,
C-am uitat să-Ţi mulţumesc că nu m-am născut în paie.
Înaintea feţei Tale a privi nu îndrăznesc:
"Răstigneşte-L!", se aude pe Golgota când păşesc.

Când Te-am pironit Iisuse, nu ai scos nici un cuvânt;
Deşi Te-ai rugat la ceruri, nu ne-ai spus că eşti Cel Sfânt.
Tu doar ai avut credinţă, în smerenie dulceaţă,
Chiar şi când Te chinuiai vărsând sângele pe faţă.

Toate spre zidirea noastră şi spre-a Ta împărăţie
Pe pământ ai coborât ca să fim asemeni Ţie.
Înviat-ai din mormânt, iadul ai cutremurat,
Doamne, Ţie-Ţi mulţumim, fiindcă astăzi ne-ai iertat!



Cu fiască supunere întru Domnul

vineri, 21 octombrie 2011

Nu tăcea în faţa lacrimilor mele
Psalmul 39


Este un psalm plin de tristeţe de la un capăt până la altul şi înfăţişează pe un om necăjit, un credincios amărât. Din ce pricină era aşa de amant, nu ştim, nu ne arată. O fi fost din pricină de boală? Nu ştim. Îl vor fi amărât vrăjmaşii lui, îi vor fi ameninţat viaţa? Nu ştim. Era greu încercat, amărât, deznădăjduit.
Totuşi stă tare în credinţă. Chinuit de gânduri de necredinţă, vrea să le stăpânească, pentru ca nu cumva dând drumul la gură, să spună ceva rău şi să păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este un lucru frumos că nu avea decât o singură grijă: să nu păcătuiască în vorbire. El zice: „Scapă-mă de toate fărădelegile mele", deci nu de necazul sau de suferinţa care erau asupra lui, ci de fărădelegi, de păcate. Din aceasta se vede că el era un om cu inima întreagă de partea Domnului. Îşi pierduse răbdarea, este adevărat, căzuse în disperare: „Doamne, spune-mi cât de trecător sunt!" „Abate-Ţi loviturile de la mine... până nu mă duc şi să nu mai fiu!" Cu tot amarul lui, de un singur lucru este stăpânit: să nu păcătuiască în vorbire. Dacă mă aleg fără păcat, sunt câştigat; dacă însă voi păcătui, chiar dacă ai lua de la mine necazul, voi fi mult mai păgubit.
De obicei, peste păcatele cu gura se trece uşor chiar de către cei credincioşi. De aceea, grija lui David, ca la necaz să nu păcătuiască în vreun fel cu gura, a vorbit mult sufletului meu.
De ce păcat anume se temea David, acum când era amărât? De păcatul de a nu murmura împotriva lui Dumnezeu. Fiind amărât, multe gânduri se frământau înăuntrul lui. Parcă era ca un om care vrea să descurce un ghem şi în loc să-l descurce, mai rău îl încurcă. Bănuieli, gânduri de necredinţă, gânduri de revoltă, gânduri de nemulţumire se frământau înăuntrul lui. Acestea îl îmbolnăviseră în sufletul lui şi de aceea îşi zicea: „Dacă eu sunt bolnav, de ce să mai molipsesc şi pe alţii cu boala mea?" Poate că va fi fost chinuit de gândul că de ce celor răi le merge bine şi lui îi merge rău. Poate că de mult timp îl va fi muncit gândul acesta.
Şi acum, când înăuntrul lui clocoteau gânduri de nemulţumire, de enervare, de supărare, de bănuieli, de probleme şi întrebări pe care nu le putea dezlega, şi-a zis: „Îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea". Aşa a ajuns la o hotărâre foarte serioasă: Oricine ar fi înaintea mea, dar mai ales cel rău, eu am să tac; cât va sta acela în faţa mea, eu am să tac... Aşa a şi făcut: „Am stat mut, în tăcere; am tăcut chiar când era vorba de bine". Bine este să taci, dar nu şi atunci când este „vorba de bine". Domnul nostru n-a făcut aşa. Este drept că El mai mult a tăcut înaintea lui Pilat, dar când a fost să dea o bună mărturie, a dat-o.
Tăcând, s-a ţinut de hotărârea luată, totuşi zice: Dar durerea nu numai că nu mi s-a potolit, ci, dimpotrivă, mai rău mi „s-a întărâtat. Îmi ardea inima în mine; şi pe când cugetam, focul s-a aprins". Focul acesta căuta o izbucnire, vulcanul căuta să erupă.
Atunci zice: N-am mai putut răbda, mi-am luat căluşul de la gură şi „am vorbit cu limba mea", dar nu către oameni, a deschis deci gura către Dumnezeu. Este totdeauna bine când ne deschidem gura către Dumnezeu în rugăciune, ca să-I spunem Lui ce este în noi. Vărsându-ne astfel inima înaintea Lui, inima ni se face mai uşoară. La sfârşit, deşi tot amărât, parcă se mai potoleşte, dobândind o privire ceva mai clară în cârmuirea lui Dumnezeu.
Deschizându-şi gura către Dumnezeu, tot ca om amărât I-a vorbit, stăpânit însă mereu de frica de a nu păcătui cu vorba, îi zice: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt". Parcă n-ar mai fi altă scăpare decât mormântul. Dar nu ştim noi cu toţii că omul este trecător şi că va trebui să moară odată? Psalmistul ar fi vrut să ştie însă data când va muri, probabil din dorinţa ca data aceea să fie cât mai apropiată. Nu-l judec, nu iau piatra să dau în el, n-am trecut până acum prin atâta amărăciune; însă ar fi cu putinţă ca unul sau altul dintre noi să cadă în vreo suferinţă şi în vreun amar aşa de mare, încât să zică: „Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc!" Chiar şi cu Ilie prorocul s-a întâmplat lucrul acesta, când, căzând în deznădejde, a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei" (1 Împăraţi 19:4). Apoi, dacă Ilie prorocul a ajuns într-o astfel de stare, cu atât mai mult unul sau altul dintre noi poate să ajungă aşa. Cineva a scris în latineşte nişte cuvinte care sunau cam aşa: „Dacă ţi-ar spune cineva că peste o lună vei muri, ai plânge; dar acum râzi, cu toate că nu ştii dacă vei mai apuca ziua de mâine".
Nu este vorba că omul moare; ci vorba este cum moare şi unde merge după moarte. Slavă Domnului că noi, ca oameni credincioşi, am căpătat în privinţa aceasta lumina necesară şi ştim că vom muri ca oameni credincioşi, dacă nu cumva vom avea parte de răpire, venind Domnul Cristos. Nu este treaba noastră să ştim când vom muri; ştim însă că, murind, mergem la Domnul Cristos.
Dar aici psalmistul spune: „Iată, zilele mele sunt cât un lat de palmă". Latul de palmă este de patru degete, de măsură foarte mică. „Şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta." Şi accentuează lucrul acesta: „Da, orice om este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine".
În adevăr, ce este viaţa unui om, pusă alături de viaţa altui om ca Metusala, care a trăit 969 de ani? În Psalmul 90 se spune că anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani... Chiar dacă viaţa noastră ar fi de optzeci de ani, n-am avea atâtea zeci câte sute de ani a trăit Metusala. Dacă ne măsurăm cu viaţa pământului, ce este viaţa noastră? Doar o suflare. Dacă o măsurăm cu viaţa îngerilor, o nimica este viaţa noastră. Dacă măsurăm viaţa noastră cu Dumnezeu, nu suntem decât o suflare, oricât de bine s-ar ţine cineva. „Un abur care se arată pentru puţin şi apoi dispare" (Iacov 4:14).
Afară de aceasta omul umblă în ceea ce nu este decât ca o arătare, o fantomă, o umbră, o deşertăciune; el nu umblă în ceea ce este realitatea, ci în ceea ce trece. Acesta este mersul întregii omeniri: se frământă degeaba. Câtă frământare, câte griji care rod, câtă oboseală a minţii, câtă alergătură şi goană după vânt, când se ştie că moartea urmăreşte pe om fără încetare. „Strânge şi nu ştie cine va trage folosul"; nici măcar nu este sigur că copiii lui vor moşteni ceea ce a strâns el cu atâta trudă, căci şi ei pot să moară. „Totul este deşertăciune", zice Eclesiastul.
Şi după aceste gânduri triste, gânduri negre, psalmistul spune: „Acum, Doamne, ce mai pot aştepta eu?" Este deznădăjduit, însă adaugă: „În Tine mi-e nădejdea". Toate nădejdile dispar, numai Dumnezeu rămâne. El este vrednic de încredere, El este stânca; să nu clădim casa sufletului nostru pe nisipul acestei lumi, ci pe Stânca veşnică.
„Mântuieşte-mă", spune el, „de toate fărădelegile mele"; scapă-mă deci de păcat; şi nu numai de un păcat sau de altul, ci de toate. Să fiu fără vină înaintea Ta, aceasta îmi este grija mea mare. Numai Tu mă poţi scăpa de păcat. Deci nu cere să fie scăpat de suferinţă, de necaz şi de amărăciune, ci de păcat. „Nu mă face de ruşinea celui nebun", celui fără Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu urmăreşte aprig pe cel credincios, ca să-i descopere greşelile şi să scoată din ele o îndreptăţire pentru purtarea lui şi să încarce pe cel credincios de batjocură.
Păcatul şi ruşinea merg împreună; adeseori păcatul se şterge, dar ruşinea rămâne.
„Stau mut, nu deschid gura, căci Tu ai făcut aceasta." Tu m-ai adus în situaţia în care mă găsesc, o situaţie grea pentru mine, în care totuşi doresc un singur lucru şi îl doresc fierbinte: să nu păcătuiesc. „Tu ai făcut aceasta." Poate că din vina lui ajunsese în situaţia aceasta disperată, totuşi o pune pe seama lui Dumnezeu. Noi punem pe seama lui Dumnezeu pe cele bune, dar pe cele rele? Iată însă că şi pe cele rele. Cum? De la Dumnezeu să pornească răul? Nu; dar poate să pornească lovitura, care distruge nu pe om, ci păcatul.
O fată dintr-o şcoală de surdo-muţi a fost întrebată cum se face că s-a născut surdă şi mută. Ea fusese învăţată din Cuvântul lui Dumnezeu şi a răspuns: „Da, Tată, Te laud pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!" (Matei 11.26). Cum, surdă şi mută de la Dumnezeu? Iată că ea a luat această stare a ei din mâna lui Dumnezeu.
Un credincios era închis în timpul unor prigoane şi a murit ca martir. Fiind în închisoare, i-au adus capul tăiat al băiatului lui mai mare. În batjocură, prigonitorii i-au pus înainte capul însângerat al băiatului lui şi l-au întrebat dacă îl cunoaşte. Acela, îndurerat, a răspuns că da şi, sărutând pe frunte capul însângerat al băiatului lui, a adăugat: „Aşa voieşte Domnul! Voia Lui este bună, El nu-mi poate face nici mie, nici alor mei, niciodată nedreptate şi va face ca bunătatea şi îndurarea să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre!" Este Domnul amestecat în una ca aceasta? Numai prin har, printr-un mare har, poate lua cineva aceasta din mâna lui Dumnezeu.
„Abate-Ţi loviturile de la mine! Mă sfârşesc sub loviturile mâinii Tale." Este ca un copil care se roagă: „Nu mai da, iată ce vânătăi am pe spate, iată ce semne mi-a făcut nuiaua!" Iată nişte cuvinte foarte mişcătoare. De aceea cineva zicea că, în astfel de cazuri, Tatăl îşi aruncă nuiaua în foc.
Şi face o observaţie: „Când pedepseşti pe om şi-l dojeneşti pentru fărădelegea lui, îi prăpădeşti, ca molia, frumuseţea lui". Închipuiţi-vă că aţi lăsat o haină undeva, aţi plecat şi după un timp oarecare veniţi înapoi şi găsiţi toată haina roasă de molii. Ce mai faci atunci cu ea? Tot aşa, când vine peste om pedeapsa lui Dumnezeu, lovitura lui Dumnezeu, atunci frumuseţea acelui om este ca roasă de molii. După o boală, după o suferinţă, după altceva, s-a dus frumuseţea de care avea atâta grijă şi o admira în oglindă, în altă parte, David spune că s-a gârbovit, dar aici spune că omului i se prăpădeşte frumuseţea ca roasă de molii, când îl pedepseşte Dumnezeu. Dumnezeu nu Se joacă atunci când pedepseşte.
„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!" Se zice că lacrimile sunt arma irezistibilă a celor slabi. Copilul foloseşte această armă şi reuşeşte în ce doreşte; femeia foloseşte această armă şi reuşeşte şi ea; cerşetorul o foloseşte şi el, şi reuşeşte. Păcătosul, când se întoarce la Dumnezeu şi după aceea, când este credincios, foloseşte această armă şi reuşeşte. Şi pentru că plânge acum, psalmistul cere ca Domnul Dumnezeu să nu fie surd în faţa lacrimilor lui.
„Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei." Dumnezeu este Stăpânul cerului şi al pământului, şi totuşi este privit ca un străin. Pornirea omului este să-L alunge, ca să-şi poată face de cap. „Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag." Străin este cel care trece printr-o ţară, dar nu este locuitor al ţării aceleia. Şi noi suntem în lume străini şi călători, de aceea nu ne amestecăm în treburile ei: aşa ne învaţă Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură. Străinul nu se împovărează cu bagaje multe; dacă el cumpără ceva, cumpără lucruri de preţ, dar nu mari şi grele, care să-i îngreuieze mersul. Suntem străini şi călători şi inima noastră este acolo unde este comoara noastră.
„Abate-Ţi privirea de la mine." Altădată spune: Priveşte, uită-Te la mine! Acum însă zice: „Abate-ţi privirea!", privirea mânioasă, supărată, pedepsitoare. „Şi-mi voi redobândi puterea", mă voi înviora, „înainte de a mă duce, ca să nu mai fiu".
Ceea ce am vrut să scot în evidenţă în psalmul acesta, a fost că, deşi amărât până în măduva oaselor, psalmistul doreşte un singur lucru: să nu păcătuiască. Când eşti amărât, supărat, uşor poţi păcătui. Cineva spunea: „Ai parte că sunt supărat, altfel ţi-aş arăta eu!" Cei care sunt taţi, cele care sunt mame, să ia seama la lucrul acesta!
Un împărat, când era supărat, nu scotea o vorbă până nu număra în gând până la douăzeci sau treizeci, şi după aceea vorbea.
Putem să ajungem în împrejurări de acestea, de tulburare, de amărăciune, de îndoială, de necredinţă. Trebuie să fim mereu cu mare atenţie, inima şi limba trebuiesc bine strunite, altfel ne pot duce în prăpastie. De la un suflet amărât şi deznădăjduit pot să pornească vorbe care, ca şi scânteile, pot sări până departe şi pot produce nenorociri. De aceea trebuie să fim cu multă atenţie asupra căilor noastre şi să veghem ca să nu păcătuim. Şi dacă voi fi amărât, necăjit, disperat, de un singur lucru să am grijă mare: să nu păcătuiesc cu limba. În astfel de împrejurări nu este bine să deschizi gura către oameni, s-o deschizi însă către Dumnezeu.
Un frate amărât a venit să viziteze pe un alt frate amărât. Când să plece, acela i-a spus: „Când vei mai fi amărât, te rog să nu mai vii pe la mine. Tu amărât, eu amărât, ce ne facem?" Şi totuşi acel frate va fi căutat mângâiere, dar n-a găsit-o la acela care era în aceeaşi stare ca el. La Domnul este mângâiere în toate împrejurările.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate