luni, 30 septembrie 2013

Iată-ncepe judecata. Domnul judecă-n Sion. Nourul de martori vine lângă strălucitul tron.


Iată-ncepe judecata.
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
lângă strălucitul tron.

Stau în faţă acuzaţii :
milioane, mici şi mari :
se-nfioară împăraţii
între hoţi şi cămătari.

Primul suflet vine-n faţă.
- Tu, de ce nu M-ai primit ?
- Eu … aveam avere multă.
N-aveam vreme de gândit.

Şi-a chemat Judecătorul
primul martor în proces.
- Avraam ! Ce-aveai în lume
când din lume te-am ales ?

- Doamne, mii de robi şi roabe,
turme greu de numărat,
saci de aur şi podoabe
şi veşminte de-mpărat.

- Şi-ai putut primi Cuvântul,
tu, bogatule Avraam ?
- De-ar fi fost al meu pământul,
totul ţie îţi dădeam !

Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
- Tu, de ce-ai respins credinţa ?
- Eu … eram bolnav în pat.

Şi din nourul de martori
vine unul din norod.
- Cum te-aflai tu, spune Domnul,
când Mi-ai fost întâiul rod ?

- Împărate, niciodată
ceasu-acela n-oi uita:
Mă aflam atunci pe cruce
tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
- Pentru ce-ai respins credinţa ?
- Doamne, pe la noi atuncea
doar doi, trei urmau credinţa…

La un semn apare-un martor
cu păr alb, cu alb veşmânt.
- Spune tu, cu tine-alături
câţi credeau pe-ntreg pământ ?

- Doamne, când vesteam potopul
spune martorul cu greu,
nimeni nu urma credinţa
nimeni, Doamne, numai eu.

Şi-acum vine-o acuzată.
- Tu, de ce nu Mai primit ?
- N-aveam timp. Aveam atâţia
de cusut, de îngrijit.

- Tu, Tabita, pe câţi oare
îngrijeai ? – Parcă … vreo doi …
- Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
- Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !

Vine-o altă acuzată.
- Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
şi învinsă de ispite.

- Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
cum erai ? – Eram frumoasă
şi, plutind pe-al lumii val,

sufletu-mi de şapte lanţuri
era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
şi Tu toate le-ai sfărmat !

- Tu ? alt acuzat primeşte
fiorelnica-ntrebare.
- Doamne, eu stăteam cu casa
prea departe de-adunare.

Domnul face-un semn spre martori
- juriul marelui examen -
şi se vede-un car deodată,
şi din car coboară-un famen.

- Tu, spre Templul Meu, de unde
te porneai când te chemam ?
- Eu, din Africa, Stăpâne,
din Etiopia veneam !…

Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
- Doamne … Tu chemai … prostimea …
eu eram un învăţat.

Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e deajuns ).
- Luca, ce-ai fost tu în lume ?
- Doctor ! martoru-a răspuns.

Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
- Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
- Eram rege ! Nu puteam …

Şi ca martor o femeie:
- Tu, Estera cea frumoasă,
când riscai slujind credinţa
ce erai ? – Împărăteasă !…

Acuzatul se retrage.
Următorul la-ntrebare
e un avocat cu vază
- Doamne, cer o amânare !

Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
- Doamne, vreau să vin cu martori
şi cu probe la dosar.

Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
- Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pân-acum să ţi-l fi pus !

Voi, copii, întreabă Domnul,
avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: – Tu !

Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
- Doamne, eu eram prea tânăr,
când din lume m-ai chemat.

- Ieremia, strigă Domnul,
- Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
- Eram, Doamne, un copil …

Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt :
Iosif cel frumos şi tânăr,
de ispită neînfrânt.

Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
cea promisă au intrat.

David, cu o praştie-n mână,
un copil cu păr bălai,
Iosia, băieţaşul rege
credincios lui Adonai,

Daniel, şcolar de frunte
ce-ntrecea orice haldeu,
şi cei trei ce-au stat în flăcări
lângă-un Fiu de Dumnezeu.

Vine dârz Botezătorul,
ce pe Domnul povestea,
vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,

vine-apostolul iubirii,
tinerelul înţelep
ce şi-a sprijinit, la cină,
tâmpla pe cerescul piept,

vin cei tineri ca o rouă,
cu podoabe sfinte-n zori,
vin cântâd cântare nouă
şi cu glas şi din viori …

Acuzatul pleacă fruntea
şi se-ntoarce lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând …

*

Şi-acum tu, ce azi în ceruri
încă n-ai apărător,
crezi tu că la judecată
vei sta tot nepăsător ?

nu uita, umblând în viaţă
din păcat în alt păcat,
că în ultima instanţă
nu există avocat !

Înfricoşător lucru trebuie să fie să ai ca martor la Judecata de Apoi din prietenii tăi de la servici, de la şcoală sau chiar din familia ta. Fiecare la locul de muncă, acasă sau în oricare alt colectiv, ar putea fi un model pentru ceilalţi şi implicit martor. Cu noi ar putea judeca Dumnezeu lumea. Dar mai bine să dea Dumnezeu să nu fim niciunul de mărturie, ci să fim cu toţii, tuturor spre mântuire!

Maică Sfantă-mpărăteasă Vas ales de Dumnezeu,


Preaslavita Ta icoană
Făcătoare de minuni,
Ce vindecă orice rană
Doar prin post şi rugăciuni

O cinstim cum se cuvine
Închinandu-ne pios,
Căci la ceas de rugăciune
Ne aduce mult folos...

Din străfundul de icoană
De multi ochi suntem priviţi,
Parc-ar vrea ca sa ne spună,
Nu va temeţi ,îndrazniţi...

Să aveţi cu toţi credinţă,
Către Fiul cel iubit,
Cel ce e de o fiinţă
Cu tatăl, nedesparţit...

Maică Sfantă-mpărăteasă
Vas ales de Dumnezeu,
De viaţa păcătoasă
Tu să ne fereşti mereu...

Să ne fii ancoră tare
Când naufragiem în larg
Să ne stai pe-a vieţii mare
Sus ca steagul pe catarg...

Să cădem cu pocăinţă
Şi din suflet să-ţi grăim
Dă-ne-n inima credinţă
Ca toţi sa ne mântuim!.

Poezie de:Pr. MARIAN BOCĂNESCU - HUŞI, Jud. Vaslui.

marți, 24 septembrie 2013

Minunile Maicii Domnului,


Un înger zugrăveşte Icoana Adormirii Maicii Domnului în locul Cuviosului Alipie

Îndată după plecarea acelui om, a intrat la Cuviosul Alipie un tânăr luminos şi a început a zugrăvi acea Icoană. Alipie a socotit că stăpânul Icoanei s-a mâniat, şi a trimis alt zugrav să i-o facă. La început i s-a părut că acela este om, dar graba cu care lucra şi frumuseţea lucrului, îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe Icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea. Astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o Icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către Cuvios: „Părinte, lipseşte ceva de aici, sau am greşit cu ceva?

Un drept-credincios i-a dat, Cuviosului Părinte Alipie ca să zugrăvească o Icoană, Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, rugându-l ca s-o termine de praznicul Adormirii.
După câteva zile Cuviosul îmbolnăvindu-se şi apropiindu-se de sfârşit, Icoana a rămas nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mâhnea asupra Sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra când vii la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija, că El va face precum va voi, şi Icoana pe care o doreşti de ziua praznicului va sta la locul ei“. Omul crezând cuvintele Cuviosului, s-a dus la casa sa bucurându-se.
Apoi venind iarăşi la vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu si văzând Icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie şi mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească Icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit, dar acum iată că m-ai ruşinat?“.
Cuviosul i-a răspuns cu blândeţe: „O fiule! N-am făcut aceasta din lenevire, însă Dumnezeu poate ca Icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvânt; pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat“. Auzind aceasta omul acela a plecat foarte întristat.
Îndată după plecarea acelui om, a intrat la Cuviosul Alipie un tânăr luminos şi a început a zugrăvi acea Icoană. Alipie a socotit ca stăpânul Icoanei s-a mâniat, şi a trimis alt zugrav să i-o facă. La început i s-a părut că acela este om, dar graba cu care lucra şi frumuseţea lucrului, îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe Icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea. Astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o Icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către Cuvios: „Părinte, lipseşte ceva de aici, sau am greşit cu ceva?
Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat ca să o zugrăveşti cu aşa mare podoabă, căci El Însuşi a lucrat aceasta prin tine“. Apoi sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut, împreună cu Icoana.
Stăpânul Icoanei, toată noptea a petrecut-o fără somn, de mare mâhnire, că nu o avea gata pentru praznic, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic de un dar ca acesta. Dimineaţa sculându-se s-a dus în biserică, pentru a plânge a sa greşeală, dar deschizând uşa bisericii, a văzut Icoana la locul său, strălucind foarte mult.
Atunci de frică a căzut la pământ, socotind că o nălucire i s-a arătat lui, apoi ridicându-se puţin şi privind, a cunoscut că este Icoana lui. De aceea, fiind cuprins de cutremur şi de spaimă multă, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că Icoana îi va fi gata de ziua praznicului său. Alergând a deşteptat pe casnicii săi şi îndată au mers cu mare bucurie în biserică după dânsul, cu lumânări şi cu tămâieri. Văzând ei Icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pământ, i s-au închinat ei şi au sârutat-o cu toată veselia sufletului. După aceea, acel om drept-credincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu aceea Icoană. Apoi au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el, gata de a pleca din lumea aceasta.
Însă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit Icoana omului acestuia?” Iar el spunându-le toate câte a văzut, a zis: „îngerul a zugrăvit-o pe ea şi iată-l, acum stă de faţă, vrând să mă ia şi pe mine“. Acestea zicându-le, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 17 ale lunii lui august. Fraţii îngrijindu-i trupul, l-au pus în biserică unde, făcând deasupra lui cântarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.
Astfel, acest Sfânt zugrav şi făcător de minuni, a împodobit cerul şi pământul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit. Iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Asemenea şi a Ipostasului Său, Dumnezeu Fiul, Care cu chipul S-a aflat ca omul, împreună cu a Sfântului Duh, care S-a pogorât în chip de porumbel şi în limbi de foc, prin Care de o fiinţă fiind, să ne fie şi nouă parte ca împreună cu Cuviosul Alipie, să-L lăudăm în vecii vecilor. Amin!
(Protos. Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, 2001, p. 418)

marți, 17 septembrie 2013


“Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunos­cuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.

Cel ce doreste sa se mantuiasca trebuie sa fie cu luare aminte la sine.

Luarea aminte ne tine inima descuiata

 

Cel ce doreste sa se mantuiasca trebuie sa fie cu luare aminte la sine. Imprastierea e un lucru firesc pentru fiii lumii, in vreme ce pentru cei duhovnicesti este inceputul relelor.

Omul imprastiat isi umple mintea cu ganduri patimase, ganduri care fac ca mintea sa devina neputincioasa in a intelege ce trebuie sa faca pentru omorarea patimilor.

Luarea aminte la sine ne ajuta sa ne pazim mintea, sa nu lasam sa intre in ea ceea ce este aducator de neliniste, ceea ce duce la instrainarea de Dumnezeu. A lua aminte inseamna a nu trece cu vederea, a fi atent, a observa cu multa grija ceea ce intra in mintea noastra.

Avand in vedere ca luarea aminte la noi insine este inceputul orientarii spre bine, ea cere multa silinta. Dar fara ea nu putem pazi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce facem, trebuie facut cu dragoste. Toate ostenelile noastre sunt mai grele daca le facem fara dragoste. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, luare aminte izbaveste pe om de gandurile si cuvintele patimase. Iar izbavit, omul ajunge sa cunoasca tainele dumnezeiesti atat cat este cu putinta. Spun Sfintii Parinti ca obisnuita luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand se afla inconjurat din toate partile de pricini de raspandire.

Cei care doresc a deprinde luarea aminte, sunt datori sa se infraneze de la orice indeletnicire desarta. Astfel de indeletniciri il fac pe om sa doarma in pacate. Ori crestinul trebuie sa fie pregatit oricand de A doua venire a Mantuitorului. Si nimeni atunci cand asteapta pe cineva drag nu doarme. Asadar luarea aminte la noi insine este cea care ne tine inima descuiata pentru a intra Hristos in ea.

Adrian Cocosila

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Rețeta de mântuire a părintelui Paisie pentru toți cei osteniți și împovărați


Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.
Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.
Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.
Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.
Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.
Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.
- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?
- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

luni, 2 septembrie 2013

Cu ce te lauzi omule, cu ce te mândreşti atâta?

Cu ce te lauzi omule, cu ce te mândreşti atâta?
---------------------------------------------------------

Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat? Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum! Sau te lauzi cu bogăţia? O, gândeşte-te a cui nu a fost şi a cui nu va fi! Sau te lauzi cu nestematele tale: diamantele şi briliantele, rubinele şi topazele, sau cu smaragdele şi mărgăritarele? Când te vor aşeza mort pe scânduri, îţi va fi totuna dacă îţi vor pune în jurul gâtului şiraguri de mărgăritare sau ghinde de stejar; dacă îţi vor umple buzunarele cu diamante sau cu cenuşă; dacă îţi vor acoperi trupul cu catifea sau cu o rogojină. Vrei, nu vrei, toate împrumuturile pământeşti se vor întoarce în pământ. Pentru ce, atunci, te lauzi cu cele împrumutate? Sau te lauzi cu slava, stăpânirea şi puterea? E adevărat, la cuvântul tău se întorc la stânga ori la dreapta oştiri întregi, se sapă tunele, se zidesc oraşe. Sub fereastra ta trec mii de curioşi ce ar vrea măcar să te vadă cu ochii lor, ca să povestească şi altora cum l-au văzut pe marele om. Dar mâine peste fruntea ta rece vor mişuna miriapozi şi guşteri, şi nu-ţi vei putea ridica mâna ca să-i dai la o parte. Sau te lauzi cu faptele tale, cu cultura ta? Păzeşte-te să nu ţi se ia mintea, precum i s-a luat împăratului Nabucodonosor. Despre această istorisire trebuie să auzi, să ştii şi să povesteşti copiilor tăi şi tuturor celor care le doreşti binele. Iată ce s-a întâmplat: împăratul Nabucodonosor a ridicat marea cetate a Babilonului, cu turnuri multe, înalte până la nori, şi şi-a împodobit capitala fără pereche în lume. Într-o bună zi, plimbându-se împăratul Nabucodonosor prin turnul lui, şi aruncându-şi privirea peste cetatea Babilonului de la picioarele sale, a strigat în îngâmfarea sa: Au nu este acesta Vavilonul cel mare, care l-am zidit eu casă împărăţiei întru tăria puteriimele, spre cinstea măririi mele? (Daniel 4, 27). Zicând acestea, împăratul nu şi-a amintit de Dumnezeu Ziditorul, nici nu i-a mulţumit în calitate de stăpânitor pentru ajutor, nici nu s-a smerit înaintea Celui Preaînalt, aşa cum se cade tuturor stăpânitorilor, ci, dimpotrivă, s-a pus pe sine dumnezeu al dumnezeilor şi împărat al împăraţilor. Dar, o fraţilor, ce se întâmplă atunci? Dumnezeu nu rămâne defăimat de praful de sub picioarele Lui. Încă mai erau acele cuvinte trufaşe pe buzele împăratului, când glas din cer s-a făcut: Ţie se zice, Nabucodonosoreîmpărate: împărăţia ta a trecut de la tine. Şi dintre oameni te vorscoate pre tine, şi ca fiarele pământului va fi locuinţa ta, şi cu iarbă, ca preun bou te vor hrăni pe tine, şi şapte vremi se vor primeni peste tine, pânăce vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor; şi cui va vrea o va da pre ea. (Daniel 4, 28-29) A urmat un lucru cu adevărat înfricoşat şi de pomenit. În acea clipă, trufaşul împărat Nabucodonosor şi-a pierdut minţile şi a fugitîn munţi, şi a trăit acolo ca o fiară între fiare, vreme de şapte ani. A mâncat iarbă precum dobitoacele, şi i-a crescut păr pe trup şi gheare ca ale păsărilor. Abia după şapte ani i s-a întors mintea la loc şi, ca un alt om, s-a smerit în faţa Domnului Dumnezeu şi s-a închinat puterii Lui şi măririi Lui. Şi a împărăţit până la moarte cu inimă zdrobită, ca slugă a Dumnezeului cel Unul şi Viu.

Extras din Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București 2009, p. 63-64

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/cu-ce-te-lauzi-omule-cu-ce-te-mandresti-atata/
Moldova Ortodoxă

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate