Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dai de lucru acolo cu rugăciunea;

“Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decît pacea întru Hristos Domnul. Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvîntaţi cu harul lui Dumnezeu, trăiau mult. Dobîndeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mîntui. Atunci cînd un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte (In. 14:27). Apostolul mai spunea despre ea: “şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4:7). Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dai de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu Însuşi. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrînezi limba, după cuvîntul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit“ (Ps. 76:4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească trebuie evitată acedia şi să te străduieşti a avea un duh vesel şi nu trist. Trebuie să încerci să ieşi din această stare cît mai iute cu putinţă. Atenţie la duhul întristării, căci aceasta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gînduri de desfrînare, schimbare permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpînire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezînd că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul căruia omul îşi află în curînd mîngîiere sufletească este smerenia inimii, aşa cum ne învaţă sfîntul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru de mînă, după puterile fiecaruia, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din laşitate, trîndăvie şi grăire în deşert”.

“Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor“, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atîta timp cît omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului”.