~

Pronia divină

Într-un salon al unui spital din Ploieşti, erau mai multe femei bolnave. Una dintre ele era foarte credincioasă. Mereu se ruga, cugeta la Dumnezeu, citea cărţi sfinte şi la orice lucru pe care îl făcea, zicea cuvintele: ,,Doamne miluieşte-mă!” Nu era nici tare suferindă, încât toţi nădăjduiau să se facă sănătoasă. În acelaşi salon era şi o alta bolnavă, foarte suferindă, a cărei stare se agravase din zi în zi. Surorile de spital au chemat un preot să o mărturisească şi împărtăşească, considerând că aceasta avea zilele numărate. Când a intrat preotul în salon, s-a uitat la care pat era bolnava pentru care a fost chemat, şi s-a oprit la patul cel dintâi, căci a văzut că se ruga, neştiind că nu pentru ea a fost chemat. A mărturisit-o şi a împărtăşit-o. Aşa a fost pronia lui Dumnezeu, căci peste două zile cea împărtăşită, mai puţin suferindă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar cea greu bolnavă a mai trăit încă multă vreme, pentru a-şi ispăşi oarecare păcate de taină. Iată cum îi iubeşte Dumnezeu pe cei care se roagă!