Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu. ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta. ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii. ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie. ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.'' ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii. ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
Material pentru casă Se spune că o doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ, ca oricare alt muritor, plecă din lumea aceasta după o viaţă plină de griji pământeşti, trudă şi stres, şi ajunge în cer. Acolo o primi Sf. Petru şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Sf. Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Atunci Sf. Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis de pe pământ, n-am putut construi ceva mai bun". Să ne grăbim şi să ne străduim să trimitem la cer cât mai mult “material” şi de bună calitate pentru casa veşniciei noastre, ca nişte slugi vrednice; măcar câte o “cărămidă” în fiecare zi.
Un bătrân oarecare şedea la Tebaida într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit. Şi avea obicei bătrânul, seara, să-l sfătuiască cele de folos şi după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Odată, însă, a şezut iarăşi bătrânul seara, după obicei, sfătuindu-l pe frate şi, în timp ce vorbea cu el, a adormit. Iar fratele a aşteptat să se trezească bătrânul şi să-i facă rugăciune [ca să poată merge la culcare]. Dar, mult şezând şi nedeşteptându-se bătrânul, s-a supărat şi a voit să se ducă. Şi a suferit aşa de şapte ori la rând, supărându-se şi împotrivindu-se, dar până la urmă nu s-a dus. Apoi, trecând o vreme din noapte, s-a deşteptat bătrânul şi, văzându-l pe ucenic şezând, i-a zis: "Nu te-ai dus până acum?". Iar el a zis: "Nu, că nu m-ai slobozit, părinte". Şi a zis bătrânul: "Pentru ce nu m-ai deşteptat?". I-a răspuns fratele: "Nu am îndrăznit să te mişc ca să nu îţi stric somnul". Aşa, au citit pravila cea de dimineaţă şi, după sfârşitul ei, l-a slobozit bătrânul pe frate şi şedea singur. Atunci a fost răpit şi iată cineva îi arăta lui un loc slăvit, cu un scaun strălucit în el şi deasupra scaunului şapte cununi strălucitoare. Iar el l-a întrebat pe cel ce i le arăta: "Ale cui sunt acestea?" Şi i-a răspuns acela: "Ale ucenicului tău. Şi locul şi scaunul i le-a dăruit Dumnezeu pentru ascultarea lui, iar cele şapte cununi în noaptea aceasta le-a luat". Deci, venindu-şi în sine bătrânul, l-a chemat pe frate şi i-a zis: "Spune-mi, ce-ai făcut în noaptea aceasta?" Iar el a răspuns: "Iartă-mă, părinte, dar nimic n-am făcut!" Bătrânul, socotind că smerindu-se nu mărturiseşte, i-a zis: "Nu te slobozesc de nu-mi vei spune ce-ai făcut sau ce-ai gândit în noaptea aceasta!". Fratele, nimic ştiind să fi făcut, nu avea ce să-i zică. Şi i-a zis părintelui: "Părinte, nimic nu am făcut decât aceasta: că, supărat fiind de gânduri, de şapte ori am vrut să mă duc [la culcare], însă fără de slobozenia ta nu m-am dus". Iar bătrânul, auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotrivă gândului a primit cunună de la Dumnezeu. Şi fratelui nimic din cele ce a văzut nu i-a spus. Dar pentru folos le-a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să cunoaştem că şi pentru mici osteneli ne dăruieşte nouă Dumnezeu cununi strălucite. Să ne mai învăţăm şi a cere cu osârdie rugăciunile părinţilor. |
| |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu