 S-au scris sute, mii de cărţi despre rugăciune. Oricine vrea poate afla ce au învăţat Sfinţii Părinţi despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugăciunii. Ce au învă ţat despre cât de des trebuie să ne rugăm, despre cum tre bu ie silită mintea să fie atentă la cuvintele rugăciunii, despre cum, prin chemarea neîncetată, Hristos vine şi Se să lăş luieşte în inimile adevăraţilor Săi ucenici. Oare ce s-ar mai putea spune despre rugăciune, când s-a spus aproape totul? Iată o întrebare foarte grea. În zilele noastre, creştinii se roagă puţin. Consideră că e de-ajuns să zică în grabă “Tatăl nostru“ şi încă două-trei ru găciuni scurte, ca să aibă cât mai mult timp pentru celelalte treburi. Rugăciunea nu mai este preţuită la justa ei valoare. Iată de ce întrebarea principală a convorbirii despre ru găciune cu părintele Calistrat a fost legată de motivul pentru care oamenii, stând departe de rugăciune, stau departe de Dumnezeu. Lumea în care trăim este o lume atât de apăsătoare tocmai pentru că oamenii nu se mai roagă. Oamenii renunţă la calea rânduită de Dumnezeu pentru ca lucrurile să mear gă spre bine şi se mulţumesc să constate răul. Rugă ciu nea este viaţa sufletului. Viaţa nu poate fi înlocuită de nimic. Cum ar fi să îi cumpărăm unui mort haine foarte frumoase şi mâncăruri foarte gustoase? I-ar folosi la ceva? Nu. Câtă vreme sufletele noastre sunt moarte, câtă vreme stăm departe de rugăciune, Dumnezeu va sta departe de noi. Oamenii caută o relaţie cu Dumnezeu extrem de perso nală, atât de personală încât nu vor să se mai roage: vor să comunice atât de direct cu Dumnezeul în care cred încât nu mai au nevoie de rugăciune. Ei vor să simplifice relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile Sale printr-o relaţie foarte rece: Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de oameni, să vadă tot ce le lipseşte, pentru simplul fapt că îi iubeşte. Şi oame nii nu trebuie nici măcar să Îi mulţumească pentru binefaceri, cu atât mai puţin să I le ceară. Dumnezeu S-ar plictisi în cer dacă nu ar trebui să îi supravegheze pe oameni, dacă nu ar trebui să le împlinească dorinţele. Chiar dacă oamenii vor o astfel de relaţie cu Dumnezeu, Dumnezeu nu le poate face pe plac. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se bucura de frumuseţea raiului, pentru a gusta veş nicia. Omul nu se poate mântui fără rugăciune. Rugăciunea este limba raiului. Cine refuză rugă ciu nea, refuză raiul. Oamenii vor să dobândească raiul, dar evitând rugăciu nea. O astfel de poziţie este contradictorie. Raiul este Îm pă răţia lui Dumnezeu. Cine confundă raiul cu un loc lipsit de griji, “unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“, şi unde îţi poţi împlini dorinţele fără a te mai teme de moarte, nu a înţeles credinţa creştină. Viaţa duhovnicească este unire cu Dumnezeu. A vrea să fii unit cu El înseamnă a înţelege că fără El nu poate exis ta nici bucurie, nici împlinire. Că fără El viaţa nu are sens, că, dacă Dumnezeu nu ar exista, viaţa ar fi plină de tristeţe. A crede în Dumnezeu înseamnă a vorbi cu El aşa cum Domnul o cere. Sfânta Scriptură este plină de povăţuiri le ga te de rugăciune. Este de neînţeles cum de există creştini care ştiu foarte bine ce valoare are rugăciunea, creştini care se pricep să le vorbească altora despre rugăciune şi totuşi ei înşişi nu se roagă. Viaţa creştină fără rugăciune este viaţă păgână. Este o viaţă din care este exclus Dumnezeul cel viu pentru a fi înlocuit cu un idol surd, după chipul şi asemănarea omu lui pătimaş. Pentru cei care nu vor să se roage este lesne de înţeles că un dialog duhovnicesc cu un părinte contemporan, ori cât ar fi de sporit, nu poate aduce roade. Nu am purtat acest dialog cu părintele Calistrat pentru a răsturna ini mi le cele împietrite. Ci l-am purtat mai ales pentru a-i ajuta pe cei care, înşelaţi de vrăjmaş, au lăsat la o parte rugăciunea. Chiar dacă au încercat să o înlocuiască cu diferite fapte bune, de la milostenie la post, ei nu au reuşit să atra gă asupra lor darul Sfântului Duh. Dumnezeu nu intră în ini ma omului pe uşi lăturalnice. El intră pe uşa pe care a rânduit-o pentru aceasta, pe uşa rugăciunii. *** – Părinte Calistrat, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre valoarea rugăciunii. – Sfinţii Părinţi învaţă că rugăciunea este împără teasa tuturor faptelor bune. Tronează deasupra tutu ror pentru că este puntea de legătură între om şi Dum nezeu, este glasul viu al conştiinţei. Rugăciunea este starea în care omul îşi mută mintea de pe pă mânt la cer, rugăciunea este singura care îl urcă pe om până la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajun ge şi sparge cerul, este legătura, unitatea între duh şi materie. Un lucru consemnat despre sfânta rugăciune este că rugăciunea nu poate fi înlocuită cu nici o altă faptă, nu poate fi substituită prin nimic altceva. În materie de spiritualitate, Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere şi spune: “Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită...“; iar Apostolul Pavel spune “Ne încetat vă rugaţi“. Privegherea şi rugăciunea sunt două arme cu care sufletul se înaripează. Rugăciunea încălzeşte inima, inima încălzeşte sufletul, sufletul păzeşte mintea, iar mintea păzită, cum spunea părintele Stăniloae, poate să urce pe mulţi mea faptelor bune şi, când întâlneşte norul Duhului Sfânt chemat prin rugăciune, ea se răpeşte şi nu mai gândeşte omeneşte. Sfântul Apostol Pavel consemnează: “Nu ştiu dacă am fost în trup sau în afară de trup, dar ştiu că am fost răpit până la al treilea cer, unde ochiul n-a văzut, mintea nu pricepe, urechea nu poate să audă şi limba nu poate să vorbească“. Mântuitorul spune clar în Evanghelie: “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla“. A căuta înseamnă a te ruga, a bate înseamnă a te ruga, a insista înseamnă a te ruga; şi avem pilda din Evanghelie în care acea femeie a sâcâit atât de mult pe judecător, până i-a făcut dreptate. Şi tot în Sfânta Scriptură e consemnat: “Dacă ştiţi ce cereţi când vă rugaţi, şi ce vreţi, veţi primi şi veţi avea“. Ca dovadă, credinţa numai cât un sâmbure de muştar e în măsură să mute munţii. Este o esenţă a Sfintei Li turghii care spune clar că noi înşine şi unii pe alţii şi viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm; să-I dăm viaţa nu prin altceva, decât prin rugăciune. – Care este cauza pentru care mulţi creştini se roagă foar te rar sau nu se roagă deloc? – Aţi pus o întrebare esenţială. În ţara noastră vom întâlni creştinii de rutină, care sunt alcătuiţi din ma se le de tineri, bătrâni şi copii, oameni cu experienţă, oameni cu viaţă sau cu trăire mai puţin duhovni ceas că, fără contact cu realitatea şi trăirea Bisericii. Înain te de a răspunde la întrebarea “De ce nu se roagă creş tinii?“ trebuie să înţelegem de ce ar trebui să se roage creştinii, care este esenţa şi folosul rugăciunii. Unii nu înţeleg rostul rugăciunii. Ei consideră rugă ciunea ca o plagă pe care trebuie să o primească din partea Bisericii, sau ca pe o obligaţie, aşa cum într-un serviciu trebuie să lucrezi anumite ore. Ei consideră că rugăciunea le fură din timpul liber ori că este un lu cru în plus, care-i oboseşte. Creştinii nu se roagă din mai multe motive. – Care sunt acelea? – După învăţătura Sfinţilor Părinţi, sunt cei trei mari uriaşi: uitarea, lenea şi nepăsarea. Şi aş continua eu cu amânarea sau dorinţa de a face o faptă bună, dar mai târziu sau altădată, cu neobişnuinţa de a te ruga şi cu lipsa trăirii în rugăciune. Rugăciunea este permanenta co municare cu Dumnezeu. Ca un om să se poată ruga tre buie să-L simtă efectiv pe Dumnezeu. Am întâlnit foarte multe cazuri, mai ales ca du hov nic la spovedanie, când persoane în vârstă sau per soane care au mers de o viaţă la biserică mi-au spus următoarele: “Părinte, să nu credeţi că dacă eu mă rog şi ştiu ce fac. Eu fac asta din obli gaţie, aşa cum se citeşte o poezie. N-am făcut nici o dată rugă ciu ne pentru că mi-ar plăcea să mă rog. Fac aşa, pentru că aşa este tradiţia, să mă rog.“ Şi în tre barea mea, atunci, a fost aşa: “Dar mata ştii ce în seamnă Sfânta Liturghie? Ştii pentru ce vii duminica la biserică?“ “Nu ştiu!“ “Dar ce-a făcut Hristos ca să poată să te mân tuiască? Ia spune-mi mata, aşa, cu cuvintele ma ta le, la cei şaizeci şi doi de ani pe care îi ai.“ “Părinte, ca să fiu sincer, eu nu ştiu, eu ştiu că duminica se trag clopotele şi e slujbă şi trebuie să fiu în biserică.“ “Şi ce auzi cât stai în biserică?“ “Cântă pă rin tele acolo şi strana.“ “Şi ce cântă?“ “Nu ştiu!“ “Dar când stai în bi serică şi te rogi, ce asculţi?“ “Păi, ce spune acolo.“ Am primit un răspuns foarte neclar, adică nici măcar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfânta Evanghelie, sau măcar un stih din Sfânta Li tur ghie. Iată neatenţia, ignoranţa faţă de ceea ce ex pri mă Biserica în duhul rugăciunii. Şi acum vom aminti pe rând de ce nu se roagă creştinii: 1. Timpul. În permanenţă întâlnesc oameni care spun: “Nu am timp“; iar răspunsul meu a fost următorul: “Câte minute ai creat tu în univers ca să ţi le atri bui ţie şi să spui că e timpul tău? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Şi aşa, din tot cât ţi-a dat, trebuie să-i dai şi lui măcar cum spunea fariseul în Evan ghelie zeciuiala, un minut la o oră, dacă nu zece minute la o oră, în care să se vadă că încerci să con cre tizezi comunicarea cu Dumnezeu.“ 2. Neobişnuinţa cu rugăciunea. Omul e învăţat să se închine din rutină. E învăţat să zică din fugă “Doam ne-ajută!“, indiferent că e la furat, la serviciu sau într-o călătorie. El îşi atribuie acea rugăciune scur tă, “Doamne, ajută-mă să reuşesc...“, şi prin asta crede că a spus tot. 3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Încă nu există la îndemâna credincioşilor acel material pedagogic, deşi librăriile şi bibliotecile sunt pline de carte religioasă, care să fie pe învăţătura sau pe mintea creş tinului, ca un abecedar al dreptei credinţe cum sunt cărţuliile alea, zece sau unsprezece ale părinte lui Cleopa care dă diferite pilde practice. Adică nişte abe cedare de credinţă. Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie să explice concludent omului ceea ce în seamnă legătura între om şi Dumnezeu prin rugăciu ne, ce înseamnă comunicarea cu Dumnezeu prin ru gă ciune. Creştinul priveşte rugăciunea ca pe o obli gaţie, cum ar fi o normă în plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odată o doamnă “Dar de ce tocmai douăsprezece icoase şi ultimul trebuie să-l mai repet odată?“ Şi i-am zis: “Dacă vrei, repetă-l de două ori!“. Un alt lucru care stă la baza lipsei de rugăciune este obişnuinţa clericilor de a comunica creştinilor acele canoane scurte şi simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când, pentru păcatele spovedite, preotul, în loc să-i spună creştinului să ci tească o catismă din Psaltire, un număr de Tatăl Nostru, un număr de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutător, un Canon de pocăinţă sau al Îngerului păzitor, el îi spune să aprindă câteva lumânări, să cum pe re câteva prescuri ori îi zice: “Mergi acasă, am pus la pomenit, se rezolvă, stai liniştit...“ – Şi dacă totuşi credinciosul face ce a zis părintele, cum pără numărul de lumânări, unde se ajunge? – Se ajunge la acea rutină sau nepăsare spirituală în care creştinul nu mai este implicat sau nu mai este îngrădit şi forţat de a intra pe cărarea rugăciunii. – Putem considera că un astfel de creştin merge pe calea mântuirii? – Nu ştiu dacă mai e pe calea mântuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntăm acum, în se co lul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajun gând să trăim în biserica noastră ortodoxă o atmosferă de magazin, în care tranzacţia preot-pomel nic-pres cură-lumânare sau tranzacţia “închide-te şi deschi de-te uşă de altar“ este echivalentă cu rândul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul şi am plecat. Părintele Stăniloae consemna acest lucru şi spu nea clar: “Este mare greşeală că biserica a alunecat în comerţul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preţuri ale ctitoriilor, ale pomenirii morţilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugăciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, dacă şi-a făcut datoria şi a plătit, a şi rezolvat problema“. Trebuie cultivat spiritul creştin în care omul să înţeleagă că nu banii sau lumânările ataşate unui pomelnic îi îm plinesc cererea de folos, ci rugăciunile pe care creş ti nul trebuie să le săvârşească în casa lui şi astfel să aju te şi el la propria zidire spirituală şi la împlinirea cererii. Spunea şi un sfânt părinte: “Dacă o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseşte la nimic dacă eu personal nu mă rog. Aşa cum o mie de draci nu pot să-l ducă pe om în ispită dacă el se roagă şi Dumnezeu stă lângă el în rugăciunea lui“. – Aş vrea să dezvoltaţi această idee... – Da. Iată o mică istorioară din Pateric, în care un călugăr care citea la Psaltire a auzit deodată o voce care a spus: “Am să dau buzna peste tine şi am să te strâng de gât, închide Psaltirea.“ Şi el a întrebat: “Dar cine eşti?“ “Satana.“ Atunci călugărul, frumos, a lă sat Psaltirea, a pus umărul în uşă şi a început să ţină uşa ca să nu intre Satana la el şi să-l strângă de gât. În clipa în care călugărul s-a simţit atins pe umăr, a strigat cât a putut: “Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!“ Şi-n următoareul moment s-a auzit glasul lui Hristos: “M-ai strigat, te-am ascultat, sunt aici, ce doreşti?“ “Păi, de ce l-ai lăsat până acum să mă chinuiască?“ “De-abia acum M-ai chemat în ajutor...“ Este vorba de acel formalism de a citi rugăciunea din obişnuinţă. Omul îşi face o mică datorie sau un mic ritual care, la urma-urmei, nu se mai cheamă ru gă ciune, ci ritual religios, aşa cum aprindem tămâie şi tămâiem la mormânt sau aprindem duminica o lumânare... – Cum ajung creştinii să conştientizeze puterea rugăciunii? – Datoria principală a Bisericii lui Hristos este să co munice cu credincioşii pe mai multe căi. La amvo nul bisericii întotdeauna va trebui să existe un preot li niş tit şi binevoitor, care să stea şi să asculte pe fie care om şi să încerce, prin tact duhovnicesc, să-l atra gă pe creştin în cursa spre rugăciune, după cuvântul Apostolului Pavel: “Numai cine luptă după regula jo cului primeşte cununa“. Tot în biserică ar trebui să existe o armonie absolută care să-i creeze omului cadrul pentru rugăciune. Şi anume: în strana unde se citeşte sau se cântă trebu ie să se ţină seama de acel cuvânt al sfântului Teo dor Studitul care spunea aşa: “Canonarhul să fie atent la ceea ce se rânduieşte de citit, cititorul să ci teas că clar, tare, intonat, cu atenţie, nici cu repeziciu ne, nici cu grabă, nici prea încet. Cântăreţul să cânte dulce, suav şi plăcut, ca să atingă inima omului. Iar cel care rosteşte ectenia, clericul sau preotul, trebuie să spună vorbele calm şi cu răbdare, pe înţelesul tuturor, ca să stârnească duhul evlaviei. Şi atunci inima omului se încălzeşte spre rugăciune“. Nu întotdeauna o cuvântare extraordinar de bogată în cuvinte teologice sofisticate, fraze pompoase sau pli ne de esenţă dogmatică, va reuşi să-l convingă pe creştin de puterea rugăciunii. Îl vor convinge mai mult învăţătura pedagogică şi morală, din practica de zi cu zi, sau citirea Patericului, a Vieţilor Sfinţilor, în care modelul absolut şi concret să stârnească evla via în sufletul credincioşilor, suflet care, când ajunge în biseri că, este fie un pământ pietros, fie un pământ bun. Roada sau sămânţa adusă trebuie să fie bogată, pen tru că nu sunt puţini cei care încep şi nu sunt mulţi cei care sfârşesc. Adică, ce se întâmplă? Creş ti nii care nu se roagă n-au înţeles niciodată Ortodoxia. Ortodoxia este religia care nu oferă nimic altceva de cât mântuirea, prin harisma Duhului Sfânt, care este achiziţionată (folosim termeni comerciali) de credincios prin silinţa la unirea cu Dumnezeu atât pe calea raţională, a rugăciunii sau a cuvintelor, cât şi pe calea faptelor bune, adică a trăirii unei vieţi de model au ten tic. Inclusiv mersul pe stradă se cheamă rugă ciu ne, la fel dormitul decent, statul la masă, dialogul din tre prieteni şi chiar străini se cheamă rugăciune şi, dacă vreţi, citirea unei cărţi sau audierea unei emi siuni, dacă este făcută spre zidirea sufletească sau spre slava lui Dumnezeu, se cheamă tot rugăciune. Trebuie făcută o distincţie a rugăciunii, pentru ca un creştin să înţeleagă diferitele forme ale rugăciunii. Rugăciunea are o formă trăită, în care cugeţi la Dum ne zeu; învăţătura asta o găsim şi la Sfântul Teofan Zăvorâtul care arată clar: creştinul trebuie să aibă o pra vilă scurtă, concretă, coerentă şi, în acelaşi timp, permanentă. – Totuşi mulţi creştini nu au o astfel de pravilă... – Creştinii care nu au o asemenea pravilă trebuie să se îngrijească să fie puşi în rânduială spirituală de că tre duhovnicul lor. Prima treaptă în urcuşul rugă ciu nii nu se face neapărat la biserică, ci se face în fa mi lie. Prima rugăciune vine din sânul familiei. Iar dacă la baza familiei stă învăţătura rugăciunii sau învăţătura creştină, atunci viitoarea generaţie se va obiş nui cu acest cuvânt, “rugăciune“, îl va trăi nu prin auzire, ci prin vedere. Şi dacă citiţi viaţa părintelui Cleopa sau a părintelui Paisie Olaru veţi vedea că au provenit din familii unde părinţii îi puneau dimineaţa pe copii la rugăciune, îi spălau, îi închinau, îi puneau la masă, apoi îi trimiteau la şcoală sau la treburile câmpului, învăţându-i de mititei să cultive rugăciunea. Într-un dialog cu una din creştinele care vin la bi se rică mi s-a pus următoarea întrebare: “Părinte, de ce este nevoie să mă rog atât de mult, când eu m-am ru gat de atâta vreme şi n-am primit de la Dumnezeu nimic?“ Şi atunci i-am spus o pildă în care un pustnic a zis: “Doamne, şapte ani m-am rugat degeaba iar al optulea vreau să mă asculţi“. Ei, atunci când ne-am rugat şi considerăm că n-am primit nimic, atunci suntem mai atei decât un om care n-a deschis o carte de ru găciuni niciodată. De ce? A considera că Dumne zeu nu te-a ascultat este echivalent cu a spune că Dum nezeu te-a părăsit. Şi a striga la Dumnezeu fără atenţie, din formalism, din interes sau din obligaţie, este acelaşi lucru cu a-L huli pe Dumnezeu. – Vedeţi o paralelă între hulirea lui Dumnezeu de către atei şi rugăciunea făcută cu jumătate de gură, de formă... – Sau din obligaţie, din constrângere. Nu există ru gă ciune din constrângere. Pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu. O catolică mi-a zis aşa: “Iubesc mult cântările care se cântă la Biserica Ortodoxă, dar nu-mi plac acele ceasuri lungi de stat în picioare“. Şi atunci i-am spus: “Creştinii noştri se străduiesc să stea mai mult în picioare, pentru că vor sta mai uşor în iarba raiului şi se vor odihni. Cei din biserica cato li că stau mai mult pe bănci aici, pe pământ, ca să poa tă sta mai comod dincolo, în iad...“ Şi ea mi-a zis: “Dar de ce sunteţi aşa de categoric şi de tranşant?“ Şi i-am răspuns: “Cu cât nevoinţa este mai aspră, cu atât Dumnezeu este mai îngăduitor, mai îndurător şi mai milostiv, văzând ofranda adusă din inimă curată, peste puteri“. – Aş vrea să ne spuneţi un cuvânt despre canon. Creş ti nii caută duhovnici care dau canoane foarte uşoare sau care dezleagă la împărtăşanie chiar fără canon. Credeţi că este firească o astfel de spovedanie, neurmată de canon? – Subiectul legat de taina spovedaniei, de canon, de duhov nic şi de creştin este foarte vast şi trebuie dez voltat pe larg. Când spunem cuvântul “creştin“, noi ne referim la omul botezat în Hristos, la omul altoit în sânul Bisericii prin Botez sau, cum spune într-o carte Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, prin “sa batizarea minţii în cristelniţa Cincizecimii“, adică prin unirea cu Duhul Sfânt. Vom face o distincţie generală: creştinii râvnitori, creştinii nepăsători şi creştinii normali. Creştinii normali se vor limita întotdeauna la for ma lismul preotului de parohie, care le poate foarte bine îndeplini trebuinţele spirituale în familie prin Bo tez, Cununie, înmormântare, aghiasmă, Maslu sau ceea ce solicită ei la nivel de familie. Creştinii nepăsători sunt acei creştini care au văzut biserica la botez, la cununie şi la înmormântare, adi că la anumite ceremonii ale familiei. Creştinii râvnitori pot fi identificaţi cu luptătorii din linia întâi ai Bisericii creştine. De-abia ei înţeleg terme nul “duhovnic“ sau termenul “canon“. Cuvântul “ca non“ nu înseamnă neapărat pedeapsă sau obligaţie. – Şi totuşi aşa îl înţeleg mulţi. – Cuvântul “canon“ poate fi foarte frumos înlocuit cu un alt cuvânt spiritual, folosit de Sfântul Ignatie Briancianinov: “masă“ sau “ospăţ“. De ce spun lucrul ăsta? Consider că un om, atunci când mănâncă la masă cu Dumnezeu prin rugăciune, nu împlineşte altceva decât acel pasaj frumos, întâlnit în Evanghelie, când Luca şi Cleopa, mergând pe drumul Emaosului, ascultau învăţătura Mântuitorului despre Înviere de la prooroci. Şi până în zilele Învierii nu ştiau ce s-a întâmplat cu trupul Celui răstignit. Abia când au ajuns să stea la masă, în momentul binecuvântării pâinii, L-au simţit pe Hristos întreg şi adevărat. După ce le-a binecuvântat pâinea, Domnul a dispărut, iar ei şi-au pus întrebarea esenţială: “Nu ardea inima noastră pentru El când ne vorbea pe cale din Scripturi?“ Iată primul termen folosit în canon: “Au nu arde inima mea de întâlnirea cu Dumnezeu la momentul ru gă ciunii?“ Sfântul Teofan Zăvorâtul, în “Pravila de chi lie“, spunea că adevăratul creştin este cel care-şi pro gramează anumite rugăciuni de umilinţă, de trăi re, de conlucrare şi de vorbire cu Dumnezeu la anu mi te ore; dar el, gândindu-se la rugăciune, începe să se roage deja înainte de a începe rugăciunea; el este deja într-o permanentă rugăciune şi atenţie, căci so seş te momentul rugăciunii. – Mintea e pregătită din timp pentru rugăciune. – Mintea este deja pregătită pentru a primi această masă, pentru a începe acest canon al rugăciunii, care nu este un simplu formalism, un ritual al aprinderii unei lumânări, unei boabe de tămâie pe un cărbune aprins sau al deschiderii Ceaslovului, ci este mai degrabă o aprindere a minţii, o tămâiere a simţirii şi o des chidere a inimii în care să încapă Dumnezeu aşa cum o cere El în Evanghelia de la Sfântul Maslu: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, tu urmează-Mi Mie.“ Iarăşi mai departe: “Foc am aruncat din cer şi ce mult aş vrea ca el să ardă“, focul credinţei care aprinde râvna în inima omului, atunci când se roagă, şi-l canalizează spre cele duhovniceşti. Tot Mântui to rul spune: “Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu, iar silitorii vor răpi împărăţia lui Dumnezeu“, nu cei care lenevesc şi trândăvesc. Canonul este un semnal pentru alergătorul duhov ni cesc care aleargă la întâlnirea cu Dumnezeu. Este, de fapt, un start. În momentul în care omul doreşte acest start, are nevoie de un arbitru, iar acel arbitru este du hovnicul. Duhovnicul este omul care comunică cu Dum nezeu prin Duhul Sfânt, pentru că aşa este hiro tesit de arhiereu prin rugăciunea specială prin care se învesteşte cu puterea de a lega şi a dezlega. – Ce presupune această învestire? – Din acel moment el devine un luptător cu duhu ri le, un discernător al duhurilor, un deosebitor al du hu rilor, al celor bune de cele rele, un deosebitor al pa timilor uşoare de cele grosolane şi, în acelaşi timp, al răului de bine. Când un creştin adevărat caută un duhovnic, el caută să fie şi sub o rânduială. Pentru ca non mai putem folosi termenul de marcaj. Aşa cum pe o cărare spre o mănăstire sau spre un obiectiv tu ris tic găsim indicatoare, aşa şi la întâlnirea minţii cu Dumnezeu prin rugăciune vom întâlni acele marcaje de cum începem rugăciunea: o rugăciune de slavă lui Dumnezeu, către Prea Sfânta Treime, către Duhul Sfânt, spunem “Împărate Ceresc“, “Tatăl Nostru“, apoi rugăciunea către înger, rugăciunea de pocăinţă către Maica Domnului şi aşa mai departe. Nu poate să existe spovedanie fără duhovnic, nu poate să existe canon fără povăţuitor şi nu poate să existe creştin râvnitor fără povăţuitor, spovedanie, canon, şi fără sfat. Duhovnicul este şi sfătuitor. El intră în contact cu creştinul căutător de Dumnezeu ară tându-i cărarea de lumină pe care au bătătorit-o toţi Sfinţii Părinţi. Toate căile duc într-un singur punct, la Hris tos! Pentru că în însăşi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos la Cina cea mare spune aşa: “Ieşiţi la uliţi, la garduri şi la târguri, deci mergeţi în toată lu mea şi orice suflet veţi găsi, chemaţi-l la cină.“ Şi-n cli pa în care toţi se îndreaptă spre Cină, adică vin la ru gă ciune, vin pe cărări diferite, dar cărarea se înche ie într-un singur loc: sub acoperământul lui Hristos. Sfântul Ciprian episcopul Cartaginei spune: “Unde este episcopul este şi Biserica, unde este Biserica este şi Hristos, unde este Hristos este şi întreaga creştinătate. Acolo este şi adevărul“. În Ortodoxie, canonul nu aduce o îngreunare a omului, ci o înaripare a lui. Prin canon omul se înaripează cu Dumne zeu: “Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pa ră de foc...“ Para de foc vine prin permanenta cău ta re şi trăire în canon de rugăciune. – Ce înseamnă cuvântul “canon“? – În Ceaslov scrie foarte frumos: “Canonul de ru gă ciune către puterile cereşti“, “Canonul de rugăciu ne către Îngerul Păzitor“, “Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos“. De ce nu i-a spus rugă ciu ne către Mântuitorul? Canon, pentru că se să vâr şeşte într-un anumit fel, cu o anumită evlavie, cu o anumită trăire, cu o anumită simţire şi cu o anumită implicare. Implicarea este fondul care stă la baza acestui canon. Dacă un creştin înţelege rostul impli cării în viaţa duhovnicească, atunci înţelege şi rostul canonului primit de la duhovnic. Să vedeţi superficialitatea în această legătură ca non-preot-spovedanie-creştin: veţi întâlni foarte des creştini care spun: “Părinte, nu mi-am făcut cano nul...“ Ei, cuvântul “Părinte nu mi-am făcut canonul“ este echivalent cu “Părinte, L-am omorât pe Dumne zeu“. Oare s-a făcut criminal de Dumnezeu? Nu. S-a făcut criminal de suflet. L-a lepădat pe suflet de pre zenţa lui Dumnezeu. Prin ce? Citirea e hrana min ţii, mân carea e hrana trupului şi rugăciunea e hrana su fle tului. Primul care va muri şi va fi lipsit de Dumne zeu este sufletul. Iată cuvântul pe care îl spune Duhul Sfânt în stihul de la Psalmi: “Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească în Numele Tău.“ Iată prima che mare sfântă care vine din implicare. Şi, atunci când implicarea este pozitivă, tot psalmistul David vine şi com pletează şi spune printr-un stih: “Să se îndrep teze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...“ Iată mireasma rugăciunii curate, nu făcută din obligaţie, ci din dragoste, pentru că, până la urmă, ru găciunea nu e decât dragoste. Până la urmă, unirea omului cu Dumnezeu nu e decât dragoste: “Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia cru cea şi să-Mi urmeze Mie.“ În rânduiala tunderii în monahism apare un lucru extraordinar de frumos: “Iată, frate, cu bucurie bucură-te că te-a ales pe tine Domnul Dumnezeu de la vieţuirea cea lumească şi te-a pus în rânduiala ostăşirii îngereşti, înaintea feţei Sale. Iată o nouă petrecere în ceruri, un al doilea bo tez ia astăzi, frate, şi, prin mărturia iubitorului de oameni, Dumnezeu, toate păcatele tale s-au şters.“ Canonul de rugăciune vine să facă şi o absolvire de păcate, lucru consemnat de Sfântul Nicodim Aghio ritul care spune clar: “Cel ce s-a spovedit la du hovnic şi şi-a descărcat sufletul de toate păcatele şi a primit canonul, acela a primit bucuria împăcării cu Dum nezeu, este absolvit de ele şi-i sunt şterse din haina sufletului, din catastiful sufletului...“ Odată un creştin a pus întrebarea: “Oare de ce nu se plictisesc sfinţii în rai?“ Sfinţii nu se plictisesc în rai pentru că permanent Îi aduc slavă lui Dumnezeu, având la baza slavei două temeiuri. Unu: mulţimea bunătăţii lui Dumnezeu de a-i primi în grădina raiului, trecându-le cu vederea păcatele, fiindcă toţi sfin ţii sunt păcătoşi pocăiţi sau iertaţi de păcate. Doi: mul ţimea milei lui Dumnezeu de a ierta mulţimea de pă cate săvârşite pe pământ. – Ce se întâmplă cu cei care nu-şi fac canonul? – Cel care primeşte canonul şi nu-l săvârşeşte, ucide pe Dumnezeu. Am găsit în cartea lui Savatie Baştovoi, un părinte de talie mai nouă, un diacon mai postmodernist, cuvântul: “Fiecare să se roage cum crede el şi cum vrea el.“ Nu întotdeauna este adevărat lucrul acesta; uneori trebuie să ne rugăm aşa cum o cere Dumnezeu. Pentru că jertfa lui Dum ne zeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. El întreabă frumos în Psaltire: “Oare carne de taur voi mânca sau sânge de ţap voi bea? Ale Mele-s păsările cerului, ale Mele-s animalele ţarinii. Adă Domnului roada buzelor tale şi va fi jertfă bine primită.“ Iată că jertfa împăcării cu Dumnezeu este pe calea rugăciunii. “Şi L-am înălţat pe Domnul cu limba mea...“ “Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu că tre Domnul m-am rugat.“ “Dintru adâncuri am stri gat către Tine: Doamne, Doamne, auzi glasul meu!“ “Aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumne zeule, cum doreşte cerbul izvorul apelor“. Atunci întrebarea este una: dacă sufletul meu este însetat, atunci cum pot eu, ca om însetat, să vin plic ti sit la un izvor, după un zăduf şi o căldură a păca te lor de zi cu zi, rupt de lumea stresată, occidenta li za tă, mo dernizată şi secularizată, şi să gust din Dumne zeu, care e plin de savoare şi de balsam, câte-o gură, câte-oleacă? Ori îmi potolesc setea răcorindu-mi sufletul, ori aduc hulă împotriva lui Dumnezeu, zicând că ceea ce-mi dă nu-mi e de folos sau că darul lui Dum nezeu este prea mic. Spune iarăşi în Psaltire: “Oare ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema“. – Ce pot face cei care îşi dau seama că nu simt setea aceasta, că nu vor să-şi umple sufletul de Dumnezeu? Sunt iremediabil pierduţi sau există şi pentru ei o cale de întoarcere? – Părintele Cleopa de la Sihăstria spunea aşa: “Şi ru găciunea este un dar“. Oamenii care au câştigat darul rugăciunii au puterea să-L slăvească pe Dum ne zeu permanent. Sfântul Isaac Sirul învaţă că oamenii care vor să primească darul rugăciunii îl vor primi în raport cu cât se silesc. Şi spune acolo ară tând treptele rugăciunii: unii ajung la treptele înalte din generaţie în generaţie, unii din neam în neam. Dar când spune că din zece mii care se silesc unul ajun ge la rugăciunea înaltă, înseamnă că cei care se si lesc ajung şi ei la o anumită stare, dar nu la starea de perfecţiune absolută, la extaz. Nu se poate vorbi despre creştini iremediabili. – Dar unii aleg pedeapsa veşnică... – În Împărăţia lui Dumnezeu există şi “Nu te cu nosc pe tine, blestematule...“ şi “Vino la Mine, bi ne cu vântatul Tatălui Meu, peste puţine ai fost pus, pes te multe te voi pune.“ Ca să folosim un termen pa ru siac: “Întâlnirea cu Dumnezeu este de fapt în fie care zi o venire a lui Dumnezeu pe pământ.“ Ve ni rea lui Dumnezeu pe pământ se face de către om; el Îl co boa ră în inima lui, prin părere de rău, prin rugă ciu nea lui Iisus, prin rostirea rugăciunii “Tatăl Nostru“, prin ci tirea Psalmilor, prin postire şi cugetare la cele smerite sau la trăirea duhovnicească. Ori de câte ori Îl chem pe Dumnezeu lângă mine, am săvârşit o rugăciune. – Unii creştini nu vor să se roage, spunând că sunt prinşi prea tare cu grijile lumii acesteia... – Aceia sunt creştinii care, plictisiţi de rugăciune, înşelaţi sau pescuiţi de vrăjmaş, în care Satana a împrăştiat lenea, uitarea şi nepăsarea, devin victimele care au căzut în mlaştină şi nu recunosc că vor să iasă, ci vin să argumenteze negativist: “Nu pot ieşi“. Nu există “Nu pot ieşi“. Sfântul Antonie spune în Fi lo calie: “De va voi creştinul, se va mântui, de nu va voi creştinul, nu se va mântui“. În Psaltire scrie: “De bunăvoia mea mă voi mărturisi Domnului“. De ce am ales Psaltirea? Pentru că oferă argumentul incon tes tabil pentru oricine l-ar dori, fie laic, fie cleric, mo nah sau teolog. – Cum se poate ieşi din această mlaştină? – Ca să poţi ieşi din colapsul acesta al lipsei de rugăciune trebuie să ai prezenţa vederii lui Dumne zeu, cum spunea arhimandritul Sofronie de la Essex, să ai vederea lui Dumnezeu. Deocamdată nu pe cea mistică, pentru că nu am ajuns la acea măsură, ci măcar pe cea intelectuală. Să-L priveşti pe Dumnezeu în faţa ochilor tăi din punct de vedere intelectual. Atunci când ai să înţelegi ceva din vieţuirea unui sfânt, din trăirea unui monah sau din mărturia vie a unui creştin cu viaţă aleasă, poţi să stârneşti în tine fiorul sfânt care să te conecteze din nou la sursa de energie a Duhului Sfânt. Fiindcă Duhul Sfânt nu vine peste puturoşi. În Biserică, cuvântul “lene“ înseamnă “moarte“. Omul leneş nu poate comunica cu Duhul Sfânt. Iar când el nu comunică, de fapt neagă puterea Duhului Sfânt care l-a îmbrăcat de la botez. “Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Doamne, slavă DEie“. Nu există cuvântul “nu pot“. Există doar cuvântul “nu vreau“. Iar cuvântul “nu vreau“ este de origine satanică. Satana strigă permanent împotriva lui Dum ne zeu: “nu vreau să slujesc DEie“. Creştinul adevărat zice: “Doamne, ajută-mă în măsura în care poţi ca Dumnezeu, ca eu să fac în măsura în care pot ca om...“ – Dumnezeu vrea binele nostru, adică mântuirea noastră, dar noi stăm împotriva voii Sale... – Omul satanizat, demonizat sau îndrăcit, nu este doar cel care ţipă sau urlă, ci omul ateizat, omul mor ti ficat, este cel care îl ia în braţe pe “nu pot, nu vreau“. De ce nu vreau? Pentru că eu mă rog în sine, am cre din ţa mea. Dacă pomul şi-ar da roada în sine, ar ră mâne numai cu frunze, dacă pământul şi-ar da roada în sine, ar fi gol, dacă apa fântânilor ar veni în sine, n-am avea ce bea, pentru că am găsi numai gropi uscate, iar dacă intelectualii dintr-o universitate, dintr-un institut teologic, politehnic, o şcoală, o grădi ni ţă, şi-ar da valoarea culturii personale în sine, şi nu elevilor, am ajunge la nulitate85 Numai Satana duce la nimic, Dumnezeu aduce totul din nimic la fiinţă, la plinătate. – Cum trebuie înţeleasă rugăciunea? – Aici am să vă dau un răspuns concret. Fiecare trăire este particulară, de aceea foarte mulţi călugări spuneau: “Mă duc la Sfântul Munte să văd şi eu cum arată sfinţii“. Şi uneori îi ironizam şi le spuneam: “Da, da, mergeţi, că de la Dafni până în Careia sunt nu mai pustnici cu cartonul în faţă pe care scrie: ‘Vi no şi mă vezi pe mine; uite, eu am duhul smereniei. Vi no şi mă vezi pe mine, eu am duhul postirii’“. Nu am prea multă experienţă spirituală, nu am prea multă ex perienţă duhovnicească, dar vă spun un lucru constatat, trăit. În 1994 am fost hirotonit preot şi, fiind sin gurul preot în mănăstire, am decis, de comun acord cu obştea, să facem Sfânta Liturghie zilnic. Când mă refer la Sfânta Liturghie zilnică, mă refer şi la acel minim cumul de pregătire pentru a pu tea să slujeşti o Sfântă Liturghie: să ai grijă cât mă nânci şi cât bei, ca să nu pătimeşti noaptea din nă lucirea vrăjmaşului, să ai grijă să nu-ţi fie rău, să ai grijă să nu vo miţi, să nu-ţi vină să scuipi, deci toate particulari tăţile biologice care ar veni în contradicţie cu legea trăirii autentice creştineşti a unui preot în pregătirea pentru slujbă. Să ai o participare la sfânta rugăciune: să ai un Paraclis al Maicii Domnului citit, un Canon de po că in ţă, un Canon al Îngerului Păzitor, un Canon al Pu te rilor Cereşti, o rugăciune de dimi nea ţă, un Aca tist, eventual o catismă la Psaltire, să ai timp să faci pros co midie şi să-i pomeneşti pe cei pentru care te rogi şi apoi să slujeşti Sfânta Liturghie. Ca să vedeţi ce înseamnă dragostea sau rugăciu nea din dragoste, dacă aş fi întrebat, aş răspunde: “Şi-n clipa de faţă dacă ar trebui să slujesc o Sfântă Liturghie, n-aş putea să spun vreodată că am ajuns la rutină, la plictiseală, la obligaţie sau la a face cu forţa, din constrângere; întotdeauna am avut aceeaşi pasiu ne şi plăcere şi la fiecare liturghie m-am simţit de fie care dată la fel şi cu totul altfel faţă de cea de ieri sau de alaltăieri. Nu ştiu cum m-am simţit la cea de acum o lună, două luni sau un an, dar pe cea care am slujit-o astăzi, am simţit-o la fel de frumoasă, de plină şi de existentă, pentru că, în clipa în care m-am împăr tăşit, s-au liniştit simţurile interioare; şi atunci apare o pace interioară pe care nu tu o cultivi, ci Dum nezeu ţi-o dăruieşte“. Preotul slujitor care se pregăteşte pentru Sfânta Liturghie trebuie să fie în permanenţă atent; indife rent la ce ceas din zi sau din noapte ar fi solicitat, el să fie gata de a face slujbă. Am avut o întâmplare, cu câţiva ani în urmă, cu un ucenic mai tânăr, care se plângea permanent că este desconsiderat de stareţul lui, că nu e de ajuns de trăitor duhovniceşte. El se străduia să le facă pe toate bune. Grăbindu-mă eu într-o zi, pentru că aveam de mers într-un loc, i-am zis aşa: “Te rog frumos, dacă vrei, slujeşte tu Sfânta Liturghie, că eu trebuie să mă duc undeva, că am ceva treabă şi nu pot“. Era vorba de o înmormântare a unui om sărac şi, neavând preot sa tul respectiv, trebuia să se ducă cineva să-l îngroa pe şi atunci am zis că mă duc eu. Era ora şapte fix. În mod normal, Liturghia durează o oră şi ceva. Şi i-am zis: “ţ3 Sfânta Liturghie în locul meu“. Şi mi-a răs puns: “Vai, dar nu sunt pregătit...“ şi o mulţime de alte scuze. Atunci i-am zis: “Aşteaptă-mă un pic în chilie, că am treabă“. L-am lăsat în chilie, am sărit în biserică, m-am în chinat, am sărit în veşminte, am pus prescurile, am prins din fugă un monah şi i-am spus: “Dă drumul la ceasul al treilea şi la ceasul al şaselea, cât fac eu pros co midia, le citeşti rar şi cu grijă, ca să fiu atent pentru că nu mai am timp să le citesc eu din carte. Şi cât a citit ceasul al treilea şi al şaselea, am făcut proscomi dia, am dat drumul urgent la Liturghie, iar când eram pe la sfintele daruri, ucenicul cel tânăr, văzând că nu mai apar, a ieşit din chilie să mă caute. Şi a ve nit în biserică şi a început să mă întrebe: “Părinte, dar ce faceţi?“ Zic: “Mă rog“. “Cum, dar aţi zis să fac eu Li turghia!“ “Păi, n-ai spus că nu eşti pregătit?“ “N-am ştiut că vă supăraţi; dacă ştiam că vă supăraţi, o făceam eu, dar am zis că trebuie pregătire specia lă...“ “Eu sunt special pregătit în fiecare clipă...“ – Care ar trebui să fie atitudinea creştinului faţă de slujbe? – Nu există o clipă în care Dumnezeu te cheamă la datorie şi tu să-i spui: “Aşteaptă numai oleacă, azi nu-s vrednic!“ Există o învăţătură în Pateric şi-n Fi lo calie, pe care foarte des o menţionează Sfinţii Pă rinţi: “Cum ar trebui să fie creştinul sau monahul?“ “Să fie la fel de râvnitor precum a fost în prima zi când L-a cunoscut pe Dumnezeu“. Monahul, în ziua în care este tuns sau primit în mănăstire, are o trăire deosebită. Îi vede pe toţi buni, frumoşi, curaţi, drepţi, blânzi. Creştinul, când este pentru prima dată spove dit sau când este atras de biserică şi o descoperă, este râv nitor, săritor, ajutător la toate. Aşa trebuie să ră mâi permanent. Asta înseamnă dragoste. Adică nu să aprinzi un foc de paie, care ţine o lună, două, trei, un an şi după aia, gata, să apară moleşeala şi lâncezeala. Adevărata trăire în Dumnezeu este permanenta comunicare cu El. Şi m-am obişnuit în felul acesta: sunt dispus să slujesc în orice moment şi fără mustrare de conştiinţă. Vrednicia mea Dumnezeu o poate şti, eu nu pot spune dacă-s vrednic sau nevrednic, asta e trea ba Lui, nevrednic sunt pentru că suntem păcătoşi, dar vreau să spun că la orice oră sunt dispus a face Sfânta Liturghie şi a-mi face datoria de preot, indife rent de serviciul sau de taina care trebuie săvârşită, fără a mai face comentarii sau a mai pune întrebări de genul: “De ce tocmai eu, de ce aşa sau nu aşa?...“ Ca ostaş al lui Hristos, trebuie în orice clipă în care ţi s-a solicitat de către general, adică de către Dumne zeu, să fii în gardă. Da, să fii în gardă! În orice moment să fii gata de plecare. Exact aşa este trăirea au ten tic creştină. Să simţi permanent că faci ceea ce faci cu aceeaşi plăcere, din pasiune. Să simţi că acţionezi în prezenţa lui Dumnezeu, că El este lângă tine, se uită şi primeşte. Şi dacă ţi-a plăcut ţie lucrul pe care l-ai făcut, Lui îndeosebi Îi place. – Dar nu apar şi unele ispite? Nu sunt momente în care rugăciunea se face cu o anume greutate? – Nu, nu sunt momente în care merge mai greu; merge mai cu lene. Şi atunci ştii că e Satana care vine să strecoare moleşeala sau akedia, amânarea, trân dă via, căscatul, somnolenţa. Dar dacă ai inimă tare şi am bi ţie, toate acestea trec. În literatura bisericească, mândria este un viciu capital, din care cauză Satana a şi fost coborât din cer. Dacă ai ambiţie sau râvnă, nu exis tă slăbiciune, nu eşti slab niciodată. Şi asta nu o spun teo retic, ci o spun din punct de vedere practic. Adică nu ai voie să te plictiseşti niciodată. În clipa în care te-ai plictisit de Dumnezeu, deja te-ai îndepărtat de El. Şi spune Sfântul Maxim Mărturisitorul şi este ma re taină: “Ce-i dragostea? Dragostea sau iubirea este ceea ce simt mai mulţi la fel şi care nu se termină nici odată“. Deci tu nu ai cum să-L iubeşti pe Dumne zeu şi-n iubirea ta să vină o clipă când ţi-e lene să-L iubeşti. Nu poate să existe aşa ceva. A iubi înseamnă a trăi, a comunica, a amesteca, a uni. Şi atunci cum poţi să iubeşti din lene? De fapt, în clipa în care te-a luat lenea, tu nu-L iubeşti, Îl huleşti. Nu există cu vân tul “lene“. Există acea demonizare fină, seculari zan tă şi modernă prin stres, prin nepăsare şi prin ui tare, care se cheamă “nu vreau“, se cheamă “scuză“. – Ce sfaturi daţi la spovedanie ucenicilor care au spus că au avut diferite motive ca să nu se roage? – Legat de Taina Spovedaniei, eu mi-am făcut un tipic aparte pentru spovedanie, pe care-l respect, fă cân du-mi o linie personală, nu ruptă de biserică. Este, de fapt, aceeaşi linie a canoanelor şi a învăţătu ri lor bisericeşti, a râ nduielilor despre Taina Spoveda niei, dar cu caracter personal. De exemplu, când pri mesc omul la spovedit, îi pun următoa rea întrebare: “Tu ai venit să te spovedeşti sau ai venit pen tru a te afla în treabă?“ “Păi nu, părinte, vreau să mă spo ve desc.“ “Dacă vrei să te spovedeşti, ţine acest îndreptar de spovedanie.“ Când îi dau îndreptarul de spoveda nie, nu i-l dau pentru că acesta ar putea substitui necesarul de întrebări care trebuie să le pun sau că în acela ar fi cuprins totul. Îl dau ca pe o legitimaţie în care va exista un calendar al zilelor când el a venit la spovedit; şi voi ţine o evidenţă permanentă a spovedaniei lui. De exem plu, dacă a fost pe 10 august, pe 20 septembrie, pe 15 octombrie, pe 19 noiembrie, pe 20 decembrie, eu trec şi semnez. Într-o parte sunt trecute datele, ca să-i văd cursivitatea cu privire la spovedanie, iar în par tea opusă scriu cum îl cheamă, când a fost făcută spovedania generală şi altele. După ce am tras frumos o linie, mai jos îi trec canonul. Şi aşa apare automat o comunicare directă de la su flet la suflet, o conversaţie liberă, fără gesturi, fără po lemică, fără ţipete, fără vorbe urâte. Eu scot tot ta câ mul de păcate care mă interesează, uitându-mă doar formal peste ce scrie în carte (de pildă: mi-am pus cercei, am fumat o ţigară sau am trântit uşa în bi serică, m-am certat cu soţul); asta-i apă de ploaie, pe lângă păcate mult mai grele şi esenţiale. După ce l-am spovedit, analizez cele trei feluri de păcate: păcatele de rutină, păcatele din obişnuinţă şi păcatele din nebăgare de seamă. Dacă există un păcat din nebăgare de seamă mai mare, şi e singur, nu mă deranjează, dacă există păcate de rutină şi văd că numărul lor depăşeşte normalul pentru un om care ar trebui să nu păcătuiască, atunci încep să mă îngrijorez, iar dacă în prima etapă îl găsesc cu păcate obişnuite care vin din lene, nepăsare, uitare, adică este un creştin puturos şi nepăsător, atunci mă fac foc şi pară şi, fără să-l cert sau să-l ocărăsc, îi aplic un canon pedagogic care nu are în el prea multe lucruri grele de împlinit. – De obicei, în ce constă un astfel de canon? – Dacă i-am dat douăzeci de metanii sau cincispre ze ce sau douăzeci şi cinci sau treizeci, doisprezece Ta tăl Nostru sau şapte Tatăl Nostru, Crezul, Psalmul 50, Canonul Îngerului Păzitor permanent, pentru că este una din cele mai frumoase rugăciuni, Canonul de Pocăinţă către Mântuitorul, Paraclisul Maicii Dom nu lui, rugăciunea serii şi a dimineţii, duminica la bi se rică, spovedit în posturi, anafură şi aghiasmă zilnic, de fapt eu nu-i dau altceva să facă decât ce trebuia să facă fără să vină să se spovedească. El astea trebuia să le ştie. Eu încep cu el de la clasa I, dar el nu-şi dă seama. El crede deja că-i în clasa a III-a sau a IV-a. Din clipa în care am început să-l spovedesc, eu deja îl mut de sub cota zero, unde el se afla din ne pă sare şi din prea puţin interes, şi-l aduc deja la cota doi. Îl pun în rândul creştinilor obişnuiţi, ca şi cum el ar şti totul. Şi după ce începe să se roage, îi spun: “Bagă bine de seamă, dacă data viitoare când ne întâlnim nu mi-ai făcut ce ţi-am spus, nu mai îmi vii la spovedit“. Şi atunci tocmai acest lucru mi-l face atent şi el începe să-şi pună întrebări. Aici e marea taină psi hologică: atunci când vorbeşti cu omul liber şi îi dai un sfat, i-a in trat pe o ureche şi i-a ieşit pe cea lal tă; dar am constatat cu mare bucurie sufle teas că faptul că-n clipa în care te adresezi ucenicului tău şi-i dai canonul scris, aşa cum i se dă o reţetă la dispensar, el ţi-l execută întocmai şi la timp, pentru că înce pe să-l apese. După proverb: “Vorba zboară, dar scri sa rămâne“. Şi începe pentru el a doua tracasare şi trezire din somnul lenii şi al nepăsării duhovniceşti, apăsarea de conştiinţă: “Părintele mi-a dat canonul.“ Şi atunci el devine interesat şi vine cu câte o sacoşă de cărţulii: “Părinte, mi-am găsit cartea cu Sfântul Mina, cartea de rugăciuni, mi-am luat Ceaslovul, mi-am luat Psal ti rea...“ Zic: “Bine, bine, să fii sănătos, foloseşte-le“. Deja îi stârnesc interesul, se vede obligat şi implicat în mod direct, fără a mai spune: “Las’ c-oi vedea eu ce-oi face“. Nu, el stă cu cartea aia în mână şi deja intră frica-n el, panica. De câte ori o vede-n casă, pentru el apare un şoc: “Măi, nu mi-am luat cărţile, n-am început rugăciunea“. Şi vrând-nevrând, intră-n mod forţat în ritmul rugăciunii. Şi deja când vine a doua, şi-a treia, şi-a patra oară, îl am cu cartea în mână, mă uit la el, la cartea pe care i-am dat-o, eu ştiu ce om am în faţă şi mă uit la ce a mai apărut nou. Admit ca un canon dat unui ucenic să fie săvârşit 60%, 70%, 80%, 100%. Nu fac chiar toţi, că oamenii sunt supuşi păcatului. Dar celui care începe să vină sub 50-60%, îi spun că n-avem ce discuta. “Du-te acasă, fă-ţi canonul şi după aceea mai stăm de vorbă; să nu ai impresia că facem târg cu Dumnezeu.“ Adică apare şi acea formă categorică de a discuta cu omul, la modul frontal, nu doar prin vorbe frumoase. Am auzit un cuvânt pe care-l contest categoric: “Părinte, să ne purtăm frumos cu ei că-i pierdem pe toţi de la biserică“. Toţi să plece, închidem biserica, o facem muzeu, dăm cu naftalină, punem covoare noi pe jos şi scriem “Muzeu“ pe uşă. Dar atunci când în biserică sunt zece creştini buni, atunci Duhul Sfânt co boară acolo şi mântuieşte câteva sate împrejur. Pen tru cetatea Sodomei şi cea a Gomorei, trebuiau cinci drepţi ca să nu le piardă Dumnezeu. Nu trebuiau cincizeci de mii... *** Dacă Sodoma şi Gomora aveau nevoie de câţiva drepţi, ca pentru rugăciunile lor Dumnezeu să nu pedepsească păcatele oamenilor, am putea crede că şi oraşele în care tră im, care caută cu încrâncenare să copieze “virtuţile“ celor din Sodoma şi Gomora, ar putea fi cruţate pentru rugăciunile câtorva părinţi cu viaţă sfântă. Numai că, gândind aşa, îi suntem potrivnici lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea numai mântuirea unor preoţi sau a unor călugări, ci vrea mântuirea tututor oamenilor. Deci şi a noastră. Toată Bi serica dacă s-ar ruga pentru noi, câtă vreme noi înşine nu vrem să ne rugăm, nu ne putem mântui. Ar trebui să ne plecăm atenţia asupra rugăciunii. Să ne gândim cu sinceritate ce câştigăm dacă nu ne rugăm, şi ce pier dem. Şi ce câştigăm? În cel mai bun caz câştigăm câ teva minute sau zeci de minute, pe care le folosim în alt fel. Poate chiar păcătuind. Păcatul este plăcut, nimeni nu contestă asta. Dar nu e veşnic. Vrem sau nu, nu putem păcătui la nesfârşit. Până la urmă vom renunţa la păcat în clipa în care vom da ochii cu moartea. Unii cred că vor renunţa la păcat la bătrâneţe. Unii dintre cei care trăiesc în curvie se gândesc că vor pune început bun mântuirii atunci când vor ajunge la bătrâneţe, adică la neputinţa fizică de a desfrâna.Dar, ajunşi aici, vor descoperi noi forme de a păcătui. Dacă păcatul a devenit prieten, nu pleacă uşor. Avem două lumi: cea a rugăciunii şi cea a păcatului. În prima, oamenii îşi dau seama de păcatele lor şi Îl roagă pe Dumnezeu să îi izbăvească de ele. În cea de-a doua, păca tul şi plăcerea sunt valorile supreme. Dar nu pentru multă vreme. Nici măcar pentru o sută de ani. Ajuns în iad, bogatul nemilostiv îl roagă pe Dreptul Avraam să îl trimită la fraţii săi pe săracul Lazăr ca să le spună să aibă grijă cum trăiesc, ca să nu ajungă şi ei în chi nu rile iadului. După moarte, bogatul înţelesese cât de “fo lo sitoare“ i-a fost lăcomia. Tot aşa, după moarte, toţi pă că toşii vor pricepe că păcatul nu le-a fost prieten, ci duşman. Să înţelegem cât de ucigătoare de suflet este lipsa rugăciunii. Să ne rugăm lui Dumnezeu să picure în inimile noas tre dorinţa de a ne ruga. Să alegem noi binele, înainte de a fi siliţi să dispreţuim răul. Să ne rugăm, oricât de greu ne-ar fi. Cu cât suntem mai legaţi de lanţurile patimilor, cu atât ne va fi mai greu să ne rugăm. Dar să nu deznădăjduim. Hristos, Care a biruit lu mea, vine în ajutorul fiecăruia dintre cei care Îl cheamă prin rugăciune. Să luăm aminte! |
joi, 7 aprilie 2011
duminică, 3 aprilie 2011
Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întraga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?
O voce se aude din întunericul depărtării.
- Este El pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.
El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.
Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.
Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
- Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.
Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.
Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.
Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.
luni, 28 martie 2011
Rugaciunea ne salveaza din orice "naufragiu"
In apele oceanului s-a scufundat odata un vapor. A scapat cu viata un singur calator. Folosind o barca de salvare s-a lasat in voia valurilor, in voia lui Dumnezeu. Nu putea sti daca vaslind, se apropie sau se departeaza de o posibila insula, pe care nu o vedea nicaieri. Intr-un tarziu barca a ajuns la un tarm. Era noapte. A tras barca la mal si a pornit cu grija spre interior. Nu stia ce era: o insula, un continent! Cu locuitori? Fara? Cu animale salbatice? Fara viata? Avea in buzunar o cutie de chibrituri. A facut un foc de vreascuri si ierburi, l-a intretinut mereu pana dimineata cand, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insula nelocuita. Parea a fi populata totusi de animale salbatice. Si-a construit o coliba si grija lui cea mai mare a fost sa nu lase focul sa i se stinga nici ziua, nici noaptea.
A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult.
Se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute sa-si salveze macar atata. Dar spre nenorocirea lui, vantul fu urmat de o ploaie torentiala extraordinara care ii stinsese pana la ultimul carbune aprins lasandu-l in intuneric si disperare. Nu mai stia ce i se va intampla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii in lacrimi.A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult.
Dimineata se petrecu insa un fapt cu totul neasteptat. Il trezira din somn voci de oameni care strigau: „"E cineva pe aici?" Se ridica si raspunse strigand cat il tinea vocea: "Da. Aici!" Se intalnira. Erau niste marinari. "Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat ca e un apei. Am lasat vaporul in apele navigabile si am venit cu o salupa. Esti desigur un naufragiat. Stiam ca insula e nelocuita".
Omul izbucni in lacrimi. El crezuse ca focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, si iata ca Dumnezeu ii aprinsese focul ca sa poata fi vazut si sa fie salvat!
miercuri, 23 martie 2011
Duminica Sfantului Ioan Scararul
In Biserica Ortodoxa, duminica a patra din postul Sfintelor Pasti este inchinata Sf. Ioan Scararul. Acest sfant este sarbatorit in fiecare an la data de 30 martie, dar ii este inchinata si duminica a patra din Postul Mare, deoarece in aceasta perioada, in biserica, se citeste din lucrarea 'Scara'. Aceasta duminica urmeaza in mod firesc, prin continutul ei si semnificatia duhovniceasca, duminicii inchinata Sfintei Cruci, si anticipeaza, prin postul si rugaciunea pe care le pune in lumina, cealalta duminica, si anume cea a Cuvioasei Maria Egipteanca'.
Cel care fură si introduce la el în casă lucrul furat, duce blestemul lui Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să avem în casă un lucru furat. Trebuie ori să se înapoieze lncrul în chip discret, la cel de la care s-a luat, ori să se dea altei persoane. Omul care este păgubit blesteamă pe cel care l-a furat. Acel blestem va veni cândva asupra celui care a furat. S-au întâmplat multe cazuri când s-au furat lucruri si s-au tinut în casă ori s-au folosit. După un timp au venit peste hot boli foarte grele, până la paralizie, ori au venit peste copii lui. Peste unii a adus diavolul certuri sau peste altii au venit diferite patimi. Nu s-au spovedit, nu au arun cat lucrul furat din casa lor si au venit peste ei mari pedepse de la Dumnezeu. Chiar dacă nu vine imediat, va veni mai târziu când nici nu se asteaptă omul sau dacă nu vine pedeapsa peste cel care a furat, sigur va veni peste copiii lui. S-au întâmplat cazuri când cineva a furat de la un om sărac. Acel om a plâns înaintea lui Dumnezeu si nu după mult timp a văzut minune, cum Dumnezeu i-a adus lucrul înapoi si l-a pedepsit pe cel care a furat. Niciodată să nu ne bucurăm de un lucru care nu-i al nostru, să-l dăm la altcineva dacă ne-a parvenit în vreun fel sau altul.
PACATUL MANDRIEI
Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.
Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.
PĂCATUL NECREDINTEI
Foarte multi oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viată si lipsei de experientă si practică bisericească, cad în necredintă sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoană care nu crede în existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătătii divine. Sunt momente si momente în viată. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu si să-si observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte asteaptă să ne întoarcem si să-i recunoastem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredintă sunt de compătimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o sperantă, un ajutor efectiv pe care-1 simti doar dacă nu-i alterată simtirea, este un sens al vietii noastre pământesti. Ce rost ar mai avea viata noastră, ce rost ar mai avea ratiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! Necredinta în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are si nu o valorifică cum spune psalmistul David: �Omul, în cinste fiind, n-a priceput si s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte" (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viata trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredinta în Dumnezeu si să-l alungăm. La acest păcat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credintă în familie (părinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangentă cu Tainele Bisericii etc.
marți, 22 martie 2011
"Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi. "
"Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi. "
Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: “Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: “Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44). Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de Adevăratul învăţător şi spun:
“Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău. Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva!” (Matei 24, 4).
Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva!”. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi. “Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.
Al doilea semn: “Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie”(Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? “Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”(Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: “Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari”(Luca 2111). Prin urmare,“privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru ” (Matei 24, 42). Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: “Atunci mulţi se vor sminti, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10).
Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20,16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9).
Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: “Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci”(Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pacat? (Psalmul 27,4).
Mai ai şi acest semn: “Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos. Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: “Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfanţ; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: “Atunci, dacă vă va zice cineva: Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinările dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele: “Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată amăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3-10).
Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filio-patrnitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistenţă la existenţă.Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica îţi arată acum, înaintea Dumnezeului Celui viu (I Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viată. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.
Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: “Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: “Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44). Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de Adevăratul învăţător şi spun:
“Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău. Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva!” (Matei 24, 4).
Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva!”. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi. “Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.
Al doilea semn: “Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie”(Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? “Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”(Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: “Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari”(Luca 2111). Prin urmare,“privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru ” (Matei 24, 42). Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: “Atunci mulţi se vor sminti, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10).
Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20,16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9).
Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: “Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci”(Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pacat? (Psalmul 27,4).
Mai ai şi acest semn: “Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos. Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: “Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfanţ; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: “Atunci, dacă vă va zice cineva: Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinările dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele: “Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată amăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3-10).
Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filio-patrnitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistenţă la existenţă.Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica îţi arată acum, înaintea Dumnezeului Celui viu (I Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viată. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.
luni, 21 martie 2011
USTUROIUL CEL MAI PUTERNIC ANTIBIOTIC
Această reţetă a unui farmacist antic a fost găsită în 1972 într-o mănăstire budistă din Munţii Tibetului.
Acest preparat din extract de usturoi curăţă organismul de grăsimi şi pietre, îmbunătăţeşte metabolismul şi astfel toate vasele sangvine (re)devin mai elastice. Reglează greutatea corpului, topeşte cheagurile de sânge, vindecă diafragma miocardică bolnavă, arterioscleroza, inapetenţa (lipsa poftei de mâncare), sinuzita, hipertensiunea, bolile bronho-pulmonare, face să dispară artritele, artrozele şi reumatismul. Vindecă gastritele, ulcerele de stomac şi hemoroizii, absoarbe orice fel de tumori externe şi interne, vindecă diferitele tulburări de vedere şi auz, impotenţA. Are efect benefic asupra întregului organism.
Reţeta "picături de macerat de usturoi"este ferm condiţionată de o unică şi importantă restricţie. Pe durata aplicării tratamentului conform schemei este total interzisă consumarea usturoiului sub orice altă formă. Tratamentul e de provenienţa budistă şi se aplică o dată la 5 ani.
Secretul curăţării, tăierii şi pisarii usturoiului, atât pentru reţeta cu alcool, cât şi pentru mujdei sau orice altceva: nu-l atingeţi de metal! Curăţaţi-l cu unghiile sau cu un cuţit de …lemn. Pisaţi-l în mojar de porţelan sau sticlă. Dacă nu aveţi, folosiţi clasicul „pisălog” din lemn. În nici un caz în piua de metal în care pisaţi nuci sau alte alimente! O ultimă precizare: pentru copiii mai mici de 14 ani, cura cu „usturoiul vindecător” se va face doar după o consultare a medicului.
Într-un borcan de sticlă se pun 350 grame de usturoi zdrobit într-o piuliţă de lemn, peste care se toarnă 220-250 grame alcool de 95-96°. Borcanul se închide ermetic şi se pune în frigider timp de 10 zile. Pe timpul păstrării amestecului de usturoi în alcool pentru macerare, timp de 10 zile, se recomandă omogenizarea zilnică a acestuia. În cea de-a 11-a zi se filtrează totul cu o strecurătoare foarte fină sau cu tifon. Lichidul obţinut se toarnă în acelaşi borcan şi se pune încă 2 zile în frigider. După această perioadă remediul este gata pentru tratament (picăturile se pot lua cu puţin lapte sau apă înainte de a începe să mâncăm), după cum urmează:
NUMĂR DE PICĂTURI
ZIUA MIC-DEJUN PRÂNZ CINĂ
1 1 2 3
2 4 5 6
3 7 8 9
4 10 11 12
5 13 14 15
6 16 17 18
7 12 11 10
8 9 8 7
9 6 5 4
10 3 2 1
11 15 25 25
12 25 25 25
Se va continua cu câte 25 picături, de 3 ori pe zi, până la terminarea întregii cantităţi.
CEL MAI PUTERNIC ANTIBIOTIC NATURAL DIN LUME
Usturoiul este cel mai puternic antibiotic natural cunoscut, sub formă de aliment pur. În prezenţa sucului său germenii de răceli, gripe şi viroze nu au nici o şansă. Descompune flegma, combate infecţiile, degajează sinusurile, bronhiile şi plămânii. Omoară cei mai oribili microbi - chiar şi pe cei ai leprei, gonoreei şi cangrenei - în cinci minute fix! În testele de laborator, aceşti germeni au fost aruncaţi efectiv pe marginea unui platan de cultură! Un miligram de usturoi avea aceeaşi putere cu douăzeci şi cinci unităţi de penicilină.
Este o plantă atât de puternică, încât, când e frecată pe picioarele cuiva, intră rapid în sânge şi poate avea un efect benefic în plămâni. O cataplasmă cu usturoi pusă pe tălpile picioarelor este foarte bună pentru oprirea tusei şi alungarea răcelilor. Se face tocând câţiva căţei de usturoi, amestecându-i cu puţin untdelemn de măsline şi aplicând mixtura pe tălpi.
Oameni bolnavi de plămâni - ajunşi în pragul morţii - suferind de tot felul de maladii respiratorii (astm, emfizem şi oribilele bronşite, alergii şi abcese pulmonare) s-au întremat şi au plecat complet vindecaţi, lăudând această plantă miraculoasă.
ÎNVINGE GERMENI DE CARE PENICILINA NICI NU SE ATINGE
În 1948, după ani întregi de cercetări, oamenii de ştiinţă au confirmat, în sfârşit cu fermitate, „puterea de penicilină” a usturoiului, izolând diversele substanţe din el. Alliina, prima substanţă izolată, avea efect contra germenilor care cauzează intoxicaţia cu salmonella, dizenteria şi contra stafilococilor care provoacă furunculele şi ulceraţiile purulente ale pielii.
La fel de eficientă era şi împotriva streptococilor, care cauzează scarlatina, difteria, erizipelul, inflamarea învelişului inimii (febra reumatică). Allicina, un alt ingredient, înfruntă conjunctivita (infecţia ochilor), putrefacţia (descompunerea mâncării în alimente şi în intestine), febra tifoidă, holera şi TBC.-ul.
De atunci, în usturoi s-au găsit multe alte substanţe importante. Germaniul nutritiv, cu efect anticancerigen dovedit, face parte dintre ele. De fapt, usturoiul este una dintre cele mai bogate surse de germaniu şi seleniu organic (vital în prevenirea bolilor de inimă şi a multor forme de cancer). Ajoena este o substanţă care „diluează” sângele, astfel prevenind cheagurile potenţial periculoase. Când animalele de laborator au fost hrănite cu o singură doză din acest ingredient al usturoiului, cheagurile de sânge s-au redus cu sută la sută, în timp de douăzeci şi patru ore. De asemenea, ajoena acţionează contra a două tipuri de ciuperci: una care e adeseori prezentă în canalul extern al urechii, şi o altă care cauzează Candida şi vaginita.
Usturoiul are peste o sută de compuşi cunoscuţi ai sulfului. Aceşti compuşi ai sulfului sunt cei care-i conferă usturoiului puterea sa de a lupta contra bolilor, ajută la reducerea tensiunii şi a nivelului de zahăr din sânge, alungă astmul şi bronşita, îmbunătăţesc circulaţia şi funcţiile inimii, previn cancerul şi ajută organismul să se debaraseze de toxinele periculoase.
PREVENIREA ÎNFUNDĂRII ARTERELOR
Consumul de usturoi poate ajuta la prevenirea bolilor arteriale. Testele medicale au arătat că rădăcina cu aromă înţepătoare are „o acţiune protectoare foarte semnificativă" în limitarea efectelor coagulării sângelui gras. Conform doctorilor Arun Bordia şi H.C. Bansal de la R.N .T. Medical College, Udaipur, India, într-un articol din revista medicală britanică The Lancet, apărut în 29 decembrie 1973, medicii au spus că sângele a zece pacienţi s-a coagulat mai încet, când aceştia au mâncat usturoi cu alimente grase, decât atunci când le-au mâncat fără usturoi. După părerea lor, aceasta însemna că usturoiul putea încetini acumularea depunerilor de grăsime pe pereţii arterelor şi ajuta la prevenirea colmatării acestora. Concret, o sută de grame de unt s-au adăugat la o masă consumată de pacienţii testaţi. Peste trei ore, aceştia au prezentat un nivel mediu al colesterolului de 237,4 miligrame la sută. Când, după trei ore, mâncării identice i s-a adăugat sucul sau uleiul extras din cincizeci de grame de usturoi, colesterolul a ajuns doar la 212,7 miligrame la sută. S-a descoperit că uleiul de usturoi are şi singur acest efect - fie că e luat ca ulei pur, ca suc de usturoi sau în usturoiul integral. În plus, uleiul de usturoi a redus nivelul de fibrinogen (un factor coagulant din sânge). O masă care conţinea unt a rezultat într-un nivel de fibrogen ajuns la 320,9 miligrame la sută - în trei ore. Când în mâncare s-a adăugat usturoi, nivelul de fibrogen din sânge, trei ore mai târziu, era de 256,4 miligrame la sută. În ambele cazuri, usturoiul a coborât efectiv nivelurile de colesterol şl fibrogen sub valorile normale.
COBOARĂ HIPERTENSIUNEA
Se spune că sute de medici au găsit usturoiul ca fiind cel mai sigur şi mai de nădejde mod de a coborî hipertensiunea. Nimeni nu ştie exact din ce cauză. Unii doctori cred că usturoiul dilată (deschide) arterele, uşurând presiunea. Alţii citează puterea sa de a înlătura infecţiile de diverse feluri şi, prin urmare, de a reduce tensiunea crescută. Totuşi, e clar că tensiunea scade. Medicii raportează - în cazuri după cazuri - că simptome că slăbiciunea, ameţelile, pulsaţiile dureroase ale capului, ţiuitul din urechi, durerile pectorale de tipul anghinei, respiraţia scurtă, durerile de şale, amorţelile sau furnicăturile, dispar toate, rapid şi uşor.
De fapt, usturoiul pare să satisfacă toate cerinţele unui agent terapeutic perfect pentru reducerea tensiunii sangvine:
1.Este absolut sigur.
2. Nu are efecte ulterioare negative; nu s-a găsit nici o limitare a dozajului.
3. Tensiunea sangvină se reduce treptat - într-o perioadă de timp - fără nici o cădere neaşteptată care ar putea şoca organismul!
4. Nu intervine asupra celorlalte medicamente pe care le ia eventual pacientul, sub îngrijirea medicului.
5. În aproape toate cazurile testate, a alungat slăbiciunile, ameţelile, durerile de cap, ţiuiturile din urechi, durerile de piept.
6. Se pot obţine rezultatebune , indiferent de vârstă sau de condiţie.
7. Este uşor de luat, sub formă de tablete fără miros.
Actualmente, tabletele şi capsulele cu usturoi, care se găsesc fără reţetă la plafarurile de pretutindeni, sunt folosite pe scară largă de medici pentru reducerea tensiunii şi alungarea simptomelor acesteia.
Hipertensiunea este extrem de periculoasă fiindcă, în primul rând, simptomele ei nu sunt întotdeauna prezente - mulţi suferinzi nici măcar nu ştiu că o au - şi în al doilea rând, aproape întotdeauna duce la probleme ale inimii, venelor şi arterelor, sub formă de crize, cheaguri, hemoragii, blocaje renale, atacuri de cord sau chiar la moartea subită, dacă nu e controlată.
Totuşi, un lucru ar trebui să fie clar - usturoiul nu este un leac pentru hipertensiune; nu face decât să coboare tensiunea şi efortul impus inimii, venelor şi arterelor, plus alte simptome neplăcute, care pot reveni când terapia cu usturoi încetează. Oricum, folosirea prelungită a usturoiului a tins, în multe cazuri, să coboare permanent hipertensiunea!
REMEDIU PENTRU DIABET
Folosirea usturoiului a redus nivelul de zahăr din sângele diabeticilor. Într-un caz, un om cu diabet avansat aflase de la doctori că era într-o situaţie fără speranţă şi a fost trimis să moară acasă, la vârsta de şaizeci ani. La nouăzeci ani, încă mai trăia, sănătos tun. Începuse să mănânce o combinaţie de usturoi, pătrunjel şi creson. Nivelul zahărului din sânge i-a coborât de la 200 şi ceva la 110. Şi a continuat să folosească fericit acest remediu, timp de ani de zile. Usturoiul nu vindecă diabetul şi nu trebuie folosit fără permisiunea medicului. Dar poate fi un mod util de a coborî nivelul zahărului şi, astfel, de a controla boala. Surprinzător şi interesant, însă, este faptul - consemnat de mai multe ori - că usturoiul poate reduce nivelul zahărului din sânge la diabetici.
UN ALIMENT TESTAT, COMPARATIV CU MEDICAŢIA ANTIDIABETICĂ
Usturoiul - deşi are o acţiune puţin mai înceată - este la fel de eficient ca tolbutamida (un medicament oral pentru diabetici) la eliminarea glucozei excesive din sânge. Doamna R.B., consumatoare de usturoi, spune: „Recent, mi s-a pus diagnosticul de diabet moderat. Medicul mi-a spus că, dacă nivelul zahărului din sânge nu-mi scădea, trebuia să iau un medicament oral. Citisem despre modul cum poate usturoiul să reducă nivelul zahărului din sânge, aşa că am început imediat să iau câte o capsulă de usturoi de 0,32 g, pe lângă vitamine şi drojdie de bere, după fiecare masă. Rezultatul: zaharul din sânge mi-a revenit la normal şi nu mi-a mai fost necesar sau prescris nici un medicament.
REÎNTINEREŞTE FICATUL
Principala valoare a usturoiului în tulburările hepatice constă în puterea sa de a detoxifia bacteriile putrefactive din intestine şi, astfel, de a ajuta ficatul să se odihnească. Este un stimulent dovedit al sucurilor gastrice şi ajută la creşterea şi vigoarea circulaţiei sangvine prin ficat. Se susţine că o linguriţă de usturoi, în amestec cu o lingură de untdelemn de măsline sau ulei de soia, luată seara, înviorează ficatul şi îl reîntinereşte atât de mult, încât pielea de pe trup va străluci de activitate reînnoită. Utilizatorii spun că e într-adevăr o plantă miraculoasă.
Dacă usturoiul nu e tolerat, cauza constă într-o deficienţă a organelor digestive - mai ales a ficatului. Un stomac sau un ficat în stare bună, spune ea, nu se va revolta niciodată împotriva unui element atât de natural şi benefic ca usturoiul.
REMEDIU PENTRU CISTITĂ
Infecţiile urinare pot fi dureroase şi handicapante. Doamna S.B.. povesteşte cum a folosit usturoiul pentru a combate o persistentă infecţie a vezicii: „Pentru aceia dintre dumneavoastră care suferă de cistită, usturoiul poate fi răspunsul. După ce m-am îmbolnăvit de câteva ori, am hotărât să-mi încerc propriul remediu. Am tocat câte trei căţei mari de usturoi, de trei ori pe zi, i-am pus într-o linguriţă şi i-am înghiţit cu apă. După cinci zile, cistita mi-a trecut. Atât de simplu (...)."
„Am mai avut cistită o singură dată, şi usturoiul şi-a făcut efectul din nou. Poate că merge şi pentru infecţiile rinichilor. Doctoriţa mea n-a fost deloc surprinsă, întrucât a avut o dată un pacient cu cancer la plămâni, care a trăit mai mult decât se aşteptase ea şi mânca usturoi. Medicamentul minune - chiar merge!"
LEAC PENTRU BOLILE DE STOMAC.
Luat cu regularitate, usturoiul poate vindeca bolile de stomac şi intestine, afirmă un reputat cercetător şi expert în terapia cu usturoi. Se ştie că allicina din usturoi stimulează pereţii stomacului şi ai intestinelor, pentru a secreta enzime digestive. Dar usturoiul luat de persoanele suferinde de asemenea afecţiuni trebuie să fie diluat sau amestecat cu alte mâncăruri, precizează acelaşi expert. Un mod excelent de a atenua efectele usturoiului este acela de a-l găti, sau a-l combina cu ou şi lapte. Totuşi, usturoiul nici măcar nu e nevoie să fie mâncat. Se poate folosi în cataplasme sau băi pentru picioare şi mâini, spre a calma stomacul. Puterile sale de penetrare sunt atât de mari, încât e absorbit direct prin piele. Folosit în acest mod, are o eficacitate declarată de nouăzeci şi cinci la sută.
Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, usturoiul a fost lăudat în întreaga lume pentru eliminarea gazelor, a crampelor şi a simptomelor de inflamare.
TOATE SIMPTOMELE AU TRECUT
S-au înregistrat rezultate miraculoase, care au fost catalogate şi consemnate amănunţit, după cum urmează: îngreunarea de după masă a fost înlăturată complet în cincisprezece cazuri şi uşurată parţial în şase cazuri din douăzeci şi cinci – deci un total de 84% eficacitate! Râgâielile au dispărut complet în treisprezece cazuri, şi parţial în nouă - din douăzeci şi cinci - la un total de 88% eficacitate! Flatulenţa a dispărut complet în douăzeci de cazuri din douăzeci şi cinci - un total de 80% eficacitate! Colicile cu gaze au dispărut complet în treisprezece cazuri şi s-au uşurat parţial în opt - la un total de 84% eficacitate! Greţurile au dispărut complet în şase cazuri din opt - pentru un total de 75% eficacitate! Se raportează că usturoiul nu aduce numai o uşurare temporară, ci eliberarea permanentă de aceste dezordini gastrice. Cercetătorii au ajuns la concluzia că usturoiul e un carminativ care poate fi folosit în cazurile de flatulenţă şi colici, pentru a elimina gazele din stomac şi intestine şi a diminua crampele dureroase.
CUM SE POATE FOLOSI ACEST ALIMENT PENTRU A CALMA DIGESTIA
Ca uz extern, usturoiul se poate folosi în cataplasme sau băi de picioare şi de mâini. Intern, usturoiul mărunţit poate fi luat cu miere, înainte sau după mese (folosiţi o jumătate de căţel). De asemenea, usturoiul se poate folosi sub formă de tablete sau capsule.
LEAC PENTRU CONSTIPAŢIE
Un reputat cercetător şi expert în terapia cu usturoi declară că persoanele care suferă de constipaţie îşi pot găsi uşurarea mâncând cu regularitate cantităţi moderate de usturoi, amestecate cu ceapă, lapte sau iaurt. Allicina din usturoi, afirmă el, stimulează mişcările peristaltice ale pereţilor intestinali şi, în acest mod, produce mobilitatea scaunului.
LEAC PENTRU PROBLEMELE NASULUI ŞI ALE GÂTULUI
Usturoiul e cunoscut de mult timp ca antiseptic miraculos în cazurile care implică infecţii la ochi, urechi, nas şi gât. Dacă se ia o bucată de usturoi în gură, la începutul unei răceli, pe partea dintre dinţi şi obraz, răceala va dispărea în câteva ore sau cel mult o zi.
De asemenea, usturoiul are efect curativ asupra bolilor cronice ale organelor respiratorii superioare, absorbind toxinele - ceea ce e valabil şi pentru inflamaţiile cronice ale amigdalelor, glandelor salivare şi glandelor limfatice învecinate, empiemele sinusurilor maxilare, faringitele şi laringitele grave şi alte boli. De exemplu: această miraculoasă plantă vindecătoare face ca dinţii slăbiţi să prindă din nou rădăcini şi înlătură tartrul! Are efect curativ asupra cataractei şi inflamării canalelor lacrimale! Vă doare urechea? Înfăşuraţi planta în puţin tifon şi introduceţi-o în canalul exterior al urechii! Vă doare capul? Usturoiul e aspirina naturii, dilatând venele şi arterele, pentru a elimina congestia. Stoarceţi puţin suc de usturoi într-o linguriţă de miere (este un vechi remediu al pieilor-roşii!). Strănutaţi, aveţi nasul înfundat sau vă chinuieşte alergia? Încercaţi puţin usturoi tocat, înghiţit cu apă. Se spune că, în asemenea cazuri, usturoiul face minuni!
ALUNGĂ IMEDIAT RĂCELILE ŞI DURERILE DE GÂT
Usturoiul acţionează mai repede decât vitamina C, la vindecarea răcelilor. Dacă se ţine un căţel de usturoi în gură, răceala va dispărea în câteva ore, maximum o jumătate de zi. Nu vă ustură deloc, dacă nu îl mestecaţi. Doar răzuiţi-l cu dinţii, din când în când, pentru a elibera câte puţin suc. (Dacă usturoiul e prea tare, încercaţi cu unul dintre verii săi mai blânzi, ca usturoi-dulce, Alium schoro-doprasum sau prazul.) În acest mod, o durere de gât se poate opri în câteva minute (merge chiar şi pentru temutele dureri de gât, care sunt simptome ale difteriei!). Am descoperit că reuşeşte de fiecare dată - şi e mult mai de nădejde decât vitamina C, care poate să dea rezultate sau nu şi, adeseori, nu face decât să amâne inevitabilul. Usturoiul asigură o vindecare permanentă, nu doar temporară.
LEAC PENTRU PROBLEMELE FEMEILOR
Bufeuri? Încercaţi usturoiul. Depresie? Puneţi puţin usturoi în salată. Iritabilitatea, anxietatea, greţurile, migrenele, oboseala sau agitaţia, balonajul abdominal, umflarea extremităţilor, ameţelile, tulburarea vederii, umflarea şi sensibilizarea dureroasă a sânilor, crampele, anemia, problemele tiroidiene - toate au fost rezolvate de usturoi sau de substanţele pe care le conţine usturoiul. Emenagog dovedit, stimulează menstruaţia. Este un remediu milenar pentru problemele femeilor.
Astăzi, ştim că posibilitatea usturoiului de a mari absorbţia de vitamină B1 în organism poate fi de o valoare extremă pentru alungarea greţurilor matinale, a tensiunilor premenstruale şi a multor altor probleme. Medici de renume au constatat că usturoiul combate febrele, iritabilitatea, insomnia, palpitaţiile, frisoanele, mâncărimile, obezitatea, leucoreea, artrita şi multe alte maladii. Desigur, usturoiul se găseşte şi sub formă de pudră, pastile sau capsule, la majoritatea plafarurilor şi a farmaciilor specializate în Plante medicinale. Ceaiul se prepară doar amestecând o linguriţă de praf într-o ceaşcă de apă fierbinte, adăugând miere după gust. Sau o cantitate mică, mărunţită într-o linguriţă de miere, poate fi înghiţită cu apă înainte de mese.
REMEDIU PENTRU EXCRESCENŢE DUREROASE ŞI SPASME LA COLON.
M.V., medic stomatolog, relatează că, timp de zece ani, şi-a făcut tratamente cu raze X şi radiu, pentru a eradica nişte excrescenţe urâte ale pielii, care-i tot reapăreau, cu toate că un medic îi spusese că erau benigne. La aplicarea uleiului din această plantă uluitoare, usturoiul - care-i vindecase spasmele la colon - umflaturile dureroase de pe faţă i-au dispărut complet. Prima oară a încercat formula pentru o excrescenţă de lângă ochi. A aplicat cu regularitate ulei de usturoi - din capsule - şi în circa o lună umflătura a dispărut. A doua oară, a încercat-o pentru o excrescenţă din plantaţia părului, care creştea rapid, atingând chiar mărimea unei monede de zece cenţi, când şi-a dat seama prima oară de existenţa ei.
Din nou, uleiul de usturoi a vindecat-o, văzând cu ochii. Aceste excrescenţe, spune el, erau cauzate de nişte arsuri solare grave, iar radiologul care i le-a diagnosticat l-a sfătuit să le usuce cu ajutorul alcoolului - pe care l-a încercat timp de două, trei luni, fără succes. „Şi să te mai miri", comentează el, „că ne interesează declaraţiile despre usturoi şi cancer? Chiar dacă nu erau maligne, aceste excrescenţe s-ar fi putut cu siguranţă dezvolta în acel sens, având în vedere antecedentele mele medicale. Şi, categoric, nu s-au vindecat până nu am aplicat usturoiul. Mai mult, erau urâte şi dureroase. Sperăm ca această experienţă a noastră să se dovedească utilă şi pentru alţii. Tratamentul e inofensiv şi, în cazul nostru, s-a dovedit cum nu se poate mai benefic.
LEAC PENTRU PICIORUL ATLETULUI.
Ani de zile, Sorin V. a suferit în tăcere din cauza unui parazit sau fungus pe care-l luase de pe duşumeaua udă a unui vestiar. Degetele de la picioare i se înroşiseră, se cojeau şi îl dureau. Călcâiul şi talpa erau înăsprite de mii de mici perforaţii uscate. Picioarele i se roşeau insuportabil şi se jena să se descalţe. Avea arsuri, mâncărimi şi dureri. Când toate medicamentele s-au vădit neputincioase, usturoiul s-a dovedit că e un leac sigur pentru piciorul pacietului.
Metoda de faţă constă în a întinde puţin usturoi proaspăt zdrobit peste zona afectată. Va da o senzaţie de căldură, timp de aprox. cinci minute. Trebuie să rămână pe piele timp de o jumătate de oră. Apoi, piciorul se spală cu apă simplă. Repetaţi procedeul o dată pe zi, timp de o săptămână şi adio afecţiune. (Dacă pielea arde, luaţi imediat usturoiul, spălaţi cu apă şi încercaţi din nou mai târziu, cu suc de usturoi diluat în apă, până găsiţi o mixtură care să nu ardă, întrucât excesul de usturoi poate agrava boala). Pentru a preveni reapariţia infecţiei, fierbeţi-vă ciorapii.
REMEDIU PENTRU ARTRITĂ, REUMATISM ŞI NEVRALGIE
Remediile cu usturoi pentru artrită includ folosirea lui ca tonic sau frecţii cu ulei vegetal obişnuit în care s-a prăjit usturoi. Se spune că un tonic simplu, preparat din usturoi mărunţit într-o lingură de miere, luat la masă pe o perioadă de timp, poate face minuni pentru a alunga durerile şi suferinţele, mai ales în cazuri de sciatică şi gută. Un om de ştiinţă indian declara că uleiul extras din usturoi a avut întotdeauna mare succes în bolile paralitice şi reumatice. Un alt medic afirma că durerea părţilor reumatice poate fi mult uşurată, frecându-le cu usturoi. „Dă rezultate excelente", susţine el. Un alt savant de frunte şi expert în terapia cu usturoi declara că, luat intern, usturoiul calmează rapid durerile reumatice şi nevralgiile.
..........................
luni, 14 martie 2011
miercuri, 2 martie 2011
duminică, 27 februarie 2011
07/20 Ianuarie – Soborul Sfântului Prooroc Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan
Sf. Ioan Botezătorul
A doua zi dupa dumnezeiasca Aratare, am luat dintru început, de la Sfintii Parinti, sa praznuim Soborul sfintitului Prooroc înaintemergatorului si Botezatorului Ioan, ca unul care a fost slujitor al tainei dumnezeiescului Botez al Domnului. Si s-a asezat si acest praznic pe lânga celelalte praznice ale sale, pentru a nu trece sub tacere nici una din faptele lui minunate. În aceasta zi se mai praznuieste si aducerea preacinstitei sale mâini la Constantinopol, care s-a întâmplat în urmatorul chip: Sfântul Evanghelist Luca, ajungând în cetatea Sevastiei, unde se spune ca a fost îngropat trupul înaintemergatorului, si luând de acolo mâna dreapta a proorocului, a adus-o în cetatea lui, la Antiohia, unde prin ea s-au savârsit multe minuni. Una dintre aceste minuni este si aceasta: Un balaur îsi avea cuibul în preajma cetatii Antiohiei. Pe acest balaur, locuitorii pagâni de acolo îl socoteau a fi dumnezeu si-l cinsteau cu jertfe, în toti anii; iar Jertfa adusa lui, era un om. Balaurul târându-se afara din cuibul sau, si aratându-se înspaimântator la vedere, casca gura mare, lua jertfa si o sfâsia cu dintii. Si trecând timpul, a venit si rândul unuia dintre crestini sa dea pe fiica sa balaurului. De aceea tatal fetei, alese ca jertfa, se ruga lui Dumnezeu si sfântului Ioan Botezatorul, ca sa i se izbaveasca fiica de moartea cea amara. Si i s-a luminat cugetul sa faca urmatorul lucru: a cerut sa se închine la sfânta mâna a sfântului Ioan; si în timp ce saruta mâna, el a rupt cu dintii, în ascuns, degetul cel mare de la mâna sfântului; si dobândind ceea ce dorea, a iesit din biserica. Iar când a sosit ziua de jertfa si era adunat tot poporul, a mers si tatal fetei ducând pe fiica sa. Si apropiindu-se de balaur, care casca gura si astepta jertfa, i-a aruncat în gâtlej sfântul deget al înaintemergatorului. Iar odata cu aceasta, balaurul a murit. Si tatal s-a întors acasa, cu fiica sa vie, povestind minunata ei izbavire. Iar multimea poporului, minunându-se de aceasta mare minune, a multumit lui Dumnezeu si Sfântului Ioan, zidind o biserica mare închinata Sfântului.
Mâna Sf. Ioan Botezătorul
06/19 Ianuarie Boboteaza adevărată – Iordanul s-a întors şi anul acesta înapoi – VIDEO
CINE ESTE DUMNEZEU MARE CA DUMNEZEUL NOSTRU, TU EŞTI DUMNEZEU CARE FACI MINUNI
Din cugetarile Sfantului Nicolae Velimirovici
aprilie 28, 2009Scrisoarea a 20-a. Unui student care întreabă cine sunt cei săraci cu duhul
Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos. Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.
Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: “Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică – Doamne, ajută-mi!”.
Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!
Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.
Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Minunata încruntare a Sf. Ioan Botezătorul de la Schitul Prodromu
"Minunata încruntare" - Icoana făcătoare de minuni a Sf. Ioan Botezătorul de la Schitul românesc Prodromu din Sf. Munte Athos
Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec acuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.
Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!
Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”
joi, 10 februarie 2011
UN MATERIAL INTERESANT
 | Sfaturi utile |  |
|---|
| argintul coloidal |
|---|
Medicina Holistica (Hipocratica) |
|---|
Medicina holistica porneste de la principiul ca tot ce este viu poseda energie vitala (Qi)si incearca prin toate mijloacele sa intareasca energia vitala, astfel incat, dupa declansarea bolii, sa aduca organismul intr-o stare de echilibru cat mai apropiata de normalitate.
Acest lucru se poate realiza prin metode de tratament naturale, energetice, informationale (Inforenergetica), lipsite de toxicitatea si efectele secundare pe care le au medicamentele chimice, folosite de medicina clasica.O abordare holistica presupune ca exista o forta vitala in fiecare pacient si ca aceasta este singura capabila sa determine cauza bolii si modalitatea de restabilire a echilibrului.
Un medic specializat in holistica stie sa recunoasca simptomele fortei vitale, iar remediile sale terapeutice nu sunt indreptate spre contracararea unui efect, ci pentru a stimula energia Qi, astfel fiind restabilita starea de sanatate a intregului organism. Forta vitala, odata trezita, elimina boala; pacientul trebuie doar sa aiba rabdare si sa actioneze in aceeasi directie cu aceasta forta. Practic, trebuie sa aiba incredere in inteligenta acestei forte. Toate procesele fizico-bio-chimice sunt controlate perfect de forta vitala.
Boala apare pentru ca noi impiedicam energia vitala sa-si faca treaba asa cum ar trebui, iar de multe ori, actionam inconstient impotriva ei. Conform medicinii holistice, pacientul trebuie inteles si tratat in functie de un ansamblu de factori: fizici, emotionali, sociali, spirituali si economici. Tratamentul holistic inseamna sa vindeci concomitent trupul si sufletul, prin toate mijloacele.
De aceea, cand se doreste tratarea unei afectiuni, trebuie sa se tina cont de toate aspectele din viata bolnavului, inclusiv de emotiile cu care ne confruntam. de aceea va przentam in continuare un mic indrumar de sanatate spirituala care va va aduce cu siguranta si pe cea fizica.
Aveti nevoie doar de Credinta, Vointa, Rabdare si multa Iubire, lucruri care nu-i asa, nu ne costa nimic doar, trebuie sa le cultivam, sa le crestem (prin aplicarea lor) si sa le culegem roadele (sanatatea noastra fizica, rationala si nu in ultimul rand spirituala) .
- Frica micsoreaza diametrul vaselor de sange, ca urmare a unei varsari excesive de adrenalina in sange. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce cauzeaza boli organice, cum ar fi boala coronariana (ischemia), hepatita, impotenta si frigiditatea sexuala, boli de piele, nevroze si psihoze.
- Gelozia, de regula, provoaca scaderea vederii, auzului, scleroza in placi, traumatismele capului, diabet, inflamatii articulare. Daca gelozia este grevata de trufie, atunci este de doua ori mai periculoasa. Cand cineva te jigneste, nu te razbuna pe el, nu-l uri si nu te supara pe el, intrucat aceasta jignire este un dar de la Dumnezeu. Daca n-o accepti, urmeaza ca purificarea sufletului sa se infaptuiasca prin boli si nenorociri, iar daca nu esti pregatit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte
- Aceasta forma de purificare ne este data prin intermediul celor apropiati, de aceea in masura in care reusim sa-i iertam, in aceeasi masura sunt posibile schimbari interioare de profunzime.
- Se cuvine sa iertam nu numai in gand, ci si cu sufletul.
- Cel mai mult ne leaga de trecut supararile neiertate.
- Dependenta naste frica, indoiala, depresia si supararea.
- Nu cautati plata, nici lauda si nici o rasplata, orice ati face. Savarsind ceva bun noi pretindem imediat recompensa. Aceste dorinte aduc ca rezultat suferinta.
- Cu cat veti intensifica dorintele omenesti cu atat va creste nivelul de agresivitate si se va intari programul de autodistrugere.
- Orice dorinta cand se agata de tine devine stapanul tau. Cand esti manios, mania devine stapanul tau, te acapareaza complect. Astfel mania ta, in aceasta stare, va face lucruri pe care mai tarziu le vei regreta.
- Sa nu vorbiti despre nenorocirile traite, pentru ca ele pot prelungi durata lor.Cand nu ii vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne indepartam de ele. Indepartarea de ele este primul pas pentru depasirea acestora. Esential este cand vorbiti despre problemele si emotiile dvs. sa nu cautati mila sau compatimiri.
- Nu trebuie sa avem in casa icoane facute de hoti, puscariasi si oameni preponderent negativi, pentru ca energia stocata in aceste obiecte de cult ne ataca sistemul imunitar, ca si hainele cumparate de la second-hand, purtate de alti oameni.
- Hainele, simbolul campului energetic, memoreaza si pastreaza campul energetic al stapanului. De aceea nu este bine sa daruim altor persoane hainele noastre, ci sa le ardem.
- Daca aveti o mare suparare sau tristete incercati sa nu aduceti sentimente acasa. Iesiti in strada - cu deosebire in locurile inverzite – si plimbati-va. Nu faceti din casa dvs. o groapa de gunoi energetic.
- Daca locuiti de cativa ani si a-ti saturat spatiul cu regrete, suparari si spaime, amintiti-va momentele in care v-ati certat si suparat, asezati-va in acel loc, iertati, anulati agresivitatea fata de iubire, rugati-va.
- Daca vorbim la telefonul mobil in primele 30 de secunde energia organismului blocheaza influentele negative, ulterior incepe sa cedeze lent. O convorbire telefonica ce dureaza mai mult de un minut se poate rasfrange negativ asupra sanatatii. De altfel, oricat ar parea de straniu, cel mai puternic patimeste nu zona capului, ci zona sistemului genito-urinar.
- Dupa o convorbire de trei minute are loc deformarea campului in zona capului, in zona sternului (adica are loc slabirea sistemului imunitar) si, de asemenea, in zona primei chakre. O convorbire telefonica care depaseste un minut este de nedorit.
- Mancatul este un serviciu divin si, ca atare, nu trebuie sa se desfasoare intr-o atmosfera apasatoare. Mancarea ne poate da energii superioare daca este binecuvantata de Dumnezeu si este gatita cu devotament spiritual. Cea mai buna mancare, cel mai sanatos meniu natural, se transforma in otrava in corpul dvs. daca atmosfera in care gatiti (gandurile si sentimentele) si mancati este tensionata.Dacă un om fură şi înşelă pe alţii o viaţă întreagă, el va fi pedepsit să suporte şi pagubele pe care le-a făcut altora. În concluzie, cel care a făcut bine va recolta binele, iar cel care a făcut un rău fizic sau spiritual va recolta răul fizic sau spiritual.
Ataşament înseamnă alipirea sufletului de ceva sau cineva (părinţi, persoana iubită, copii, profesie, obiecte, daruri etc). Ataşamentul faţă de cele pământeşti produce un uriaş rău lucrului de care ne ataşăm, în acelaşi timp suferă şi cel ce se ataşează.
Dacă omul se ataşează sufleteşte de: hrană, plăceri sexuale, casă, avere, bani etc. sufletul lui este cuprins de lăcomie, de ură şi frustrare. În această situaţie el trebuie să piardă toate bunurile pentru a-şi purifica sufletul. Omul ştie foarte bine că nu va lua nimic cu sine în mormânt.
Cu cât suntem mai ataşaţi de stabilitate cu atât mai greu suportăm schimbările vremii şi suntem mai bolnăvicioşi. Ataşamentul faţă de dorinţe duce la destrămarea relaţiilor familiare şi a acelora din afara familiei.
În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el. Dependenţa de valorile umane ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.
Când căsătoria este bazată numai pe sentimente sexuale, ea nu poate fi îndelungată. Când sentimentele slăbesc intervine înşelarea, iar căsnicia se destramă. Familiile care sunt întemeiate în primul rând pe prietenie şi respect sunt fericite şi durează mult.
Un soţ trebuie să evite să o transforme pe soţie într-o copie fidelă a sa. Fiecare om are personalitatea lui proprie şi astfel de tentative sunt împotriva firii, ducând în timp la destrămarea cuplului. Nu-l consideraţi pe celălalt ca fiind un obiect destinat să vă servească, ci ca pe o fiinţă divină, cu individualitate şi cerinţe proprii.
Violenţa în famile vine din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Cînd controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cîte ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă.
Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură.
O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere.
Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.
Femeile din viaţa ta sunt doar începutul experienţei tale cu ele. Dacă te părăsesc ia-le aşa cum sunt şi mulţumeşte-le că te-au părăsit.
Căsătoria trebuie studiată întâi cu ochiul, apoi cu microscopul şi în sfârşit cu telescopul.
Cu cât ne concentrăm lăuntric asupra vieţii îmbătrânim şi ne despărţim repede de viaţă.
Atunci când soţia este geloasă îşi critică în permanenţă soţul şi e nemulţumită de acesta, atunci ea amplifică brusc în propria persoană şi în copiii săi posibilitatea apariţiei unor afecţiuni. Gelozia şi supărarea unei femei generează tocmai acele afecţiuni care ne scurtează viaţa, apropiind bătrâneţea.
Uneori la femeie gelozia, supărările şi pretenţiile pot fi atât de profunde încât soţul poate muri sau se poate îmbolnăvi grav.
Bărbaţii geloşi şi femeile geloase nici nu bănuiesc că ei mutilează în primul rând sufletele copiilor lor şi că omoară copiii care încă nu au apărut pe lume. Pentru ca să se nască un copil armonios bărbatul şi femeia trebuie să se iubească unul pe celălalt.
Femeia geloasă şi supărăcioasă atacă în plan subtil pe soţul său. În această situaţie soţul fie se va îmbolnăvi în permanenţă, fie va deveni alcoolic, fie va divorţa.
Dacă sunteţi gelos şi vă amplificaţi sentimentele agresive de profunzime, atunci puteţi avea probleme cu orice animal, veţi putea avea şi alergie şi boli contactate de la ele. De asemenea, veţi putea deveni obiectul agresiunii din partea animalelor.
Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Boala purifică sufletul omului şi îi fortifică sistemul imunitar. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.
Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea.
Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă.
Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.
Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plîngeţi agresiunea apărută se distruge.
Dragostea are o mare putere de vindecare fizică, mentală, emoţională şi spirituală.
Plăcerea de a bârfi, minţii şi răni alţi oameni provoacă efecte karmice devastatoare pentru sufletul care critică. El se condamnă singur să trăiască în închisoarea neliniştii interioare.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă.
Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug. Cum dăruieşti aşa primeşti.
Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior. Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile
Adevărata cauză a narcomaniei şi alcoolismului este un nivel scăzut de iubire. Aceasta apare din cauza unor puternice frustări, a reprimării dragostei faţă de oameni. Omul trebuie să înceteze să mai poarte supărare pe lumea din jur, să intre în armonie cu ea.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers.
Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.
O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme.
De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine. De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.
Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei.
Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Imaginaţia are puterea de a crea realitatea.
Câmpul (structurile)părinţilor începe să distrugă câmpul copilului şi acesta se va naşte bolnăvicios, fricos, obsedat.
Faptele mamei şi comportamentul în timpul sarcinii determină soarta şi sănătatea viitorului copil. Părinţii le transmit copiilor o informaţie complectă a comportamentului lor şi al strămoşilor lor. Această informaţie stă la baza formării destinului copilului, a corpului, caracterului şi spiritului acestuia.
Principala informaţie ereditară se transmite nu numai genetic, dar şi prin intermediul câmpului. Mama este indisolubil legată prin câmp de copilul său şi, de aceea, trăirile emoţionale ale mamei îl influenţează activ pe acesta. Dacă este vorba de ură, de separare de omul iubit, acest lucru va însemna o adevărată catastrofă pentru copil. Structura negativă a câmpului femeii determină multe din viitoarele nenorociri ale copilului.
O ură puternică, nutrită în timpul sarcinii acţionează asupra copilului care se va naşte supărăcios sau pot apărea tulburări ale vederii sau auzului.
Dacă o femeie îşi reprimă sentimentele de iubire faţă de soţul ei, acest lucru se va răsfrânge neîntârziat asupra copilului. Să nu uitaţi că atunci când ucideţi iubirea înfăptuiţi o crimă.
Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă. Supărarea copilului pe părinţii săi, a părinţilor pe copii creiază ruperea şi deformarea celor mai fine structuri energetice, cu consecinţe din cele mai grave.
Pentru ca să se nască un copil armonios bărbatul şi femeia trebuie să se iubească unul pe celălalt.
În timpul sarcinii femeia trebuie să fie liniştită şi răbdătoare şi nu trebuie să se supere sau să trăiască sentimente negative. Ea trebuie să accepte cu seninătate realitatea, aşa cum este şi să nu admită părerile de rău în legătură cu trecutul sau să grăbească viitorul.
Femeile gravide să nu vizioneze filme care răspândesc violenţa, întrucât agresivitatea lor subconştientă devine necontrolabilă, cu efecte devastatoare asupra psihicului şi trupului viitorului copil. De aceea oamenii adulţi şi copiii ar trebui să vizioneze numai opere de artă, al căror nivel de agresiune subconştientă este negativ.
Naşterea cu picioarele înainte şi prin cezariană reprezintă o trufie ridicată a mamei copilului. Naşterea prematură înseamnă umilirea mândriei. Copiii născuţi prematur sunt deosebit de slabi şi bolnăvicioşi, iar aceasta înseamnă aceaşi blocare a mândriei.
Când părinţii aleg numele copilului acesta se fixează în karma copilului şi îi influenţează structurile câmpului. Numele se întipăreşte în câmpul bioenergetic şi depinde de karma celui al cărui nume îl poartă copilul. Înainte, nu întâmplător, copiilor li se dădeau nume de sfinţi. Karma luminoasă, pură a sfinţilor se unea cu karma copilului, îl proteja şi acţiona în favoarea lui. Dându-i copilului numele unei rude riscăm, deoarece greşelile şi viciile sale va trebui să le ispăşească cel care a luat odată cu numele şi o parte din karmă, adică copilul.
O bunică în anii săi de tinereţe a iubit un om, însă nu a dorit copilul şi a făcut avort. Pentru uciderea iubirii şi a copilului a trebuit să plătească fica şi nepoata, adică urmaşii ei.
În cazul unei lovituri cu pumnul suferă unul singur – vinovatul, în cazul lovirii bioenergetice întrucât omul este la nivelul biocâmpurilor, într-o conecsiune directă cu toate rudele sale, cu copii săi, lovitura traversează întregul lanţ de rudenie. Şi ca recul, vine pedeapsa împotriva agresorului şi a familiei acestuia.
O femeie şi-a sfătuit prietena să facă un avort, la rândul lui bărbatul a insistat ca soţia să avorteze. Această dorinţă exprimată în cuvinte sau în gând de a nimici viitorul copil este o încălcare a legilor pentru care omul plăteşte cu sănătatea şi cu soarta sa.
O femeia ş-a abandonat copilul în spital. Prin aceasta ea a săvârşit o crimă atât de mare încât nimeni n-o putea absorbi de pedeapsă.
Dragostea faţă de copii face parte din cele mai înalte legi ale universului şi de aceea orice formă de încălcare a acestei iubiri, exprimată prin renegarea copilului, refuzul de a avea copii sau de a purta o sarcină, ne mai vorbind de avort, în special în fazele înaintate, renegarea omului iubit şi nu numai cu faptele, cu vorba, ci chiar şi cu gândul, poate duce la urmări din cele mai grave.
Sub nici un motiv să nu spui unui copil: eşti leneş, nu eşti bun de nimic, eşti prost etc. fiindcă aceasta creează în el cusurul ce i se reproşează.
Mama care spune copilului: uite dacă ai să fii cuminte, dacă ai să înveţi bine îţi cumpăr cutare lucru face din copilul său un sclav al cărui stăpân va fi lucrul promis. Dacă părintele îndeplineşte toate capriciile copilului şi începe să depindă de acesta, copilul se transformă într-un tiran şi poate muri.
Dacă copilul este ocrotit în permanenţă el se va deprinde a nu se mai păzi singur şi în acest mod îşi va pregăti primejdii în viitor. Mamele care se sacrifică până la umilinţă pentru binele copiilor lor sfârşesc într-o mare amărăciune. La fel şi copiii, de a căror naştere părinţii nu s-au bucurat, sunt profund nenorociţi, întrucât trăiesc într-un chin spiritual.Copiii trataţi cu asprime nu devin buni. Ei vor vedea în părinţii lor adevăraţi duşmani, când aceştia întrebuinţează continuu pedepse şi ameninţări.
Egoismul, cruzimea închid canalele energetice de legătură cu Dumnezeu şi omul respectiv nu mai primeşte energia necesară întreţinerii vieţii. În această situaţie el este nevoit să ia energia de la alţi oameni, devenind vampir energetic. Acest lucru distruge sistemul de protecţie al copiilor săi. Copii încep să fie bolnavi, pot avea tulburări psihice şi alte probleme.
Când simţiţi că cineva vă fură energia, rugaţi-vă ca aceluia să-i fie dăruită iubirea divină şi energia care-l va schimba, îi va purifica sufletul şi-L va uni cu Dumnezeu.
Răul nimicitor şi total vine atunci când copiii majori şi capabili de muncă continuă să trăiască lângă mama lor, să se bazeze pe ea, iar ea, la rândul ei, permiţând să fie exploatată din toate punctele de vedere. În acest mod străzile se umplu în permanenţă de copii neajutoraţi, incapabili de a se îngriji pe ei însăşi.
Să mulţumeşti părinţilor ceea ce eşti tu astăzi, iar copiii tăi ţie îţi vor mulţumi pentru ceea ce vor fi ei mâine.
Egoismul şi interesul personal ne izolează de restul oamenilor şi acest simţ al separării îi face pe oameni insensibili la nevoile altora.
O persoană egoistă manifestă un ataşament excesiv pentru ea însăşi, este o plagă socială. Egoiştii au foarte puţini prieteni. Câteva cunoştinţe şi relaţii superficiale le umplu viaţă. Contactele cu ceilalţi sunt limitate. Prin felul de a gândi se închid în lumea lor strâmtă. Prin gândurile voastre puteţi să schimbaţi un egoist făcându-l generos. Să se emită spre el numai vibraţii de generozitate şi bunăvionţă.
Dispreţul faţă de noi şi profunda nemulţumire faţă de sine constituie o agresiune faţă de Dumnezeu.
Dispreţul şi blamarea omoară înainte de toate iubirea faţă de un alt om. Orice ticăloşie ar comite un om împotriva noastră noi nu avem dreptul să respingem iubirea faţă de el.
Bărbatul care dispreţuieşte femeia se degradează spiritual, începe să sufere de diferite boli şi îmbătrâneşte mai repede ca de obicei. Trebuie să vă schimbaţi atitudinea faţă de femei şi faţă de situaţiile legate de ele.
Trufia şi dispreţul faţă de oameni generează lipsa voinţei de a trăi, sentimentul pierderii sensului vieţii.
Ura este o forţă care te leagă de persoana pe care o urăşti.
Ancorarea de înţelepciune dă naştere dispreţului. Acesta începe de la cap. De aceea se blocheză biocâmpul în regiunea capului. În curând dispreţul se întoarce împotriva propriei persoane. De aceea, se deteriorează câmpul în jurul rinichilor şi apare distrugerea acestora.
Nimeni nu poate strânge bani dacă-i dispreţuieşte. Zgârcenia şi economia aduc boală şi dezastre.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
