Sfantul Teofan Zavoratul - despre boala

Boala este lucru al înţelepciunii Dumnezeieşti Milostivirea lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră!

Dacă totul e de la Domnul, şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. [...] Vrăjmaşul vă insuflă: „Nu vei rezista”. Răspundeţi-i: nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Dumnezeu nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă! Nu priviţi cu mohorâre la neputinţe. Ele arată mai degrabă mila şi luarea-aminte a lui Dumnezeu faţă de noi decât lipsa Lui de bunăvoinţă.


Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul - atunci când El vede că boala e mai de trebuinţă ca sănătatea pentru mântuire.

Nu pot să spun că asta nu s-ar întâmpla şi în ceea ce Vă priveşte. Dumnezeu a trimis boala. Daţi mulţumită Domnului, fiindcă tot ce e de la Domnul spre bine este. Dacă simţiţi şi vedeţi că sunteţi vinovat, începeţi cu pocăinţa şi părerea de rău înaintea Domnului pentru faptul că n-aţi păzit darul sănătăţii cel de la El primit.

Iar apoi trebuie să vă gândiţi doar că boala e de la Domnul şi că nimic nu are loc întâmplător.

Şi după aceea multumiţi din nou Domnului. Boala smereşte, înmoaie sufletul şi-i uşurează obişnuita povară a grijilor de multe feluri. [...]

V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi multumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: „Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat şi cu mila, şi cu necazurile, şi nimic nu a folosit. Iar ceasul morţii se apropie şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţă zidirea Ta cea neputincioasă. Când omul e bolnav, fi e şi uşor, moartea îi vine în minte ca sufl etul să cunoască cu lucrul cât de adevărat este cuvântul înţeleptului: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale. Şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 38).

Boala şi aducerea-aminte de moarte

B. este bolnavă... Fie ca în această vreme potrivită sa se deprindă cu mântuitoarea aducere-aminte de moarte... Cel sănătos anevoie îşi aminteşte de ea... Domnul trimite boala tocmai pentru a aminti de moarte şi prin această aducere-aminte să facă pe bolnav a se îngriji, în sfârşit, şi de pregătirea pentru moarte.

Gânduri în vremea bolii

Însufleţiţi-vă! Priviţi cu veselie în ochii bolii! Lăsaţi-vă însă mai puţin în voia închipuirilor... Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul... Vă veţi certa cu toata lumea... Toate astea în gând după aceea va trece totul. Fiţi senin! Pesemne că în drum v-ar fi întâmpinat vreo primejdie şi iată că Domnul v-a ţintuit prin boală acasă... Daţi multumită Domnului.

Şi, oricum, rugaţi-vă ca să binevoiască a vă face sănătos. Să vă mântuiască Domnul! Domnul să vă binecuvânteze! Gândurile dumneavoastră despre starea deznădăjduită în care, pasămite, vă afl aţi, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmaşul care vă tulbură. Cine poate să spună ce va fi ? Unul e Dumnezeu, însă vrăjmaşul păgâneşte, dându-se pe sine drept Dumnezeu, tulburând cu proorocia sa vicleană, clătinând credinţa şi alungând liniştea din inimă. Nu-l ascultaţi, ci staţi neclintită în credinţă că boala e de la Dumnezeu şi spre binele dumneavoastră, iar după ce-şi va face treaba va pleca... şi veţi fi sănătoasă, şi veţi sluji Domnului într-o mănăstire.

Pentru toate multumiţi Domnului - şi pentru boală mulţumiţi. Mie, din afară, îmi e uşor să vorbesc astfel; dumneavoastră poate că în fapt nu vă este uşor să simţiţi aşa. Oricum, vorbind despre răbdare, mă şi rog să vă dea Domnul a îndura cu seninătate boala şi de asemenea să trageţi oarecare învăţături din ea.

Cine ştie pentru ce v-a ţintuit la pat Domnul? Neîndoielnic este însă că şi lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viaţă pe care vi l-aţi ales şi pe care vă străduiţi să îl păstraţi cumva. Din această latură nici nu mai trebuie iscodită boala dumneavoastră.

Pentru a răbda cu seninătate în clipa înteţirii suferinţelor, căutaţi-vă bărbăţie şi în aducerea-aminte de răbdarea tuturor sfinţilor şi, mai ales, a mucenicilor. Cât şi cum au răbdat ei? Ne este greu şi să ne închipuim. De altfel, tuturor „prin multe necazuri li se cuvine a intra întru Împărăția Cerurilor” (Fapte 14,22). Şi ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numeşte cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălţa la ea fără pătimiri. Calea într-acolo este crucea luată de bună voie sau trimisă de Dumnezeu. [...]

Despre boală şi felul de viaţă dus Mila lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră!

V- aţi îmbolnăvit? Dar slavă lui Dumnezeu că vă înzdrăveniţi sau v-aţi înzdrăvenit deja. Slavă lui Dumnezeu şi pentru ca aţi îndurat nu fără folos boala. Învăţăturile pe care le-aţi primit din cele întâmplate cu dumneavoastră sunt foarte însemnate şi în viaţa lumească, cu atât mai mult în cea duhovnicească. Nu este nimic de aşteptat din partea oamenilor şi toată grija trebuie aruncată la Domnul; pe lânga asta, trebuie să aşteptăm mereu moartea în credință că Domnul ne mai lasă să mai trăim, ca să ne curăţim de păcate, lucru spre care trebuie să ne întoarcem toată grija. Aceste puncte sunt „pârghiile” şi „direcţiile” vieţii duhovniceşti. [...]

Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mâncării este un lucru secundar...

Lucrul de căpetenie îl constituie mâncarea proaspată, aerul curat... şi, mai presus de toate, liniştea duhului. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătăţii. Postul şi îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înfl orească. Neamţul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vieţii, unde ridică în slăvi şi viaţa ascetică. Cei ce ridică în slăvi ştiinţa, trebuie să asculte de el, iar noi avem alţi dascăli, mai de seamă decât acest neamţ. Rugăciunea înalță duhul pe tărâmul lui Dumnezeu, în care este rădăcina vieţii - iar prin duh şi trupul se împărtăşeşte din această viaţă... Duhul umilit, simţămintele şi lacrimile de pocăinţă nu răpesc, ci dau putere omului, fi indcă aşază sufl etul într-o stare de bucurie. Bine aţi făcut că nu v-aţi supus îndemnurilor lumești. [...]

Îngrijirea bolnavilor este plăcută lui Dumnezeu

Hristos a Înviat! Puterile dumneavoastră, deşi nu s-au refăcut deplin, se arată îndestulătoare totuşi pentru îngrijirea unui bolnav care nu merită o asemenea îngrijire; însă Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului şi va ţine în socoteală îngrijirea ca şi cum I-ar fi fost dată chiar Lui iar după aceea va trimite în schimb mângâiere sau deplină însănătoşire, sau va pune deoparte răsplata cuvenită pentru veacul cel viitor. [...]

Înnoirea prin rugăciune după însănătoşire

Sunt foarte bucuros că v-aţi pus, în cele din urmă, pe picioare. Omul care s-a însănătoşit se simte îndeobşte înnoit. Cred că aveţi acelaşi simţământ. Trebuie să faceţi în aşa fel ca înnoirea trupească să fi e însoţită de o înnoire duhovnicească. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a arătat-o în scurta rugăciune pe care aţi făcut-o atunci. Mi-a şi venit în minte să vă îndemn: apucaţi-vă de o rugăciune scurtă şi face-ţi-o mereu... şi la lucru, şi când nu lucraţi, şi când mergeţi şi când şedeţi, fără încetare. La început vă veţi sili să faceţi această mică rugăciune, iar după aceea se va spune de la sine... Doar apucaţi-vă de ea şi daţi-vă osteneala fără încetare... E rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.” Iar când faceţi această rugăciune, să vă ţineţi luarea-aminte nu în cap şi nu în cer, ci în inimă. După ce o veţi deprinde, veţi alunga prin ea toată tulburarea şi veţi aduce pace în sufl etul dumneavoastră.

Bolile sunt de la Dumnezeu spre mântuirea noastră

Totul e de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea. Şi de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Aşa să îţi primeşti şi tu boala şi să dai mulţumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea ta. Cum anume slujește spre mântuire boala trimisă ţie de Dumnezeu poţi nici să nu încerci să afl i, fi indcă se prea poate să nici nu reuşești. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să îşi vină în fi re, alteori, ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori, ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini.

Despre boală ca nevoinţă mântuitoare

Mila lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră! Vă tot văitaţi, dar vă văitaţi în chip mântuitor, pentru lucrarea mântuirii. Să binecuvânteze Domnul grijile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi bolnav cu trupul, iar lucrarea mântuirii cere osteneli şi lipsuri. Ce să faceţi? Răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu - fi indcă, de n-ar fi ea, poate că aţi umbla cu picioarele în sus, în vreme ce acum şedeţi şi umblaţi cum trebuie. Alt folos este şi acela că, dacă aţi fi fost sănătoasă, aţi fi fost nevoită, dacă v-aţi fi hotărât să vă daţi osteneala pentru mântuirea dumneavoastră, să ţineţi posturi aspre, să faceţi privegheri, rugăciuni lungi, să staţi la slujbele bisericeşti de obşte şi încă alte lucruri anevoioase să întreprindeţi. Acum însă, în loc de toate acestea, vi se socoteşte răbdarea sănătaţii şubrede. Răbdaţi, deci, şi de nimic nu vă tulburaţi. Atâta doar: să ţineţi sufl etul în starea cuviincioasă. Partea duhovnicească vă e întreagă. Ca atare, cu ea trebuie să slujiţi lui Dumnezeu întru toată deplinătatea: să vă trezviţi şi să privegheaţi să aveţi duh înfrânt şi smerit, să petreceţi în rugăciune (a minţii şi a inimii, în a-L avea pe Domnul pururea înainte), să alungaţi gândurile, să hrăniţi smerenia, să nu osândiţi, să vă bucuraţi cu cei ce se bucură, să vă necăjiţi cu cei necăjiţi, să vă aduceţi aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii, şi toate cele de acest fel... Iată-vă mântuirea! Iar cât priveşte cele ce mi-aţi scris despre mâncare şi băutură, cu ele nu e nicio împiedicare dacă totul este întrebuinţat cu măsură. Mântuiţi-vă!
[...]

Este păcat să cârteşti în boli

[...] Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănătatea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când, din gura bolnavului, se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dumnezeu a vă izbăvi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fi reşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel, că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceasta şi a vă îndrepta... Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei... Dar ele duc la pierzanie atunci când omul se poartă, în privinţa lor, după toanele sale. Lucrul de care aveţi deosebită nevoie este răbdarea senină şi supusă lui Dumnezeu. Îndată ce se va arăta în sufl etul dumneavoastră o asemenea aşezare, veţi intra fără întârziere pe calea mântuirii, care duce la rai. Şi - luaţi aminte! - să prindeţi sufl et atunci. [...]

Cel ce rabdă bolile şi necazurile se aseamănă prin nevoinţa sa mucenicilor

Încă o durere pentru dumneavoastră - boala fi icei... Iată ce vă voi spune: de vreme ce aţi încercat deja toate mijloacele omeneşti, nu mai rămâne decât să vă împăcaţi cu această amărăciune şi s-o purtaţi cu supunere faţă de Dumnezeu, având credinţă că această boală e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea dumneavoastră şi a fi icei dumneavoastră, precum şi a soţului ei... După această împăcare, să vă păstraţi liniştea şi tot cu linişte ajutaţi-vă şi fi ica. Aduceţi-vă aminte că cei ce rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor. Aduceţi-vă aminte de mucenici, care uneori erau lăsaţi în temniţă, fi ind chinuiţi mereu, câţiva ani - 5, 10, 20; însă răbdau cu supunere şi seninătate, având raiul înaintea ochilor... pentru răbdare. Să vă binecuvânteze Domnul! Mântuiţi-vă!

Boala ne învaţă să fi m smeriţi

Pentru faptul că nu v-aţi însănătoşit încă îmi pare rău. Să vă dăruiască Domnul însănătoşire deplină... Totuşi boala ne învaţă să fi mai smeriţi şi supuşi voii lui Dumnezeu. Fiţi senin şi pentru toate multumiţi lui Dumnezeu cu încredinţarea că totul merge spre cel mai bun deznodământ, chiar dacă asta nu se vede acum. Veţi vedea după. În boală deprindeţi smerenia, răbdarea, seninătatea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-va nerăbdarea, este omeneşte să fi e aşa.
Dacă vine, trebuie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nicio răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu dorinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ fi resc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufl etul se lasă pradă nerăbdării şi începe să se încline spre cârtire.

Fragment din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea,
București, 2002

Sunt putred mucegai înaintea Ta Maicuţă. Mi-am coborât sufletul în iad pentru că pământul din mine nu a ştiut să asculte de Tine. Greşesc în tot locul şi la tot pasul, judec, mă mândresc în sinea mea, îmi doresc ce e mai bun material. Am uitat de sufletul meu, Maicuţă şi acum zac în patul meu plin de păcate şi încerc să mă ridic să fiu un om nou, să mă laşi să te iubesc şi să am parte de mila Ta spre iertarea mea.

Mă simt neputincios şi şters, speriat de dreapta Ta judecată, mă simt pierdut în lumea asta şi nu găsesc altă scăpare decât la Tine. Mi-e teamă că nu sunt tare în credinţă, mi-e ruşine că nu ştiu să mă rog cu sufletul Ţie. Mă simt scârbit de toate gândurile mele, mi-e urât de mirosul ucigaş ce zace în păcatele mele. Am întristat fiinţa Ta, Doamne şi acum strig din rărunchii inimii mele:

Nu mă lăsa Maicuţa mea şi Mântuitorul meu, niciodată!Am greşit şi simt că nu mai am scăpare,iartă-mă Bunule pentru toate păcatele mele, iartă-mă că nu ştiu să iubesc şi să tac, să fiu smerit.


Nu mai plânge Maica mea, pentru că eu nu merit izvorul tămăduitor ce se naşte în ochii Tăi. Te rog, Maica mea, nu mai plânge pentru sufletul meu amorţit, că îmi este ruşine de mine.....Poate dacă nu erau lacrimile Tale, şi blândeţea cu cate te rogi Mântuitorului, eu eram demn de focul cel viu pentru mintea mea spurcată.

Mie frică de mine însumi, pentru că firea mea e tot un mucegai şi nu merit toate câte am. Nu ştiu să apreciez, nu ştiu să-mi cinstesc părinţii şi iubirea lor pentru mine. Pentru ce mă chinuiesc vrăjmaşii mei?Apără-mă Maicuţă cu Preasfânt Acoperământul Tău, şi dă-mi liniştea de care am nevoie. Nu mă lăsa, ajută-mă să mă ridic, pune în graiul duhovnicului meu toată învăţătura cea bună. Dă-mi o haină albă ca s-o port cu cinste, ochi deşchişi ca să văd Binele, dă-mi tăcere ca să nu am răspuns în faţa vrăjmaşlor care mă chinuiesc şi vor să mă ispitească. Dă-mi mie bucuria de a iubi din nou, dă-mi mie minte trează ca să mă rog neîncetat. Te rog, să mă îmbrăţişezi pe mine, marele păcătos, pentru că sufletul meu e însetat de iertare, de iubire, te rog să mă laşi să plâng la picioarele Tale, Doamne că mult am greşit. Te rog să primeşti rugăciunile noastre şi să fii alături de noi mereu. Îmbrăţisează-mă Maica mea că sunt singur, neputincos şi păcătos!

Calugarul si pasarea

Un tânăr călugăr obişnuia în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la treburile zilnice, să se roage. Dar de fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune o mică pasăre venea la geamul lui şi începea să cânte. Cu cât călugărul se ruga mai intens cu atât mica pasăre cânta mai tare şi mai alert.

Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când călugărul supărat că niciodată nu putea să se roage în linişte îi spuse lui Dumnezeu:

- Doamne, fă să fie linişte, să-ţi pot trimite rugăciunea mea!

În acel moment pasărea zbură de la geam şi se făcu o linişte deplină. Călugărul fericit se întoarse în camera lui şi căută să se roage. Dar de fiecare dată când începea o rugăciune, gândul îi zbura la treburile zilnice pe care le avea de obicei de îndeplinit şi uita de rugăciune.

Neştiind ce să facă, se duse la stareţ şi-i povesti tot ce s-a întâmplat. Atunci stareţul îl întrebă:

- Înainte, când te rugai, şi pasărea era la geamul tău, reuşeai să-ţi termini rugăciunile?

- Da, reuşeam!

- Acum ce te opreşte să le termini?

- De fiecare dată când încep o rugăciune, îmi vin în gând toate îndatoririle pe care le am şi uit de rugăciunea mea.

- Vezi tu, pasărea venea şi-ţi cânta la geam tocmai ca să-ţi alunge gândurile rele şi să te poţi concentra la rugăciunea ta. Prin cântecul ei îţi făcea rugăciunea mai uşoară pentru că nu aveai timp să te gândeşti şi la altceva decât la cum să-ţi termini rugăciunea fără să te laşi deranjat de cântecul ei. Şi dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi observat că pasărea cânta cu atât mai intens, cu cât te rugai tu mai intens. Astfel se ruga şi ea cu tine Lui Dumnezeu şi rugăciunea ajungea mai repede în cer, fiind purtată pe aripile ei micuţe.

Pacate facute la masa, prin mancare

Mancarea si mancatul reprezinta unul dintre aspectele fundamentale ale vietii pe pamant. Plantele, animalele si oamenii sunt dependenti de hrana. Fiecare organism viu mananca potrivit celor puse in firea lui. Astfel, omul se hraneste cu mancare aleasa, animalele mananca plante ori carne, iar plantele se hranesc, in mare parte, cu lumina si saruri minerale.

Daca privim atent spre procesul de hranire intalnit in aceasta lume, vom observa caracterul de jertfa al fiecarei fapturi, adusa la viata de Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, "toata faptura este impregnata de Cruce". Prin urmare, toate cele vii de pe pamant se jertfesc unele pentru altele: mineralele se jertfesc pentru plante, plantele se jertfesc pentru animale, iar animalele se jertfesc pentru oameni. Cat de fireasca se vede acum jertfirea omului pentru Dumnezeu, ca pentru Acela care mai intai s-a jertfit pentru om si pentru toate.

Daca mancarea si mancatul implica atata jertfa si atata ratiune dumnezeiasca, cum putem sa ne asezam la masa fara a ne inchina, fara a multumi pentru cele aflate inainte, ori fara a cinsti dupa cuviinta jertfa facuta de faptura, in ascultare fata de Dumnezeu, spre hrana noastra ?!

A manca fara sa multumesti

A manca fara a multumi lui Dumnezeu pentru hrana de zi cu zi, inseamna a necinsti ajutorul lui Dumnezeu si binecuvantarea data de El fapturii, spre a creste si spre a da rod bun, la vreme potrivita. Aceasta este totuna cu omul care se crede stapan a toate si atotputernic, care munceste si se increde in sine, asteptand cu certitudine rodul mainilor sale, la vreme.

De cate ori insa munca nu s-a aratat lipsita de roada, de cate ori pamantul muncit nu si-a dat rodul lui ?! De multe ori, din pricina pacatelor, a mandriei si a autonomiei fata de Dumnezeu a celor care l-au lucrat. Si cu toate acestea, omul tot nu s-a invatat minte; el inca se crede puternic si stapan peste ratiunile fapturilor.

"De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste." (Psalm 126, 1) Putem continua, zicand: de n-ar creste Domnul plantele, in zadar s-ar uita omul la ele; de n-ar umple Domnul de rod pamantul, in zadar l-ar munci omul.

Munca omului este continuata de binecuvantarea lui Dumnezeu. Astfel, munca rodeste ca urmare a stradaniei omului si a dragostei lui Dumnezeu. Omul sadeste si ingrijeste, iar Domnul cresti si rodeste. "Un om arunca samanta in pamant, si doarme si se scoala, noaptea si ziua, si samanta rasare si creste, cum nu stie el. Pamantul rodeste de la sine: mai intai pai, apoi spic, dupa aceea grau deplin in spic. Iar cand rodul se coace, indata trimite secera, ca a sosit secerisul." (Marcu 4, 27-29)

La masa, inainte de a manca, cat si dupa, omul trebuie sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ca a binecuvantat munca sa, ca s-a milostivit spre lucrarea mainilor lui. Cu toate ca cel ce lucreaza pamantul are sanse mai mari sa isi constientizeze neputinta in privinta rodirii pamantului, atat cel care munceste pamantul, cat si cel ce lucreaza la birou, trebuie sa-si dea seama de sursa hranei lui, anume dragostea si marea mila a lui Dumnezeu.

A manca in graba

Omul zilelor noastre a ajuns sa manance in cea mai mare graba. Cand omul abia daca isi mai aseaza masa, cu tacamuri si farfurii, cu paine taiata felii si celelalte necesare mesei, atunci el "nu mai afla vreme" spre a face o scurta si smerita rugaciune, ori macar o sfanta Cruce.

Lucrurile incep a semana cu un furt. Iti intru in bucatarie, imi iau ce imi place si fug repede, mancand pe cale, fara a saluta, fara a cere voie, fara a multumi. In mintea mea, sunt convins ca cele luate mi se cuvin, doar "am facut efortul de a le lua singur".

Graba impinge spre o desacralizare a mesei si a mancarii. Cand vedem mancarea ca pe o prada si ca pe ceva luat in viteza, intre alte doua actiuni ale zilei, atunci el nu mai are vreme sa gandeasca la aceasta, sa se bucure de rodul pamantului, de darurile lui Dumnezeu.

Care lucru bun se face in graba? Oare nu cunoastem toti cuvantul "graba strica treaba" ?!

A manca mult

Cu toate ca atat Parintii Bisericii, cat si medicii, ne spun acelasi lucru, noi ramanem tot surzi. Tot omul luminat la minte, fie el om simplu, ori de stiinta, spune: "Mananca putin si des." Insa noi, in surzenia mintii noastre, tot ce stim facem. Prin urmare, mancam mult si rar (ori des).

Nimeni vreodata nu a indemnat la multa mancare, afara de diavol si de patimile sadite de acesta in omul lipsit de trezvie. A manca mult inseamna a fi supusi orbeste patimii imbuibarii, lucru ce duce atat la lenevirea sufletului si la aprinderea spre desfranare, cat si la imbolnavirea trupului. Omul care mananca masurat este cu mult mai viu si mai sanatos decat acela care se imbuiba fara masura.

Vedem cu imbuibarea umple spitalele de bolnavi, iar postul si masura il intaresc pe om. Amintim aici de postul Proorocului Daniel si al celor Trei tineri din cuptorul Babilonului, care, desi erau hraniti cu seminte (post), s-au aratat mai frumosi decat cei hraniti cu multe desfatari.

Omul are nevoie de putina hrana, spre a vietui sanatos si in putere. De multe ori, saracia l-a ajutat pe om sa manance masurat si sanatos, ba inca sa si multumeasca Domnului pentru toate. Cei drept, cand munca devine mai ostenitoare, si mancarea trebuie sa devina mai consistenta.

A manca nesanatos

A manca nesanatos este un mare pacat. Sa ne aducem aminte de cuvintele Apostolului Pavel, scrise in Epistola I catre Corinteni, care zic: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi." (3, 16-17) "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? (6, 19)".

In baza cuvintelor Apostolului Pavel, indraznesc sa spun chiar ca a manca nesanatos este un pacat impotriva Sfantului Duh. Daca a distruge sufletul, supunandu-l poftelor diavolesti, este lucru vrednic de pedeapsa, oare nu este de condamnat si distrugerea "curata" a trupului ?!

La cum se misca societatea actuala, ajung sa spun ca mancarea de tip fast-food va ajunge, in scurt timp, la a fi trecuta pe lista pacatelor de spovedit. Dupa parerea mea, fast-food inseamna: mai multi bani pentru mai putina hrana, mai multi bani pentru o mai proasta hrana. Cu aceiasi bani, de la piata omul isi poate lua legume si fructe naturale si sanatoase.

Cand stiinta si medicii au ajuns la concluziile Parintilor Bisericii, diavolul se vede pe sine descoperit in fata oamenilor de culturi si a celor "cu carte". Astfel, el ajunge sa lucreze din ce in ce mai fin si sa se ascunda din ce in ce mai bine, in "lucruri curate". Astfel, multi ajung sa zica foarte inocent: "Ce e asa rau in a pune putina vegeta, ori niste potentiator de gust (arome), mai ales ca sunt si de firma?!"

Din moment ce pamantul, pentru pacatele noastre, devine din ce in ce mai neroditor, in incapatanarea lui, omul ajunge sa se autonomizeze de Dumnezeu. Astfel, pe zi e trece apar mai multe culturi "imbunatatite", plante "mai rezistente la clima actuala", ingrasaminte "de ultima generatie", tot felul de hormoni de crestere si de metode ciudate de inmultire a productiei.

Omul parca vrea sa arate lui Dumnezeu ca se descurca si singur, ca si singur poate "sa creeze" mancarea cea de toate zilele. Din pacate insa, omul se raneste cu mana lui, si inca pe termen lung. Urmarile incapatanarii lui nu au intarziat sa se vada. Cancerul s-a inmultit infiorator.

Se observa o "intoarcere spre natura", a celor dornici de produse ecologice, de produse naturiste si facute "ca la bunica", "ca acasa", "ca in copilarie". Dar si acestea sunt insa numai incercari neputincioase ale omului mandru ce refuza sa ceara ajutorul lui Dumnezeu.

A arunca o parte din mancare

Aruncatul mancarii ramase, ori a acelor produse care "nu ne plac", indica mari lipsuri sufletesti, ce duc inspre pierderi trupesti (dar si sufletesti). Cand nu ne place ceva, il dam la o parte, iar apoi alegem ce e mai bun si mai ales. Cand se altereaza un fruct, nu il curatam, spre a manca partea cea buna, ci il aruncam cu totul. Chiar si atunci cand se strica o mancare, nu se cade a o arunca, ci a o pune intr-un vas special si a o duce unui animal infometat. Cunosc pe cineva care nu arunca nici macar firimiturile ce raman pe masa, ci le strange intr-o cana pe care, periodic, o arunca la pasari.

Multi spun ca va veni vremea in care ne va parea rau de lejera noastra raportare la hrana, mai ales in privinta aceleia pe care o dam la o parte, nefiind "suficient de gustoasa". Pentru pacatele lumii, fie din pricina saraciei, fie din aceea a nerodirii pamantului, ori din oarecare alta asemenea pricina, omului ii va parea rau de necinstirea aratata Hranitorului a toate.

La vremea hotarata de Dumnezeu ca cipurilor sa le fie ingaduit a deveni obligatorii (Apocalipsa 13, 16-17), hrana va constitui una dintre cele mai mari probleme ale lumii crestine. "Fiara ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte. Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei."

Imi vin in minte multimile de oameni din tarile defavorizate, care ar manca orice, numai de ar avea. Iar noi, am devenit dependenti de "mancaruri fine", cat mai bine aranjate si cat mai sofisticate. Cataloage nenumarate de retete, restaurante care mai de care mai selecte si preturi care nu fac decat sa arate lipsa de minte a unora care dau pe un produs de zeci de ori mai mult decat valoreaza.

Daca ar fi dupa dreptate, oare nu am merita ca noi sa facem schimb cu aceia, ca unii care ne aratam nemultumitori fata de darurile lui Dumnezeu puse pe masa ?! Aceia s-ar bucura si aici de orice rod al pamantului si dar al lui Dumnezeu, iar noi, ajunsi acolo, am invata sa pretuim hrana cea de toate zilele. Ba mai mult, am invata sa o si cerem in rugaciune, sa si multumim pentru ea, si inca sa Il si iubim mai mult pe Daruitorul ei, pe Parintele bunatatilor.

Teodor Danalache

. Rostul bolii

Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

CĂLUGĂRUL

de Arhim. Ioanichie Bălan

Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel
Desculţ, flămând
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-I un călugăr!

De întânleşti la vre-o răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce...
Departe, undeva în lume...
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-I un călugăr!
De vei vedea trecând prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Sa-I ieşi în drum
Si un cuvânt mai bun să-I spui
Că poate-I un călugăr!
Sau când e frig şi plouă afară
De vei vedea că aşteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngândurat
Că poate-I un călugăr!
De vei vedea în multe rânduri
Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochi-n depărtare,
Mereu tăcut
Si abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-I un călugăr!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întânli
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînţeles.
Să ştii iubitul meu c-a fost
În viaţa lui călugăr
C-acela care a trait
Şi-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice I-ai spune şi I-ai da
Să nu socoţi
Că o sa poţi
Să-I schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugăr!
De-I vei cânta de bucurie
De asta el nu vrea să ştie
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu
Oftând din greu
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugăr!
Deci nu căta să-I mângâi plânsul,
Ci roagăte şi tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat
Va suspina după pustie
Căci este tot călugăr!
Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu frate nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încăi tot călugăr!
Iar dacă va îmbătrânii
Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

. Rostul bolii

Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

Arhanghelul Rafael - vindecatorul

Arhanghelul Rafael - vindecatorul

Arhanghelul Rafael ne aduce darul tamaduirii si ne arata cum sa ne vindecam noi însine prin iubire si bucurie; el ne permite sa gasim vindecarea în natura si în energiile universale. 

Numele sau semnifica "vindecatorul divin" sau "Dumnezeu vindeca". De la el porneste orice vindecare si, fiind mesager al Divinei Providente, tot el îi ghideaza pe cei aflati în cautarea unitatii. El confera vindecarea esentiala si definitiva a raului de orice fel, altfel spus, el e revenirea la sursa divina. Rafael intervine pentru a ne salva corpul, mintea si inima, el ne alina suferintele. Ne conduce spre terapeutii autentici care pot face ceva pentru noi. Si, atunci când ne asumam cu adevarat propria vindecare, el încurajeaza pe vindecatorul potential din noi care stie intuitiv ce e mai bine pentru sanatatea si vitalitatea noastra. 


Arhanghelul Rafael are în grija vindecarea Pamântului si a locuitorilor lui. El e cel care a vegheat asupra însanatosirii lui Abraham dupa circumcizie si tot el i-a încredintat lui Moise ierbarul care îi permitea sa vindece toate bolile. Cartea lui Tobit, din Vechiul Testament, povesteste cum Rafael i-a redat vederea tatalui lui Tobias, gratie unui unguent fabricat din vezica biliara a unui peste urias. Rafael este citat ca fiind protectorul vânturilor de seara, pazitorul Copacului Vietii din Gradina Edenului, înger al caintei, al rugaciunii, al iubirii, al bucuriei si luminii. Dar el e mai ales îngerul vindecarii, al stiintei, al cunoasterii si gratiei, care vegheaza asupra întregii umanitati. 


Rafael ne învata ca sanatatea perfecta este atunci când dragostea inunda total inima, mintea, întregul corp. O persoana care este plina de dragoste nu este niciodata bolnava. Daca este încercata de boala, acesta este un semn de lipsa de iubire datorita unei tristeti, furii, gelozii, ranchiuna sau un sentiment negativ care trebuie identificat, înteles si înlocuit cu iubire. 


Pentru a obtine vindecarea dragostea este suficienta. Atunci când doua sau mai multe inimi se unesc în aceeasi dorinta, Dumnezeu actioneaza mult mai mult si nu poate decât sa împlineasca acea dorinta. Dragostea este mult mai puternica decât teama, dar este mai greu de cladit în fiecare atom al fiintei noastre. Câteodata, oamenii se tem chiar de dragoste. Atunci când dorim ceva, sa fim convinsi ca acest lucru deja s-a realizat, sa ne raportam la el ca si cum deja s-a împlinit. Aceasta denota încrederea totala în alegerea pe care am facut-o, în transformarea personala si, astfel, nimic nu poate opri împlinirea dorintei. Daca mnifestam încredere constanta si iubire, totul este posibil, cu conditia sa avem discernamântul necesar în selectarea dorintelor si necesitatilor noastre. 


În cautarea noastra plina de speranta si dorinta de vindecare, chiar asa, cu mintile si inimile noastre ranite, ne apropiem de aripile luminoase ale lui Rafael si putem accede la bunatatea divina. Rafael va cauta în permanenta sa ne conduca spre o mai mare unitate si armonie. Ne este de ajuns sa-l rugam din toata inima sa ne îndrepte spre singurul medic adevarat, Dumnezeu. 


Ma vindec si ma întaresc prin puterea dragostei divine

Tu stii ce inger te protejeaza ?

Tu stii ce inger te protejeaza ?

Fiecare zi a saptamanii este protejata de un inger, care are obligatia de a le apara de rele pe toate persoanele nascute in ziua respectiva. Pentru a afla care este ingerul tau pazitor, trebuie sa stii ziua in care te-ai nascut.

Cei nascuti in ziua de LUNI

Ziua de luni este guvernata de Luna. Cuvinte cheie: vise, idealuri, energie pozitiva, sanatate, success pe plan profesional, familie. Culorile norocoase: argintiu si alb. Pietre norocoase: piatra lunii sau perla. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi este Arhanghelul Gabriel. Numele de “Gabriel” provine din limba ebraica si se traduce “Forta lui Dumnezeu”. Gabriel este seful ingerilor gardieni care pazesc Paradisul, are aripi mari din aur si este plin de bunatate si credinta. Potrivit legendei, acesta mai protejeaza si Luna, femeile insarcinate si copiii.

Cei nascuti in ziua de MARTI

Ziua de Marti este guvernata de planeta Marte. Cuvinte cheie: afaceri, reparatii, comert, studii, activitati sexuale. Culorile norocoase: rosu, roz si rosu aprins. Pietre norocoase: safir, rubin, granat. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi a saptamanii este Samuel. Acesta este un adevarat magician si mai este considerat si “ingerul mortii” sau “ingerul luminat si otravitor”. In ciuda legendelor care fac referire la el, Samuel este un inger responsabil, care a avut grija de peste doua milioane de ingeri si protejeaza fiecare persoana nascuta in ziua de Marti.

Cei nascuti in ziua de MIERCURI

Ziua de Miercuri este guvernata de planeta Mercur. Cuvinte cheie: activitate, comunicare, prietenie, imaginatie, redactare, angajare. Culorile norocoase: portocaliu, bleu si gri. Pietre norocoase: rubin si ametist. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi a saptamanii este Rafael. Acesta nu este doar protectorul persoanelor nascute Miercuri, ci si al planetei Mercur. Rafael mai este denumit si “ingerul vindecator”. Potrivit legendei, el aducea vederea celor orbi cu ajutorul organelor interne ale pestilor.

Cei nascuti in ziua de JOI

Ziua de Joi este guvernata de planeta Jupiter. Cuvinte cheie: studii, calatorie, prietenie, bunatate, putere. Culorile norocoase: purpuriu si albastru. Pietre norocoase: safir, ametist, ochi de tigru. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi a saptamanii este Sachiel. Acesta era unul dintre cei mai puternici ingeri din Antichitate, fiind invocat de majoritatea oamenilor. Numele sau provine din ebraica si inseamna “Dumnezeu este perfect”, fraza care denota nu doar desavarsire, ci si putere, frumusete si abundenta pe plan profesional.

Cei nascuti in ziua de VINERI

Ziua de Vineri este guvernata de planeta Venus. Cuvinte cheie: comunicare, imaginatie, spirit creativ, incapatanare. Culorile norocoase: verd, albastru,roz. Pietre norocoase: smarald si jad. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi a saptamanii este Uriel. Numele sau provine din ebraica si inseamna “Focul lui Dumnezeu” sau “Lumina mea este in Dumnezeu”. Ingerul lupta pentru o lume mai buna, incercand tot timpul sa faca tot posibilul pentru ca pe Pamant sa domneasca linistea, pacea si prietenia.

Cei nascuti in ziua de SAMBATA

Ziua de Sambata este guvernata de planeta Saturn. Cuvinte cheie: familie, prietenie, finante, risipa, batranete. Culorile norocoase: negru si indigo. Pietre norocoase: turcoaz si diamante. Ingerul care protejeaza persoanele nascute in aceasta zi a saptamanii este Cassiel. In ebraica numele sau inseamna “Tronul lui Dumnezeu” si face referire la solitudine si bunatate. Ingerul Cassiel mai este denumit si Ingerul lacrimilor si al tolerantei. Acesta se hraneste cu energia dragonului, dand dovada de multa forta si incredere in sine.

Cei nascuti in ziua de DUMINICA

Ziua de Duminica este guvernata de Soare. Cuvinte cheie: relaxare, cunoastere, concurenta, ambitie, incapatanare. Culorile norocoase: auriu, galben. Pietre norocoase: piatra soarelui, topaz. Persoanele nascute in aceasta zi pot fi considerate norocoase deoarece sunt protejate de 12 ingeri (pentreu 12 ore ale luminii). Arhanghelul Mihail este primul inger care are grija de ziua de Duminica (prima ora), iar dupa el urmeaza Anael (cea de-a doua ora), Rafael (cea de-a treia ora), Gabriel (cea de-a patra ora), Cassiel (cea de-a cincea ora), Sachel (cea de-a sasea ora), Samuel (cea de-a saptea ora), Mihail (cea de-a opta ora), Anael (cea de-a noua ora), Rafael (cea de-a zecea ora), Gabriel (cea de-a unsprezecea ora) si Cassiel (cea de-a douasprezecea ora).

Exista ingeri care lucreaza dublu in aceasta zi doar pentru ca toti oamenii sa fie protejati de  rau si de accidente .

Puterea unei imbratisari

Puterea unei imbratisari

     

Este bine dovedit ca toti avem nevoie de contactul fizic cu cei dragi. Imbratisarea este forma cea mai importanta de transmitere a aceste miraculoase calduri umane.
Cand ne atingem intr-o imbratisare afectuoasa, ne invioram intens simturile si reafirmam incredere in propriile sentimente.

Deseori nu gasim cuvintele potrivite pentru a exprima ce simtim, acea imbratisare este coplesitoare. Alteori nu indraznim sa spunem ce simtim. ori din timiditate, ori ca sentimentele ne tulbura si in acest caz imbratisarea isi dovedeste amploarea.

Imbratisarile pe langa senzatia de bine ce ne-o lasa, alina durerea, depresia si anxietatea. Provoaca stimulari psihice si fiziologice pozitive, la cel ce imbratiseaza precum si la cel imbratisat . Este o comuniune intensa de bine ce se transmite de la unul la altul.

Este important de stiut: imbratisarile prin aceasta ampla manifestare afectuoasa in compania semenilor, sunt chiar necesare pentru dezvoltarea personalitatii.

Oamenii de stiinta, in urma multor studii, au ajuns sa redescopere ceea ce mamele stiu de mult timp si anume ca o imbratisare tandra aduce mai mult bine decat un tratament pe baza de medicamente, deoarece atingerea iti amelioreaza durerea.

Potrivit cercetatorilor din Suedia, atunci cand piele este mangaiata cu delicatete de catre cineva drag, durerea este mai putin intensa. Acest lucru explica actiunea instinctiva a parintilor care isi strang caopiii la piept sau ii mangaie atunci cand sufera din cauza unei probleme de sanatate.

Ce ne aduce o imbratisare?
Protectie...
Este important pentru oricine de a se simti protejat... prin acest simplu, dar extrem de generos gest, dar si mai mult pentru copii si batrani, ce frecvent depind mult de dragostea celor din jur.

Siguranta...
Toti avem nevoie de un plus de siguranta. Daca de multe ori nu traim acest sentiment este si din cauza ca intretinem intr-o forma ineficace relatiile cu cei din jur.

Incredere...
Increderea in propria fire sau in cei apropiati, ne face sa avansam cand teama afecteaza dorinta de a participa cu entuziasm la provocarile vietii.

Forta...
Cand transmitem emergia noastra prin imbratisare, cu siguranta propriile noastre forte cresc.

Sanatate...
Contactul fizic in imbratisare implica o energie vitala capabila de a vindeca sau usura suferinta.

Recunoastere...
Prin imbratisare transmitem un mesaj de recunoastere a valorii si nobletei ce este depozitata in fiecare...

Conform invataturii taoiste, copacii au efecte benefice asupra longevitatii: transforma energiile negative in energii pozitive.
Strangand in brate un copac va reincarcati cu energie vitala.
In China imbratisarea copacilor este un fenomen de masa. Dimineata parcurile sunt pline de tree-huggers.

Ai imbratisat deja astazi pe cineva? :)
Nu uita: nu pierde prilejul unei mari binefaceri...

O imbratisare face si spune multe...

Imbratiseaza-ti prietenul sau prietena, imbratiseaza cu toata caldura pe toti cei dragi tie, imbratiseaza-ti copiii, chiar si un animal sau o planta draga.

Imbratiseaza totul.

Eu te imbratisez cu mare drag...

Despre împlinirea dorinţelor

"Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.

E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.

S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta - bine; nu s-a împlinit - lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.

Tu însă o singură grijă să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. Nu râvni foarte ca toate dorinţele tale întotdeauna să se împlinească şi pururea să fie după voia ta - acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu.

Una este voia lui Dumnezeu şi alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decât ale tale, nefiindu-ţi ţie în putere să cunoşti şi să înţelegi dumnezeieştile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhneşti pentru dorinţele neîmplinite şi se cuvine ca toate să le laşi în seama Domnului. "Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Nu fii împuţinat cu sufletul şi nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru linişte şi răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorinţelor tale - nu oricare dorinţă este bună şi nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poţi afla care din dorinţele tale sunt după voinţa Domnului prin aşteptare îndelungată şi prin rugăciune sârguincioasă.

Dacă este după voia Domnului, El iţi va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica şi va ţine dorinţa ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoieşte. Iar tu, fie că Domnul îţi dă, fie că nu îţi dă, pe toate primeşte-le cu mulţumire întru smerenia inimii.

Nu tânji către ceva cu nesimţire şi fără răbdare, ci toate le săvârşeşte bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare şi mai cu temei când se dobândesc întru înţelepciune şi răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorinţa ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoştinţa neputinţei tale, niciodată nu ai câştiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârşi împotriva acestui folos. Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind şi cruţând făptura Sa şi îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îţi dă totdeauna după voia ta, ci cel mai adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ţi cunoştinţa slăbiciunii tale, să nu fii împuţinat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare şi umilinţă.

Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduieşte şi plineşte împotriva dorinţelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare şi veşnică întru El - Dumnezeu Domnul.

Această întristare şi mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârşiţi. Dar ce câştig ai avea de ţi s-ar înfăptui toate dorinţele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândeşti de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!

Cu câtă mulţumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorinţelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: "Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).

Aşadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primeşte cu mulţumire acest leac rânduit sufletului tău.

Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhneşti veşnic, căci mai bine este să pătimeşti aici decât dincolo. Cu totul de plâns şi de jelit este cel care întru multe greşind, pururea tânjeşte ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaşte că împotriva voii lui va suferi în viaţa viitoare.

Dumnezeu miluind şi cruţând făptura Sa şi dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere şi strâmtorare. "În lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieşte ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământeşti, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie şi izbândă, să ne înălţăm către El şi la El acolo să ne învrednicim de bucuria şi veselia veşnică. "

Sfântul Dimitrie al Rostovului