marți, 22 octombrie 2013

Vezi-L, omule, pe Hristos smerit cu inima!

                                             Cui alegi să placi? Oamenilor care azi sunt și mâine nu mai sunt, pentru slava cea vremelnică sau lui Dumnezeu care rămâne pururea? Care, văzând cele ascunse ale inimii, dăruiește la vedere, cu îmbleșugare, bunătățile slavei celei adevărate, celor care sunt bineplăcuți Lui în Hristos și împlinesc învățătura evanghelică, cea care zice: “Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”

Vezi-L, omule, pe Hristos smerit cu inima. Învață cuvântul apostolesc care zice: “Și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos și gata suntem să pedepsim toată neascultarea atunci când supunerea voastră va fi deplină”. (II Corinteni 10, 5-6). Căci aceasta Fiul lui Dumnezeu învață, zicând: “Și cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie mai mic decât toți, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și ca să-Și dea sufletul Lui răscumpărare pentru mulți.” (Cf. Mt. 20, 27).
Dar tu care nu împlinești aceasta și care încă nu ai răsplata chemării de sus, te înalți cu inima și te lauzi cu cele pe care nu le-ai primit. Dar chiar și dacă le-ai primit, pentru ce vrei să placi oamenilor, vorbind multe lucruri de prisos; postesc și hrănesc pe săraci și mă depărtez de femei și am lepădat toate ale lumii. Și te îndulcești cu căderea slavei deșarte și nu îți amintești mai degrabă de Apostolul, care zice: “Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos” (Gal. 1, 10). Cui alegi să placi? Oamenilor care azi sunt și mâine nu mai sunt, pentru slava cea vremelnică sau lui Dumnezeu care rămâne pururea? Care, văzând cele ascunse ale inimii, dăruiește la vedere, cu îmbleșugare, bunătățile slavei celei adevărate, celor care sunt bineplăcuți Lui în Hristos și împlinesc învățătura evanghelică, cea care zice: “Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3). Pentru aceea și milosteniile, să ne oprim a le face înaintea oamenilor, ca să nu fim văzuți de ei și să ne pierdem plata. Căci cele ce facem în ascuns, nu sunt neștiute de Tatăl cel negrăit, căci El ne va răsplăti cele bune, după vrednicie, la vedere.
(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice,

miercuri, 16 octombrie 2013

O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea: “Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta! Iar el spunea : “Eu mi-am facut rugaciunea“. Dar ingerul spunea: Nu. Mai roaga-te“.Eu mi-am facut pravila“. Iar el spunea: “Nu stii ce spune Apostolul Pavel: Neincetat va rugati?Si cand voia sa se culce, iar il scula. Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea: “Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel!
Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batarn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice:
- Ce ai, frate? Cum o mai duci?
- Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
- Cum bine? zice parintele.
- Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune!
- Si cum te scoala?
- Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine!
- Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine!
- Dar cum, parinte? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima…
- Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici: “Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine“.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui: Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii!” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. Deci, asa sa-i spui:Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula, cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine!
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis:
- Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta!
- Nu ma scol!
- Pai de ce?
- Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu!
- Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
- Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii!
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului:
Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune“.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.
Sa stiti ca diavolul se arata in chip de inger, sau in alt chip, sau in chipul lui Hristos, sau in chip de arhanghel, de sfinti, de ierarhi, de cuviosi. El intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare.Nu venea diavolul la un calugar timp de 30 de ani si-i spunea taine mari? Adica: Parinte, eu sunt ingerul Domnului. Ia seama ca peste 7 -8 zile or sa-l prade pe calugarul cutare. O sa-i ia lucrurile lui si o sa le ascunda in cutare pestera. Tine minte, sa le iei de acolo si sa le aduci calugarului inapoi“. Apoi i-a indemnat diavolul pe aceia sa fure, si le-a aratat ca este inger.
Se duce “ingerul” acela in chip de calugar si zice: “Vai de mine, m-au pradat hotii, mi-au luat tot!” iar calugarul cel amagit i-a zis: Hai ca-ti spun eu unde sunt lucrurile tale. A fost ingerul Domnului si mi-a spus unde sunt. Sunt in cutare pestera“. Le-a gasit acolo. Si a zis: “Mai, chiar ca a fost ingerul Domnului, din moment ce a stiut unde au fost puse lucrurile mele“.
Aude un batran de acestea si le spune ca aceia sunt diavoli, si cel care i-a pus sa fure, si cel care se arata in chip de inger, ca sa creada in minciunile lui si sa-i duca la pierzare pe toti. Atunci a intrebat:De unde stii, parinte, ca ei spun adevarul? Acestia sunt draci pitonicesti care spun viitorul, cunosc viitorul si spun ce-o sa fie peste o saptamana, peste o luna, ca sa crezi lor si apoi sa te prapadesti“.
- Parinte, sunt ortodocsi care alearga la vrajitori si la cei ce deschid pravila. Se poate asa ceva?
- Acei care deschid pravila, calugari sau preoti de mir sau maici, cine deschide pravila a cazut din dreapta credinta. Aceia se cheama ghitii, adica vrajitori cu lucruri sfinte. Cine se duce la cei care deschid pravila, 10 ani nu se pot impartasi. Iar cel ce deschide pravila, daca-i preot sau calugar, este anatema si este despartit de Biserica, pentru ca face vraji cu lucruri sfinte.
Ai vazut ca vine cate o baba ca sa te insele si sa te duca in iad: “Hai sa-ti descante baba!” Cu ghiocul, cu carti, sa-ti faca de “ursita”, ca ai sa te mariti, ca are sa te ia cutare, cutare. N-ai patit de acestea?
Si numai vezi ca baba face cruce la descantece, si o auzi ca zice “Tatal nostru” si apoi descanta. Iar la urma zice: “Descantecul de la mine, leacul de la Maica Domnului! Auzi ce zice sluga diavolului? Auzi satana cum amesteca otrava cu mierea, ca sa te duca in fundul iadului? Dar ce legatura are Maica Domnului cu descantecul babei? Biserica condamna pe descantatori:
Cei ce cauta in bobi, cei ce cauta in cafea, cei ce cauta in carti, cei ce sting carbuni, cei ce cauta in palme, “chiromantia”, sunt opriti 7 ani de la Sfanta Impartasanie“.
Cei care sunt vrajitori, care fac de ursita, care umbla sa ia mana de la animale, aceia sunt opriti 12 ani, iar fermecatorii 25 de ani. Nu avem noi toate? Sunt 13 feluri de vrajitorii si toate sunt date anatema de Biserica.
Voi cand veti auzi ca unul deschide cartea, sa fugiti ca de satana de el, ca acela-i ghitiu, vrajitor cu lucruri sfinte. Si baba care face cruce la descantece este tot ghitie, tot diavolul o tine, ca sa te insele pe tine. “Mai, dar n-a fi pacat! N-a fi pacat, ca baba a zis “Tatal nostru” si a facut cruce!
Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea si lumina cu intunericul, ca sa te duca in iad? Ce legatura are Crucea sau Maica Domnului cu vrajitorii? Sa nu va duceti la cei ce deschid cartile, ca va duceti in fundul iadului! Descantatorii, vrajitorii si fermecatorii, toti sunt anatema, despartiti de Trupul lui Hristos, care este Biserica!
De asemenea sunt anatema cei care fac descantece cu tunete, cei care vrajesc cu stelele, alungatorii de nori, vrajitorii de mate, cei care vrajesc cu pasarile. Noi avem toate in randuielile Sfantului Ioan Gura de Aur.
Toti sunt fermecatori, care iau mana de la vaci cu puterea draceasca. La acesteia slujesc anumiti diavoli, numiti pitonicesti, care ghicesc viitorul, si diavoli arhiconi, care stiu Scripturile. Iar cei ce deschid cartile se cheama “ghitii”, vrajitori cu lucruri sfinte, pe limba greceasca. Grecii au esenta ortodoxiei. De la greci au luat credinta ortodoxa atatea tari, si rusii la anul 988 au facut mileniul in anul 1988 de la increstinare.
De aceea va spun sa nu primiti in casa voastra vrajitori, tiganci cu ghiocul, cu cartile de joc; sa nu-ti vina sa-ti ghiceasca si sa te insele. Ia un ciomag si zi: “Fugi, diavole! Pleaca din jurul casei mele!
Sa nu va inselati, ca nici o legatura nu are lumina cu intunericul.
Ai vazut pe marele Apostol Pavel, cand a intrat in orasul Filipi. Conducatorul orasului Filipi avea o vrajitoare “ghitie”. Stiti voi ce inseamna ghitii? Sunt diavoli pitonicesti si spun ce are sa fie maine, poimaine, ei ghicesc viitorul.
Era o fata fecioara in Filipi si a intrat un diavol in inima ei. Cand a intrat diavolul piton in inima ei, care ghiceste viitorul, ea facea mare venit stapanilor ei.
Iar cand a intrat Apostolul Pavel cu Sila in orasul Filipi, satana a cunoscut ca sunt apostoli si a inceput sa strige prin fata asta: ” Acesti oameni sunt de la Dumnezeu si ne vestesc noua calea mantuirii!” Auzi cum a spus adevarul?
Si cum facea aceasta fiica stapanita de diavoli? Avea un scaun cu trei picioare si statea pe el; pe dedesupt intra diavolul si ea statea pana se umplea de duh pitonicesc si spunea cele viitoare, adica ce o sa fie peste un an, peste o luna, si castiga pe stapani, ca era slujnica la stapani, si facea mare castig domnilor ei.
Dar Pavel Apostolul a spus: In numele lui Iisus Hristos, iti spun taci si iesi dintr-insa! Nu-i nevoie sa ne vesteasca pe noi diavolul.
Ea a cazut pe spate si a ramas ca moarta. Si a iesit dracul acela din fiica si a ramas bolnava si a vindecat-o Pavel. S-au dus repede slugile la mai marele orasului din Filipi: “Uite, au venit doi din aceia de-ai lui Hristos, cel rastignit si gata fata dumneavoastra a murit si nu mai poate spune vrajile si ghiciturile ei!” Dar ea nu murise si numai ce a iesit dracul piton din ea.
Atunci s-au maniat stapanii si au prins pe Pavel si pe Sila si i-au bagat legati cu lanturi in temnita, cu picioarele in butuci si i-au batut. Pavel si Sila la miezul noptii s-au sculat la rugaciune, cum puteau asa legati si se inchinau. Cand se inchinau ei, s-a cutremurat temnita, s-au deschis toate usile si au cazut toate lanturile de pe ei; iar cei care pazeau temnita au scos sabia sa se junghie. Si Pavel a spus: Nimeni sa nu plece! Nu va faceti seama! Toti suntem aici; si au cazut lanturile de pe toti detinutii. Voi nu cititi Faptele Apostolilor?
Atunci mai-marele temnicierilor din orasul Filipi, a venit si a spus: “Domnule, acei doi care i-ati bagat in temnita, care au scos diavolul din fiica dumneavoastra, s-au rugat si s-a cutremurat temnita si s-au dezlegat toti care erau inchisi in temnita. Noi era sa ne omoram, crezand ca au scapat. Iata, am vazut si pe ingerul Domnului, care a venit la cei doi Apostoli, la miezul noptii, si s-a cutremurat temnita din temelii“.
Si a venit mai-marele temnitei. Cand a vazut pe toti dezlegati, a intrebat:
- Oameni buni, cine sunteti?
- Noi suntem apostolii lui Hristos! Noi am scos diavolul din vrajitoarea aceea, care ghicea la oameni, ca insela toatea lumea, pentru ca avea duh pitonicesc intr-insa.
Apoi temnicerul a spus catre Pavel: “Ia si ma boteaza si pe mine ca si eu cred in Dumnezeul vostru!” Atunci a crezut in Hristos mai-marele temnnitei cu sotia lui si l-a botezat pe el si casa lui. Si au dat drumul la apostoli sa predice Evanghelia in toate partile.
Dar pentru ce i-a bagat pe ei in temnita? Pentru fiica aceea din care a scos demonul cu care ghicea viitorul. Ca diavolii sunt de mai multe feluri: unii sunt vrajitori, care ajuta la vrajitorii, altii sunt pitonicesti, care ghicesc viitorul, si altii sunt arhiconi, care stiu Scriptura pe de rost. Acestia se baga in oamenii eretici si la sectari si-i fac sa inteleaga Scriptura pe dos, nu asa cum trebuie.
Voi stiti ca acum la sfarsitul lumii o sa iasa inaintemergatorii lui Antihrist si au sa faca minuni si semne mari?
Daca tu acum crezi in acesti nebuni si indraciti! Dar cand ai sa vezi ca vine inaintea ta si din paie uscate, are sa-ti faca paine calda; si din vita uscata o sa faca sa curga vinul cel mai bun si ai sa vezi muntii ca pleaca?
Vezi sectarii? Sunt inaintemergatorii lui Antihrist, ca stramba credinta. Acestia care stramba dreapta credinta sunt inaintemergatorii lui Antihrist, orice secta ar fi. Paziti-va de acestia ca de foc, ca de lucrurile intunericului”.

luni, 14 octombrie 2013

Am praznuit pe sfanta cuvioasa maica noastra Paraschiva

Frati crestini,
La Iasi, in acest ceas de seara inca, sfantul ei trup se afla pe un postament inalt, un baldachin in fata catedralei. Lumea, la lumina lumarilor aprinse in numar mare in jurul sfintei sale racle, se pleaca si saruta cu evlavie sfantul ei trup.
De ce arata cinste unui trup mort? Asa se intreaba unii. Frati crestini, noi, oamenii, crestinii indeosebi – si toti oamenii sunt, cu o anumita masura, fiii lui Dumnezeu – noi, oamenii avem aceasta calitate deosebita, suntem temple vii ale Duhului Sfant. Sufletul nostru e legat de acest templu dumnezeiesc, in el locuieste Dumnezeu, daca Il primim. Daca Il dam afara, ramanem goi de El, numai noi ramanem. Sfantul Pavel spune asa:„Nu stiti voi oare ca sunteti templele Duhului Sfant?”Si mai adauga: „Daca va profana cineva acest templu al lui Dumnezeu care este in voi, il va sfarama Dumnezeu,,, adica il va parasi (…).
De ce trupul sfintei Paraschiva, al sfintei Filofteia, al Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Dimitrie Basarabov ca si al Sfantului Grigorie de la Bistrita, „olteanul”, de ce sunt trupuri neputrezite? Sunt asa, pentru ca toata viata lor au lucrat asupra trupului, indumnezeindu-l. Harul dumnezeiesc care este in fiecare din noi de la botez lucreaza in noi, daca noi stam deschisi. Asa cum daca inchizi porii de pe mana sau de pe trupul tau te sufoci, asa se intampla daca ne inchidem la venirea harului asupra noastra, a acestei energii dumnezeiesti. Daca suntem deschisi, cum a fost placut lui Dumnezeu de veacuri, harul intra in noi, lucreaza in noi, ne lumineaza si pregateste, indumnezeieste acest corp de lut care e trupul nostru. Din oameni stricaciosi, din trupuri care putrezesc si pe care le mananca viermii, cum stim cu totii, trupurile acestea raman nestricacioase, raman cu adevarat temple ale Duhului Sfant, in care locuieste Dumnezeu, acolo, in ele, chiar si dupa moarte. Asa se intampla si cu acest corp al sfintei Paraschiva, ale carei moaste le aflam la Iasi si a carei icoana este inaintea ochilor nostri aici. Deci sfintii sunt temple ale Duhului Sfant, sunt vase alese ale lui Dumnezeu – care intretine mereu acest oxigen dumnezeiesc, am putea spune, care mentine aceasta prospetime a vietii duhovnicesti in ei [si] in noi, daca ramanem deschisi la lucrarea Lui in noi.
Cum au ajuns Sfanta Paraschiva si toti sfintii in aceasta stare de indumnezeire? Asa cum spune Scriptura:Nu stiti ca sunteti dumnezei?”[3] – dumnezei creati, asa sunt oamenii. Insa noi facem invers, nu acceptam aceasta menire a noastra. Ce-au facut ei de au ajuns asa? Au trait intelepteste, au trait cumpatati, au fost omenosi, au fost smeriti, si-au cunoscut masura propriei lor fiinte. Nu s-au crezut mai mult sau mai putin decat erau cu adevarat si tot ce au primit, au primit ca din afara – de la oameni, de la parinti, de la mediul in care traiau, in care [si noi] ne dezvoltam si ne adunam cunostinte – si de la Dumnezeu Care [pe toti] ne intretine mereu, Care este insasi viata noastra. Si, ca sa se poata mentine acest echilibru statornic in viata – singuri nu putem, ca ies patimile din noi si ne prabusim – e nevoie sa tinem legatura mereu cu acel Cineva care este mereu prezent in preajma noastra.
Un exemplu foarte banal vreau sa va spun. -- Mergi in tramvai si adeseori e multa aglomeratie si daca nu te tii de cate un scaun sau de bara de sus, asa te talazuieste incat poti sa cazi. Daca te poti tine macar de bara de sus, oricat te-ar indemna, ai un sprijin, stai acolo chiar daca te rotesti imprejurul acestei maini suspendate. Asa este viata crestina, daca avem un sprijin, un suport deasupra noastra, viata ne talazuieste cum stiti, insa oricat ne-ar talazui, daca avem un sprijin, un suport prin care sa se scurga aceasta energie in noi, rezistam.Sfintii martiri erau arsi pe rug, o movila de lemne uscate ardea acolo, se topea carnea si ardeau oasele lor si ei cantau. Sfanta Perpetua era in arena, era ridicata in sus si trantita intr-o parte si in alta de o vaca salbatica si cand s-a terminat aceasta cumpana grea a intrebat-o cineva:Cum te simteai atunci?” – „Eram vesela, Hristos patimea in mine”.
Asadar noi toti suntem temple ale Duhului Sfant, locasuri, unelte ale Dumnezeului celui viu, totdeauna prezent in viata noastra. Daca cineva are de-a lungul vietii lui o ispita, o aventura ca fiului risipitor din Evanghelie si o ia pe calea gresita si ajunge (…) din prapastie in prapastie, ajunge mai jos, intr-o decadere mai mare, daca totusi se roaga pentru el cineva sau el insusi se roaga si vine in mintea si in inima lui duh de pocainta, de intoarcere catre Dumnezeu [si] se intoarce, Dumnezeu il primeste. Daca isi continua aceasta stare de umilinta, de recunoastere a pacatelor sale, Dumnezeu il spala si ii curata tot si ramane inaintea Lui curat si luminos si poate ajunge la o viata de sfintenie.
Asa s-a intamplat si asa veti asculta, daca veti avea rabdare in continuare, aceasta istorioara pe care o sa o citesc eu acum, dintr-o cuvantare a parintelui Cleopa de la Sihastria[4]. Cum cineva care a ajuns intr-o stare de mare decadere morala, totusi s-a redresat si a ajuns la un mare grad de sfintenie, fara ca lumea din jurul lui sa stie acest lucru, stia numai Dumnezeu. Si acea stare de umilinta, de pocainta, a dobandit-o mai ales prin niste fapte de milostenie pe care le-a facut de-a lungul vietii lui ticaloase. Si de cate ori facea o milostenie, ii ruga pe cei care primeau darul lui: „Nu ma uitati in rugaciunile voastre”. Si veti asculta acest cuvant si veti retine, pentru ca in el se cuprinde un mare adevar pentru viata fiecaruia din noi:
„Era un mare pustnic cu numele Pafnutie in Egipt. Acesta [...] era vestit prin intelepciunea lui, prin cumintenia lui. Si avea darul preotiei, desavarsit prin fapta cea buna si facator de minuni. Dar odata, acest mare sihastru a fost ispitit de gandul acesta: cine ar fi ca el asemenea la fapta buna, si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Vin asemenea ganduri pentru cei care se roaga, care citesc Psaltirea sau acatiste in timpul noptii, le vine cate un gand viclean, de sarpe, si, fara sa-si dea seama, se compara cu cineva care nu se roaga, care in acel ceas de miez de noapte pacatuieste si se socoteste mai presus de persoana respectiva. Cand a gandit asa, a cazut din Rai. Deci se gandea el: cine ar fi asemenea la fapta cea buna, si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Acesta poate a fost un gand de mandrie sau poate anume a venit acest gand in inima sa ca Dumnezeu sa-i arate lui tainele Sale, pe care el inca nu le cunostea. Si zabovind gandul acela in inima lui, a alergat la Dumnezeu prin rugaciune si s-a rugat din toata inima ca Domnul sa-i descopere acest lucru, adica sa-i arate cine are, asemenea lui, vietuirea duhovniceasca, sau de este cineva care il intrece.
Si asa, rugandu-se el cu staruinta catre Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas zicandu-i, ascultati aici:
„«Pafnutie, inca nu ai ajuns in masura cutarui cimpoias care canta pe la nunti in orasul Alexandria Egiptului»”.
Era marele Pafnutie laudat de toata lumea si altul, un cimpoias, un cantaret pe la nunti era mai mare decat el inaintea lui Dumnezeu.
„La auzirea acestor cuvinte, batranul pustnic a oftat, a suspinat din greu, s-a smerit foarte cu mintea si inima lui, zicandu-si:
«Daca eu inca n-am ajuns in masura acelui lautar ce canta pe la nunti si daca acela este mai bun decat mine, apoi mare este puterea Mantuitorului meu. Nici n-am sa mananc si nici n-am sa beau pana cand nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Dumnezeu». Asa batranul pustnic si-a luat toiagul sau si a pornit spre orasul Alexandria”.
Era departe, in munti, inspre Abisinia, pe acolo era pustia in care locuia acest batran. Avea o cale lunga si grea sa ajunga pana la Alexandria, cetatea capitala. Ajungand el acolo cu multa osteneala, cauta pe acel cimpoias intreband din om in om, pana ce l-a aflat in casa lui, pregatindu-se tocmai atunci sa se duca de-a canta la o nunta. Acela cand l-a vazut pe batranul sfant cu barba alba ca zapada si cu haine vechi, pustnicesti, pe el, a cazut in genunchi inaintea lui si s-a inchinat pana la pamant. Apoi, ducandu-l in casa dupa obiceiul locului, i-a spalat picioarele sale cu apa rece, ca asa era caldura de mare si fierbinteala si apoi i-a pus masa. Dar sfantul Pafnutie i-a zis:
«Ma jur pe Dumnezeul Cel viu ca nu voi gusta din masa ta, nici nu ma voi odihni la tine in casa pana cand nu-mi vei spune viata ta si care sunt faptele tale cele bune».
Iar cimpoiasul i-a spus:
«Sfintite parinte, ce viata si ce fapte bune cauti la mine, un lautar care-L supara pe Dumnezeu cantand pe la nunti, smintind pe altii?»
Atunci sfantul sihastru i-a spus din nou:
«Te jur pe Dumnezeu sa nu tii taina ascunsa de mine, caci eu nu de voia mea am venit aici, ci sunt trimis la tine de Ingerul Domnului».
Atunci cimpoiasul i-a spus:
«Ce lucru vrei sa auzi de la mine, parinte sfinte, ca eu in viata mea am fost capetenie de talhari si nu este pacat pe care sa nu-l fi facut eu. Iar acum, dupa cum vezi, sunt lautar si cant pe la nunti. Deci ce fapte bune poti sa afli de la un asemenea om?»

Valoarea sufletului

Parintele Sofian Boghiu- Valoarea sufletului

maica domnului cu pruncul25
Sufletul rămâne o mare Taină -Chipul lui Dumnezeu în om-
”Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic”

Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?
”Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)

Frati crestini,
În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru.
Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?
Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui?
Sufletul rămâne o mare Taină
Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu.
Ce-i lipseste oare?
Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.
Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.
Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.
Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie.
Căci, desi el există si în corp si în afară de corp – asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).
Chipul lui Dumnezeu în om
Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ”Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ”a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” Tot la începutul Scripturii aflăm că ”luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul cu suflet viu”
Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har si după slavă.
După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rădăcina tuturor bunătătilor.
După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu după har.
După slavă, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ”Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arătat până acum. Stim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este”
Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să stie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omenească.
În Împărătia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ”spre care si îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.
În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemănări cu El.

”Putem pierde orice, afară de suflet,
căci dacă ne rămâne acesta
încă n-am pierdut nimic”

În suflet stă toată superioritatea fiintei umane fată de restul vietuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creării valorilor de artă si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.
Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Măretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască.
Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Său în lume.
Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.
Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ.
Pentru el au fost făcute toate frumusetile lumii acesteia.
Pentru el există Împărătia Cerurilor si toate bunătătile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ”si la inima omului nu s-au suit”

Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogătiile, frumusetile si plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ”Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?”
Putem agonisi toate bogătiile pământului, putem dobândi toată slava si admiratia lumii întregi, putem să ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat si să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea.
Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.
Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?
Nu, pentru că sufletul este nemuritor si trăieste vesnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenintă pe lumea cealaltă este iadul.
Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?
Frati crestini,
Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.
Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte.Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ”cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate”; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.
Pentru curătirea lui sufletul are apa Botezului si a pocăintei; pentru hrană si întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăsanii; pentru sfintire si desăvârsire are în această viată Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?
Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să stie bine! – va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie.
Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.
Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.
Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia si puterea de muncă, din agonisita si din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă si apăsătoare a trupului, a grijilor pătimase.
Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.
Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca si când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.
Să-l curătim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăintei si ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtămintele curate de milă, de dreptate si iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu vointa dârză de a face numai binele, care oteleste caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.
Să ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si să-l îndemnăm la trezvie si la săvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:
”Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?
Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste”. Amin.

GASIREA TRUPULUI UNUI SFANT ANAHORET IN MUNTELE AMANON



GASIREA  TRUPULUI  UNUI  SFANT  ANAHORET  IN  MUNTELE  AMANON 

Un  parinte  din  Antiohia  ne-a  istorisit  acestea:
Intr-o  zi  ne-am  suit  in  muntele  Amanon  pentru  niste  treburi.  Acolo am  gasit  o  pestera.  Cand  am  intrat  inauntru  am  gasit  un  anahoret  inghenunchiat,  cu  mainile  intinse  spre  cer  si  cu  parul  capului  pana  la  pamant.  Socotind  ca  este  viu,  i-am facut  metanie  zicandu-i:
- Roaga-te  pentru  mine,  parinte!
Cum  nu  mi-a  raspuns,  m-am  sculat  si  m-am  apropiat  de el  ca  sa ii  sarut  dreapta.  Cand  l-am  apucat  de mana  am  vazut  ca-i  mort.  L-am  lasat  si  am  iesit  din  pestera.  Dupa  ce  am  mers  putina  vreme,  vad  alta  pestera.  Am  intrat  inauntru  si  am  gasit un  alt  batran.  Si  mi-a  spus:
- Bine  ai  venit,  frate!  Ai  intrat  si  in cealalta  pestera  a batranului?
- Da,  parinte,  i-am  raspuns  eu.
- N-ai  luat  cumva  ceva  de acolo?
- Nu,  i-am  raspuns.
Atunci  mi-a  zis  batranul:
- Intr-adevar,  frate,  batranul  a  murit acum  cinsprezece ani.
Si  parea  ca  murise de un  ceas.  Dupa  ce  mi-am  luat  blagoslovenie  de la  batran,  am  plecat  slavind  pe  Dumnezeu.

Pentru a te mântui, e de ajuns să vrei. Sfântul Ioan Gura de Aur

 Pentru a te mântui, e de ajuns să vrei. Sfântul Ioan Gura de Aur
- Apropie-te de cei drepţi şi prin ei te vei apropia de Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul
- Domnul este ascuns în poruncile Sale şi cei ce-l cauta pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. Sfântul Marcu Ascetul
- Începutul păcatului e pofta, al mântuirii e dragostea. Sfântul Antonie cel Mare
- Daca esti smerit cu cugetul, pune-te singur la incercare si vezi daca poti rabda nedreptatea, fara sa te tulburi - Arsenie Boca
- Dispreţuieşte farmecele acestei lumi şi iubeşte-L pe Dumnezeu şi vei trăi nevătămat ca şi Lot în Sodoma. Sfântul Tihon de Zadonsk
- Foametea îmblânzeşte şi fiarele, adică poftele.Arsenie Boca
-  Daca prostul s-ar recunoaste prost, ar inceta de a mai fi ca atare si s-ar schimba in intelept. Arsenie Boca.
- Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila care-i duce prin nebagare de seama la pierzare sigura - Arsenie Boca
- Toti cei ce umbla dupa placeri, de orice fel, nu vor scapa de primejdii caci sub orice placere e incolacit un sarpe - Arsenie Boca
- Cine nu iubeşte adevăul, nu l-a cunoscut încă. Sf. Grigorie de Nazians
- Pocăinţa este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Sf.Isaac Sirul

FRICA DE LINISTE si GALAGIA !

FRICA DE LINISTE si GALAGIA !

Linistea face minuni. Omul are nevoie de momente de liniste. Galagia ne face bolnavi, ne ameninta sanatatea. Omul are nevoie sa taca pentru a se putea ruga fara sa scoata un cuvant.
Muzica puternica provoaca stres si agitatie.
Linistea este cel mai benefic calmant pentru om. Linistea ne relaxeaza mai mult chiar decat muzica lenta.
Auzul este prima victima a galagiei. Zgomotul continuu de pe strazile intens circulate , ne impiedica puterea de concentrare, ne tulbura somnul de peste noapte.
Linistea are un rol fundamental in viata omului.
Galagia duce la iritare nervoasa, la hipertensiune, la scaderea sistemului imunitar.
Linistea este foarte importanta indiferent de varsta. Linistea ne ajuta sa ne regasim, sa rezistam stresului cotidian.
Numai in liniste ne putem concentra, ne putem gandi la ceea ce avem de facut, la cum trebuie sa actionam in functie de problemele pe care le intampinam.
Linistea este la fel de importanta precum apa si aerul.
Linistea ne ajuta sa ne adunam gandurile, sa le ordonam.
Astazi comunicarea s-a perturbat din cauza agitatiei si stresului. Comunicarea este superficiala si grabita.
Linistea nu doar ne relaxeaza, ci ne ajuta sa fim si creativi, favorizeaza creativitatea.
Nu exista concentrare fara liniste.
Pe multi oameni, linistea ii sperie si de aceea au alungat linistea din viata lor. In viata multor oameni nu este loc pentru liniste.
Dimineata ne trezeste soneria mbilului, la serviciu merg cu castile de muzica in urechi, la telefon vorbim foarte mult.
Chiar si televizorul este o sursa de poluare sonora.
Multi oameni au piedut linistea. Cum sa regasim linistea? Cum sa luptam cu zgomotul?
Zgomotul inseamna agitatie. Agitatia inseamna depersonalizare si stres.
Rugaciunea este un mijloc de liniste interioara.
Pentru a intra in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune avem nevoie de liniste oriunde ne-am ruga: acasa, in biserica, la locul de munca, pe strada, in spital...
Cand ne rugam lui Dumnezeu, ne simtim ocrotiti si linistiti.
Rugaciunea ne ajuta sa ne regasim. Oamenii care se roaga in timpul zilei sunt oameni linistiti si echilibrati, mai rabdatori, mai buni, mai pregatiti sa asculte, nu doar sa vorbeasca fara a spune nimic.
Tacerea este cea mai importanta sursa de liniste si echilibru.
Sa pretuim AURUL TACERII si vom fi mai sanatosi intr-o lume in care se moare de inima din cauza galagiei si a stresului, a fricii si a nervozitatii !

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Icoana Maicii Domnului din Kaluga a fost descoperită în anul 1748, în satul Tinkova, lângă Kaluga, în casa proprietarului de pământuri, Vasile Kondratevici Kitrov.

  Două slujnice ale acestuia au fost puse să facă curățenie în podul casei sale. Una dintre ele, Evdochia, era cunoscută pentru temperamentul ei și pentru limbajul dur și chiar indecent pe care-l folosea. Cealaltă slujnică era modestă și serioasă.Ele au descoperit un pachet mare învelit într-un sac de pânză. Deschizându-l, au găsit o icoană care înfățișa o femeie îmbrăcată în haine negre, cu o carte în mână. Crezând că femeia din icoană era o călugăriță care vrea să o aducă pe Evdochia pe calea cea bună, cealaltă fată a atenționat-o că se poartă necuviincios și că arată lipsă de respect față de stareța din icoană.
Evdochia a luat în derâdere cuvintele și mustrările colegei sale și, devenind din ce în ce mai furioasă, a scuipat icoana. Pe loc, ea a început să tremure și a căzut jos leșinând. De asemenea, a orbit și a muțit. Tovarășa ei, speriată, i-a povestit stăpânului ce s-a întâmplat. În noaptea următoare, Împărăteasa Cerului s-a arătat părinților Evdochiei și le-a spus că fiica lor s-a purtat cu necuviință și impertinență față de Ea, și le-a poruncit să săvârșească un paraclis în fața icoanei insultate, apoi să stropească bolnava cu apă sfințită în timpul paraclisului.După ce s-a terminat de săvârșit paraclisul, Evdochia și-a revenit, iar Vasile Kitrov a luat icoana și a așezat-o în propria sa casă, unde a continuat să dea vindecare celor ce se apropiau cu credință. Mai târziu, icoana a fost așezată în biserica parohiei Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Kaluga.Prin intermediul acestei icoane, Maica Domnului a oferit în mod repetat apărare pământului Rusiei în perioadele dificile.***

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate