Rețetă duhovnicească spre vindecare
Printre "medicamentele" spirituale prescrise de "medicul" Ioan,
familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de
la bolnița de la Neamț, sau din lagărele din Palestina, enumerăm două
dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul ca manifestare a
pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și al doilea,
"rugăciunea lui Iisus" sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu.
Știind din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, dar mai ales din
experiența sa duhovnicească, care este valoarea sufletului în planul
mântuirii, Sfântul Ioan, ca un doctor iscusit al terapeuticii
duhovnicesti, prescrie o Rețetă duhovnicească spre vindecare:
"Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiești,
Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești".
Printre "medicamentele" spirituale prescrise de "medicul" Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț, sau din lagărele din Palestina, enumerăm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul ca manifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și al doilea, "rugăciunea lui Iisus" sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu:
"Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul veșnic,
Iar ruga te înalță sus".
(Rețetă duhovnicească)
Întrucât viața de aici este pridvorul vieții viitoare, sfințitul autor are în vedere două lucruri esențiale și anume:
1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pentru mântuire după cuvântul Domnului care zice: "privegheați căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
"Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiești,
Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești".
Printre "medicamentele" spirituale prescrise de "medicul" Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț, sau din lagărele din Palestina, enumerăm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul ca manifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și al doilea, "rugăciunea lui Iisus" sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu:
"Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul veșnic,
Iar ruga te înalță sus".
(Rețetă duhovnicească)
Întrucât viața de aici este pridvorul vieții viitoare, sfințitul autor are în vedere două lucruri esențiale și anume:
1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pentru mântuire după cuvântul Domnului care zice: "privegheați căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
"Deci mereu să iau aminte
La tot pasul meu din viață
Căci atârnă mântuirea
Chiar de clipa cea de față.
O, prea milostive Doamne,
Să nu lasi până-n sfârșit
Să amân eu pocăința
Cel prea mult ticăloșit!"
La tot pasul meu din viață
Căci atârnă mântuirea
Chiar de clipa cea de față.
O, prea milostive Doamne,
Să nu lasi până-n sfârșit
Să amân eu pocăința
Cel prea mult ticăloșit!"
2. Gândul la moarte sau aducerea aminte permanent că viața
pământească are un sfârșit, moment din care omul nu mai poate face
nimic pentru propria mântuire (Ioan 9, 4). Dumnezeiasca Scriptură zice
"Fiule, adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei
păcătui" (Isus Sirah 7, 36), iar Sfântul Vasile cel Mare zice că
"gândul la moarte este cea mai mare filozofie a vieții". Sfântul Ioan
Iacob, ținând cont de valoarea acestei coordonate pentru viața
duhovnicească, vorbește în multe poezii ale sale despre cugetarea la
ieșirea din lumea aceasta:
"Pomenirea despre moarte
Glasul trâmbiței de-apoi
Ne-ncetat să mă trezească
Ca alarma la război!".
Într-o altă poezie, se adresează lui însusi pentru a fi mereu în stare de trezvie, îndemnându-se pe sine pentru a dobandi "pașaportul" cu "viza" valabilă pentru a trece dintr-o țară in alta:
"Pomenirea despre moarte
Glasul trâmbiței de-apoi
Ne-ncetat să mă trezească
Ca alarma la război!".
Într-o altă poezie, se adresează lui însusi pentru a fi mereu în stare de trezvie, îndemnându-se pe sine pentru a dobandi "pașaportul" cu "viza" valabilă pentru a trece dintr-o țară in alta:
"Cercetează-ți deci valiza
Caută la pașaport,
Poate se împlinește viza
Și te vor muta din cort!
Iată viața ta se trece
Și la bine n-ai sporit,
Mișcă inima cea rece
Pentru Cel ce te-a zidit".
(Un sfat nepocăitului Ioan)
Caută la pașaport,
Poate se împlinește viza
Și te vor muta din cort!
Iată viața ta se trece
Și la bine n-ai sporit,
Mișcă inima cea rece
Pentru Cel ce te-a zidit".
(Un sfat nepocăitului Ioan)
Ne dăm seama că moartea, cu tot aspectul ei înfricoșător, era mereu în
fața ochilor minții Sfântului Ioan, căci omul lui Dumnezeu moare în
fiecare zi (I Corinteni 15, 31):
"Iată, fraților mormântul
Cum înghite trupul meu,
Iată, cum vedeți, pământul
Cere partea lui mereu!
Unde-i slava mea acuma
Unde-i chipul lui «Ioan»?
Au pierit cum piere spuma
De pe valuri în noian!
(La sfârșitul meu)
(Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Editura Doxologia, pp. 49-51)
Cum înghite trupul meu,
Iată, cum vedeți, pământul
Cere partea lui mereu!
Unde-i slava mea acuma
Unde-i chipul lui «Ioan»?
Au pierit cum piere spuma
De pe valuri în noian!
(La sfârșitul meu)
(Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Editura Doxologia, pp. 49-51)
1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pentru mântuire după cuvântul Domnului care zice: "privegheați căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
RăspundețiȘtergere"Deci mereu să iau aminte
La tot pasul meu din viață
Căci atârnă mântuirea
Chiar de clipa cea de față.
O, prea milostive Doamne,
Să nu lasi până-n sfârșit
Să amân eu pocăința
Cel prea mult ticăloșit!"
Odată, Cuviosul Antonie cel Mare a auzit un glas care i-a zis:
RăspundețiȘtergere- Antonie, n-ai ajuns la acea măsură a desăvârşirii duhovniceşti pe care o are cutare tăbăcar care trăieşte în Alexandria.
Atunci, Cuviosul Antonie, care se străduia să-şi însuşească toate virtuţile, nu numai pe cele ale pustnicilor, ci şi pe ale tuturor creştinilor îndeobşte, a lăsat pustia şi, cu insuflarea lui Dumnezeu, găsit casa în care trăia tăbăcarul.
Intrând în casa şi făcând tăbăcarului închinăciune i-a spus:
- Spune-mi, robule al lui Dumnezeu, ce nevoinţe faci tu aici, trăind în lume? Căci pentru tine am venit, părăsind pustia. Spune-mi, cum săvârşeşti tu lucrarea mântuirii tale?
Omul, smerit, s-a mirat şi a răspuns:
- Avo, ce nevoinţe pot săvârşi eu, aici în lume? Drept îţi spun că nu fac aproape nimic bun! De fiecare dată când mă scol dimineaţa din pat şi mă duc la lucru, mă gândesc aşa: ,,Doamne, în cetatea aceasta toţi se vor mântui, căci fac lucrurile dreptăţii, numai eu, ca un necredincios, voi pieri. Miluieşte-mă, Dumnezeule! - şi aşa mă rog Domnului de-a lungul zilei, şi când mă culc la fel mă gândesc - că toţi se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, şi numai eu voi fi lipsit de această slavă”.
Atunci mirându-se, Marele Antonie făcând din nou închinăciune tăbăcarului i-a spus:
- Cu adevărat, de mulţi ani mă nevoiesc în pustie, adaug osteneli peste osteneli, posturi peste posturi, înfrânare peste înfrânare, dar nu am ajuns la o asemenea stare a duhului cum ai ajuns tu, robule al lui Dumnezeu!
**************************************************************
Iată, frate, un exemplu viu, ce arată că şi în lume omul poată să se facă plăcut lui Dumnezeu.