luni, 5 decembrie 2011

Puterea unei imbratisari

Puterea unei imbratisari

     
spirit95
Este bine dovedit ca toti avem nevoie de contactul fizic cu cei dragi. Imbratisarea este forma cea mai importanta de transmitere a aceste miraculoase calduri umane.
Cand ne atingem intr-o imbratisare afectuoasa, ne invioram intens simturile si reafirmam incredere in propriile sentimente.

Deseori nu gasim cuvintele potrivite pentru a exprima ce simtim, acea imbratisare este coplesitoare. Alteori nu indraznim sa spunem ce simtim. ori din timiditate, ori ca sentimentele ne tulbura si in acest caz imbratisarea isi dovedeste amploarea.

Imbratisarile pe langa senzatia de bine ce ne-o lasa, alina durerea, depresia si anxietatea. Provoaca stimulari psihice si fiziologice pozitive, la cel ce imbratiseaza precum si la cel imbratisat . Este o comuniune intensa de bine ce se transmite de la unul la altul.

Este important de stiut: imbratisarile prin aceasta ampla manifestare afectuoasa in compania semenilor, sunt chiar necesare pentru dezvoltarea personalitatii.

Oamenii de stiinta, in urma multor studii, au ajuns sa redescopere ceea ce mamele stiu de mult timp si anume ca o imbratisare tandra aduce mai mult bine decat un tratament pe baza de medicamente, deoarece atingerea iti amelioreaza durerea.

Potrivit cercetatorilor din Suedia, atunci cand piele este mangaiata cu delicatete de catre cineva drag, durerea este mai putin intensa. Acest lucru explica actiunea instinctiva a parintilor care isi strang caopiii la piept sau ii mangaie atunci cand sufera din cauza unei probleme de sanatate.

Ce ne aduce o imbratisare?
Protectie...
Este important pentru oricine de a se simti protejat... prin acest simplu, dar extrem de generos gest, dar si mai mult pentru copii si batrani, ce frecvent depind mult de dragostea celor din jur.

Siguranta...
Toti avem nevoie de un plus de siguranta. Daca de multe ori nu traim acest sentiment este si din cauza ca intretinem intr-o forma ineficace relatiile cu cei din jur.

Incredere...
Increderea in propria fire sau in cei apropiati, ne face sa avansam cand teama afecteaza dorinta de a participa cu entuziasm la provocarile vietii.

Forta...
Cand transmitem emergia noastra prin imbratisare, cu siguranta propriile noastre forte cresc.

Sanatate...
Contactul fizic in imbratisare implica o energie vitala capabila de a vindeca sau usura suferinta.

Recunoastere...
Prin imbratisare transmitem un mesaj de recunoastere a valorii si nobletei ce este depozitata in fiecare...

Conform invataturii taoiste, copacii au efecte benefice asupra longevitatii: transforma energiile negative in energii pozitive.
Strangand in brate un copac va reincarcati cu energie vitala.
In China imbratisarea copacilor este un fenomen de masa. Dimineata parcurile sunt pline de tree-huggers.

Ai imbratisat deja astazi pe cineva? :)
Nu uita: nu pierde prilejul unei mari binefaceri...

O imbratisare face si spune multe...

Imbratiseaza-ti prietenul sau prietena, imbratiseaza cu toata caldura pe toti cei dragi tie, imbratiseaza-ti copiii, chiar si un animal sau o planta draga.

Imbratiseaza totul.

Eu te imbratisez cu mare drag...




miercuri, 16 noiembrie 2011

Despre împlinirea dorinţelor



"Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.

E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.

S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta - bine; nu s-a împlinit - lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.

Tu însă o singură grijă să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. Nu râvni foarte ca toate dorinţele tale întotdeauna să se împlinească şi pururea să fie după voia ta - acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu.

Una este voia lui Dumnezeu şi alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decât ale tale, nefiindu-ţi ţie în putere să cunoşti şi să înţelegi dumnezeieştile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhneşti pentru dorinţele neîmplinite şi se cuvine ca toate să le laşi în seama Domnului. "Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Nu fii împuţinat cu sufletul şi nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru linişte şi răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorinţelor tale - nu oricare dorinţă este bună şi nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poţi afla care din dorinţele tale sunt după voinţa Domnului prin aşteptare îndelungată şi prin rugăciune sârguincioasă.

Dacă este după voia Domnului, El iţi va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica şi va ţine dorinţa ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoieşte. Iar tu, fie că Domnul îţi dă, fie că nu îţi dă, pe toate primeşte-le cu mulţumire întru smerenia inimii.

Nu tânji către ceva cu nesimţire şi fără răbdare, ci toate le săvârşeşte bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare şi mai cu temei când se dobândesc întru înţelepciune şi răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorinţa ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoştinţa neputinţei tale, niciodată nu ai câştiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârşi împotriva acestui folos. Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind şi cruţând făptura Sa şi îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îţi dă totdeauna după voia ta, ci cel mai adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ţi cunoştinţa slăbiciunii tale, să nu fii împuţinat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare şi umilinţă.

Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduieşte şi plineşte împotriva dorinţelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare şi veşnică întru El - Dumnezeu Domnul.

Această întristare şi mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârşiţi. Dar ce câştig ai avea de ţi s-ar înfăptui toate dorinţele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândeşti de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!

Cu câtă mulţumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorinţelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: "Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).

Aşadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primeşte cu mulţumire acest leac rânduit sufletului tău.

Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhneşti veşnic, căci mai bine este să pătimeşti aici decât dincolo. Cu totul de plâns şi de jelit este cel care întru multe greşind, pururea tânjeşte ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaşte că împotriva voii lui va suferi în viaţa viitoare.

Dumnezeu miluind şi cruţând făptura Sa şi dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere şi strâmtorare. "În lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieşte ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământeşti, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie şi izbândă, să ne înălţăm către El şi la El acolo să ne învrednicim de bucuria şi veselia veşnică. "

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Relatia sufletului cu Dumnezeu



Dumnezeu are felul Sau de a se apropia de fiecare suflet, de a-l intoarce catre Sine. Il vesteste despre venirea Sa, ii vorbeste, ii da prilejuri, pricini si putinta de a se apropia de Sine, ca acesta sa-L cunoasca, sa se bucure si sa ceara el insusi ca sa ramana Dumnezeu cu el.

Daca sufletul, primitor al harului lui Dumnezeu, si-L apropie si doreste impartasirea cu El, atunci Dumnezeu incepe o sfanta "joaca" cu acesta.

Uneori ii vorbeste cu dulceata si gingasie si atunci sufletul se inaripeaza cu o cereasca, sfanta, dumnezeiasca dragoste, dispretuind toate cele pamantesti.

Alteori i se ascunde, iar acesta, ingrozit de paruta-i singuratate, Il cauta indurerat, indurand o sfanta mucenicie.

Iar cand din nou i se arata, crescandu-i iubitoarea dorinta catre Acesta, se limezeste mai mult. Spre a-i adanci unirea si impartasirea cu El si spre a-l calauzi spre mai mari bucurii si binecunvantari, din slava in slava.

Si acesta se continua pana la sfarsitul vietii omului, dupa masura cu care fiecare suflet se deschide si primeste in bucurie aceasta dorita impartasire cu Domnul lui.

(fragment din cartea "Crestinul in fata lumii de astazi - Ieromonah Filoteu 

marți, 15 noiembrie 2011

De ce a plans Iisus Hristos ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si Om adevarat, a impreunat in persoana Sa doua lucrari, dumnezeiesti si omenesti. Astfel, afara de pacat, nimic din firea omeneasca nu i-a ramas necunoscut: nici nasterea si cresterea, nici foamea, nici intristarea si suferinta, nici moartea.
Din cele omenesti, Mantuitorul Iisus Hristos a cunoscut deci si plansul, manifestat ca durere sufleteasca. Hristos a plans de mai multe ori, insa El nu a plans niciodata pentru Sine; de fiecare data, El a plans pentru ceilalti, a plans pentru oameni, a plans pentru proapele Sau.
Precum observa Sfantul Nicolae Velimirovici, Hristos a plans atat pentru prietenii Sai, cat si pentru neprietenii Sai, insa intotdeauna pentru ceilalti. Cand se vede in ce stare de cadere a ajuns omul, fiind rob pacatului si mortii, nu se poate decat plange.
Hristos a plans pentru prietenii Sai
Hristos a plans pentru prietenii Sai, precum s-a intamplat dupa moartea lui Lazar. Astfel, vazand-o plangand pe Maria, sora lui Lazar, cat si pe iudeii care erau cu aceasta, El a suspinat cu duhul si a lacrimat.
"Deci Maria, cand a venit unde era Iisus, vazandu-L, a cazut la picioarele Lui, zicandu-I: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, cand a vazut-o plangand, si pe iudeii care venisera cu ea plangand si ei, a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine. Si a zis: Unde l-ati pus? Zis-au Lui: Doamne, vino si vezi. Si a lacrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iata cat de mult il iubea" (Ioan 11, 32-36).
In vreme ce rudele si prietenii plangeau pentru moartea lui Lazar, Hristos a plans nu pentru moartea lui Lazar, impotriva careia putea porunci oricand, precum a si facut, ci pentru tirania mortii, care il apasa pe tot omul care se naste pe pamant. Hristos a plans deci pentru starea dureroasa in care pacatul (diavolul) a aruncat firea umana.
Mantuitorul, indurerat de starea cazuta a firii umane, a venit in lume tocmai pentru aceasta, pentru a intari intru Sine firea umana si pentru a o inalta la un loc mai minunat si mai ferit chiar decat raiul. Merita amintit aici un dialog imaginar, intre Mantuitorul Iisus Hristos si om (firea umana), rostit de Sfantul Ioan Gura de Aur. Mantuitorul, gasind firea umana alungata din rai si ajunsa precum o desfranata, din pricina pacatelor, i-a spus:
"- Nu te-am sadit oare in Rai?
- Da, ii raspunde.
- Si cum ai cazut de acolo?
- A venit diavolul si m-a luat din Rai.
- Ai fost sadita in Rai si te-a scos afara! Iata, te voi sadi acum inlauntrul Meu. Nu va indrazni sa se apropie de Mine. Pastorul te va pazi si lupul nu va mai veni."
Hristos a plans insa si pentru neprietenii Sai
Hristos a plans si pentru neprietenii Sai, adica pentru aceia care nu Il cunosteau, zacand in mocirla pacatului si a ignorantei, precum vedem in momentul in care a plans pentru Ierusalim, vazandu-i nimicirea cea viitoare.
"Si cand S-a apropiat (de Ierusalim), vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand: Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai, care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Lc.19,41).
Hristos a plans pentru Ierusalim deoarece, din cauza pacatelor locuitorilor ei, intregul loc avea sa fie nimicit, iar viata din el avea sa fie starpita, pana la o vreme. Aceasta pedeapsa a fost pricinuita mai ales de nedreptatea locuitorilor cetatii fata de oamenii drepti ai lui Dumnezeu, nedreptate care a culminat chiar cu omorarea Fiului lui Dumnezeu intrupat.
Hristos plange pentru tot omul, de la Adam si pana la cel din urma
Sfantul Apostol Pavel da marturie ca Mantuitorul Iisus Hristos, dintr-o nemasurata dragoste fata de om, a plans cu amar, pentru intregul neam omenesc, de la inceputul lumii si pana la sfarsitul veacurilor. Nu este deci om, de la Adam si pana la ultimul om ce se va naste pe pamant, pentru care sa nu planga Hristos.
"Hristos, in zilele trupului Sau, a adus, cu strigat si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mantuiasca din moarte si auzit a fost pentru evlavia Sa, si desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit, si desavarsindu-Se, S-a facut tuturor celor ce-L asculta pricina de mantuire vesnica" (Evrei 5, 7-9).
Aceste cereri si rugaciuni, rostite de Mantuitorul "cu strigat si cu lacrimi", au fost savarsite in Gradina Ghetsimani, cu putin mai inainte ca omul sa savarseasca cel mai mare pacat al tuturor timpurilor, inaltandu-L pe Fiul Omului pe Crucea infipta in Golgota. "Iar Hristos, fiind in chin de moarte, mai staruitor Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant" (Luca 22, 44).
Sa intelegem, din aceste trei momente relatate de Sfanta Scriptura, ca Mantuitorul Iisus Hristos nu a plans niciodata pentru Sine, ci de fiecare data numai pentru oameni, atat pentru slabiciunea lor in fata durerilor si a mortii, cat si pentru staruirea acestora in intunericul pacatului.
Teodor Danalache

luni, 14 noiembrie 2011

Rugaminte

"Nu îmi spune nimic... Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău. Îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi cu toate acestea îţi spun: Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu. Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi ca să devii un înger ca să Mi te dăruieşti intru iubire, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din putina şi săraca ta inima. Dacă aştepţi până când ai să fi desăvârşit ca să Mă poţi iubi, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un Serafim ? Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste ? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, care a creat toate şi pot totul ? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni? Sau ai murit din iubire pentru Mine ? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc ? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă, chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria ''virtuţilor'' tale, ci dintr-o inimă smerită pe care Eu o pot curaţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu „virtuţile” tale le doresc; dacă ţi le-as da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste. Unui fier ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă, nu numai ca să fii curat, căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngriji de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că îl ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care Eu ti-o pot da - ci o inima gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul, adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie. Nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu, şi acum, să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce o am pentru tine. Crede ca Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel o să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi. Nu te frământa că nu ai virtuţi. Am să îţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta. Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Măicuţa. Lasă să treacă totul prin inima ei curată încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urma să Mă iubeşti... în acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te! Eu sunt cu tine!"

vineri, 11 noiembrie 2011

SA AVEM CURAJUL SA SCRIEM SCRISORI CATRE CER!

SFANTUL NECTARIE DE EGHINA – AJUTORUL CELOR NEMANGAIATI. Minunea di...


O minune din copilaria Sfantului

“Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.
Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: 
desen de Cristina Ionescu-Berechet
,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului:
,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.
Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.
Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.
Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria:
,,De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase. Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor. Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii. Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta. Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor. Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta. Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

joi, 3 noiembrie 2011

***stiati ca ?***



* Hristos-Dumnezeu a fost singurul intre promotorii religiilor care a afirmat si confirmat ca este Dumnezeu din Fire?
* Hristos-Dumnezeu este singurul care a zis ca doar El este Calea, Adevarul si Viata?
* Hristos-Dumnezeu este din momentul intruparii Sale si om intreg cu suflet uman si Dumnezeu deopotriva?
* Duhul Sfant este o Persoana Dumnezeiasca alaturi de Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul?
* Sfintele Moaste-trupuri ale Sfintilor- sunt purtatoare ale prezentei si identitatii acelor Sfinti?
* Iadul nu este o pedeapsa ci o alegere motivata a omului?
* Judecarea omului de catre Dumnezeu inseamna de fapt autojudecare a omului, din pricina cunostintei adevarului la care ajunge in momentul mortii?
* In autonomie totala, omul se autodistruge total?
* Dupa moarte, sufletul va retine in totalitate cele cinci simturi.. implicit memoria din constient si subconstient?
* Demonul Mara, stapanul sinelui si al iluziilor, s-a aratat lui Buddha si a comunicat cu el in meditatiile acestuia?
* Generozitatea omului, bunul simt si sinceritatea pot induiosa pe Dumnezeu cel mai mult?
* Substanta sau consistenta sufletelor omenesti este diferita de cea a Ingerilor?
* Buddha ne imboldeste cu neantul iar Hristos ne daruieste toata valoarea si vesnicia Lui?
* Extraterestrii sunt inventii si gaselnite ale lui Lucifer?
* Prin intruparea lui Dumnezeu-Fiul-Hristos, neamul omenesc a primit apartenenta la Neamul lui

* In Iad, cel mai mare chin este lipsa lui Dumnezeu si a oricarei comuniuni?
* Omul devine persoana din momentul zamislirii si devine personalitate din momentul botezului in Numele Sfintei Treimi?
* Dumnezeu nu ne pedepseste cu Iadul ci noi indragim Iadul din timpul vietii noastre?
* Dumnezeu nu are inceput si sfarsit ci izvoraste din El, prin El si cu El?
* Dumnezeu nu se afla in protestantism, neo-protestantism, buddhism si islam?
* Numai clericii ortodocsi si catolici pot obtine Trupul si Sangele lui Hristos-Dumnezeu?
* Numai clericii ortodocsi si catolici au succesiunea apostolica si Harul Preotiei?
* Atunci cand sunt atinse sau sarutate Moastele unui Sfant, acesta stie si simte ca si cand nu ar fi murit?
* Un alt razboi mondial se poate isca de la o cladire numita Domul-Pietrei?
* Icoanele sunt ferestre spre Absolut si nu sunt pretuite in sine ci prin sine?
* Hristos-Dumnezeu a dat preotilor puterea de a ierta si dezlega in Numele Lui, putere pe care nici Ingerilor nu a dat-o?
* Mintea este ochiul sufletului?
* Prin amputarea unui membru, sufletul din acel membru se retrage in restul corpului ramas viu?
* Omul trece pe langa moarte de mii de ori pe zi din motive tangentiale si naturale?
* Energia lui Dumnezeu-Harul- este o energie necreata?
* Materia este energie a lui Dumnezeu concretizata?
* Diavolul nu voieste sa se mantuiasca nici macar un om?
* Diavolul nici nu mai vrea dar nici nu mai poate sa se intoarca spre Dumnezeu?
* Reincarnarea este o invatatura diversionista a lui Lucifer?
* Vietuitoarele de pe pamant nu au suflet inrudit cu Dumnezeu ci doar suflet fara constiinta?
* Apa adusa pentru Aghiasma, nu e sfintita de Dumnezeu Duhul Sfant daca preotul nu baga mana in ea?
* Sufletul se afla in corp din crestetul capului pana in varful tuturor degetelor?
* Daca stam departe de Hristos-Dumnezeu, stam de fapt departe de sensul vietii si existentei noastre?
* Nu pacatele ne tin departe de Dumnezeu ci lipsa regretului sincer fata de trecutul nostru?
* Pe aproapele tau care ti-a gresit de nu-l vei ierta tu, nici Dumnezeu nu-l va ierta?
* De nu-l vei ierta pe gresitul tau, nici tu nu vei fi iertat-la randul tau- de Dumnezeu?
* La judecata particulara-dupa ce murim-, Dumnezeu ne va intreba despre greselile fata de El iar la judecata universala-la sfarsitul timpului-, vom fi intrebati despre greselile fata de umanitate?
* Totul in lumea asta sta sub semnul jertfei? Vezi iarba care se daruieste animalelor, vezi animalele ce se jertfesc noua iar Hristos s-a jertfit noua...
* Pentru orice rusine adusa Bisericii, vor fi judecati intai Episcopii, apoi Preotii apoi Diaconii apoi Enoriasii?
* La judecata sfarsitului lumii, toti vor cunoaste pacatele tuturor celorlalti si faptele toate?
* La sfarsitul lumii, intreg si acelasi trup pe care l-am avut in viata, va fi reconstituit integral de catre Dumnezeu si ni-l va da in vesnicie inapoi intrucat in trup am savarsit faptele noastre toate?
* Crucea nu se sfinteste intrucat ea e sfintita din oficiu de catre Cel rastignit pe ea?
* In fericirea Raiului, bucuria celui mantuit nu va fi statica ci crescanda vesnic?
* Biserica, este singura Institutie divino-umana din intreaga lume?
* O data ce o persoana incepe sa fiinteze indata dupa zamislire, nu va mai inceta vreodata sa existe?
* Lucifer dirijeaza si conduce politic si financiar lumea printr-o organizatie obscura impanzita in intreaga lume dar si prin toate sectele si ereziile religiilor lumii?
* Fantomele si strigoii sunt doar diavoli diversionisti si tulburatori?
* In lumina se afla si intunericul si in intuneric se poate afla lumina?
* Planeta pamant se afla in centrul universului si ca este posibil ca pamantul sa nu aiba miscarea de revolutie ci universul sa se invarte in jurul pamantului..
* Daca ar exista alta planeta cu fapturi dotate cu constiinta ar fi atentat la Intruparea lui Dumnezeu-Fiul si la crearea ingerilor si oamenilor?
* Prin botezul in numele Celor Trei Persoane ale Firii Dumnezeiesti si prin Trupul si Sangele lui Hristos, noi ne conectam la energiile vesnice ale Absolutului Dumnezeu?
* Daca prin caposenie, trufie si agresivitate dorim sa-L cautam si sa-L aflam pe Dumnezeu, nu vom reusi vesnic pentru ca El este un Dumnezeu revelat care se descopera El dupa vointa Lui?
* Lucifer lucreaza si influenteaza omenirea cel mai mult prin legi, legiuitori si bani?
* Pentru un copil avortat, va fi acuzat de Dumnezeu si chirurgul si mama dar si tatal -daca a stiut- ?
* In viitor Antihristul va fi confundat cu Hristos de catre cei ce nu au fost apropiati de Persoana lui Hristos Cel Autentic?

miercuri, 2 noiembrie 2011

Cuvinte frumoase, calde si pline de duh!


mparatia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru. (Sf.Scriptura)
*Vreti sa aflati valoarea sufletului ? Ascultati în ce a constat rascumpararea lui: sângele si moartea unicului Dumnezeu. (Fericitul Augustin)
n orice suflet se regaseste sensul spiritual si imaginea lui Dumnezeu. (Origen)
*Numai Dumnezeu poate vindeca sufletele noastre. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Sfântul numeste sufletul constiinta. Sufletul e ca un izvor: din izvor, cu cât se ia apa mai multa, cu atât da la iveala apa mai curata. Sfântul numeste sufletul constiinta. (Cuv.Agaton)
n sufletul uman este o transformare minunata pe care Dumnezeu Însusi o lucreaza. (Harent)
*Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, (…) iar la *Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Când veti curata sufletele voastre, atunci vor straluci si se vor împartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiasca si vor putea primi si ele stralucire. ( Sf.Dionisie Areopagitul)
*Lumea toata este de mai putin pret decât un suflet. Ce nesfârsita valoare are sufletul omenesc ! (Nicodim Patriarhul României)
*Sufletul si Hristos, doar acestea doua, sa te intereseze! Lumea toata sa cada, pe acestea doua, nimeni nu ti le poate lua, afara numai daca nu le dai tu, cu voia ta. (Sf.Cosma Etolul)
*Fii împacat cu sufletul tau si, atunci, cerul si pamântul se vor împaca cu tine. (Sf.Isaac Sirul)
*Scara ce duce în Împaratie este ascunsa în sufletul tau. (Sf.Isaac Sirul)
*Sufletul curat, daca va privi în el însusi, Îl va vedea, ca într-o oglinda, pe Dumnezeu. (Sf.Atanasie cel Mare)
*Dumnezeu este mostenirea sufletului, iar sufletul este mostenirea lui Dumnezeu. (Sf.Macarie)
*Daca ajungem lânga Dumnezeu, suntem în cer. Sa ne facem sufletul cer! (Sf. Ioan Gura de Aur)
*A însetat sufletul meu dupa Dumnezeu. ( Sf.Scriptura)
*Ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde? (Sf.Scriptura)
*Daca trupul nostru este , cum sa întraznim noi sa tinem acest templu neîngrijit, în mizerie? (Nicodim Patriarhul României)
*Neputinta trupului trebuie sa dea o noua putere sufletului nostru. (Sf.Ioan Gura de Aur)*Hraneste-ti trupul, dar nu-l omorî prin lacomie! (Sf.Ioan Gura de Aur)*Trupul nostru cel muritor se va preschimba, muritorul se va îmbraca în nemurire, iar în locul nevoilor va intra o pace sigura si un statornic repaos al vietii. (Sf.Ioan Gura de Aur)
*Asa cum aici se vede sufletul prin trup, tot asa acolo, în viata viitoare, se va vedea trupul prin suflet. (Sf.Grigorie Palama)

luni, 31 octombrie 2011

Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."

Într-un cătun
 
N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus,
ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus.
Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum,
Iată numai o lucrare:
Undeva într-un cătun,
într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun,
cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat,
predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat,
despre văduva sărmană, care printre cei avuţi,
a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi.
"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi.
Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi!
Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher,
un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer.
Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios,
tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos."
Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin!
Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin.
Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi,
doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi...
"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc,
ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc...
Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi!
Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi.
Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun,
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos,
ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină,
între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină.
— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun:
Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun!
— Altă treabă n-ai fârtate? Am eu timp de dăruit?
— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit.
Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori."
Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală,
el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală,
începu:
— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri.
Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri.
— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară!
Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară!
*
Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate
să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate!
N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig,
"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig.
A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă,
între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă...
Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!"
*
Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan,
luau masa împreună, în belşug de bogătan,
lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros,
cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros?
Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit,
se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit
şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc
— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc.
Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate:
"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..."
Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos,
şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos...
Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi,
spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi?
Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger.
Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer.
Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit.
Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit
Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum,
să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum!
Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu,
dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu.
*
Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar,
după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar:
"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun
va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".
 
Costache Ioanid

miercuri, 26 octombrie 2011

De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui



"Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui"
Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.
Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini!

Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune: “Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab”. Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorul Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare!

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune: “Am pacatuit, Parinte, iarta-ma!” Si astfel alunga intristarea. “Sunt om slab – spune – ce sa fac?” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj!

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc!

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.

Sa mai stii si aceasta: mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi.

Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor”.
Gheron Iosif, Marturii din viata monahala

luni, 24 octombrie 2011

Gheron Iosif Isihastul

DE CÂTE ORI VEI CĂDEA, SCOALĂ-TE ŞI TE VEI MÂNTUI
“Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”

Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.
Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.

Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.

Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini!
Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune: “Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab”. Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorul Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare!

Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune: “Am pacatuit, Parinte, iarta-ma!” Si astfel alunga intristarea. “Sunt om slab – spune – ce sa fac?” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj!

Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc!

Ai vazut cat a rabdat in ispita fratele despre care imi scrii? La fel sa faci si tu. Ridica cuget curajos in fata ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poti curati. Lasa deoparte sfaturile nepurtarii de grija si ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de pana acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asa vor trece si acestea, dupa ce isi implinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente si plante tamaduitoare, care vindeca patimile ceie vazute si ranile noastre cele nevazute.

Rabda pentru a putea sa castigi cu fiecare dintre ispite, sa dobandesti plata, odihna si bucurie in Imparatia cea cereasca. Vine noaptea, noaptea mortii, cand nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grabeste-te. Timpul este putin.

Sa mai stii si aceasta: mai bine o zi in care viata a iesit biruitoare si incununata cu premii, decat ani multi traiti in nepurtare de grija. Lupta unei singure zile, in deplina cunostinta si in simtirea sufletului, valoreaza mai mult decat cincizeci de ani fara cunostinta si in nepurtare de grija. Fara lupta si fara varsare de sange nu astepta sa ajungi la eliberarea de patimi.

Pamantul sufletului nostru face sa creasca maracini si buruieni dupa cadere. Avem nevoie de curatire. Acestea nu se smulg decat cu durere multa, cu maini batatorite si sangerande si cu mult oftat. Plangi deci, varsa rauri de lacrimi pentru ca sa se inmoaie pamantul inimii tale. Si cand pamantul se va inmuia, maracinii se vor smulge mai usor.

Gheron Iosif, Marturii din viata monahala

duminică, 23 octombrie 2011

Lasati-ma sa cred...


Lăsaţi-mă să scriu şi să iubesc,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc.
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Lăsaţi-mă cu părul pe grumaz,
În ţara mea e-un obicei străbun.
De ce-mi luaţi şi dreptul să vorbesc
Slăvind în veci pe Dumnezeu cel Bun?

Lăsaţi-mă Fecioarei să mă-nchin
Şi Sfinţilor - copii de neam român,
De ce-mi luaţi icoana din pereţi
Şi mă hrăniţi cu vrajbe şi venin?

Lăsaţi-mă-n credinţa creştinească,
Nu în bătaia flăcării păgîne,
Şi vă îndemn iubiţii fraţii mei -
În rugăciuni stau armele române.

Nu în cuţite, bîte, lănci şi săbii,
Nu în vărsări de sînge păgînesc
Ci în credinţa noastră strămoşească,
În Tatăl, Fiul, Duhul Creştinesc.

Nu ura este arma apărării,
Armura noastră este Duhul Sfînt,
Cine urăşte este fiu durerii,
Cel ce iubeşte, frate în Cuvînt.

Voi fraţii mei, de ruga-mi ascultaţi,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc,
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Plângerea-n credință
Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!


Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

Plângerile sufletului



Doamne, lasă-mă, să vin în gradina casei Tale,
Să culeg la Înviere de pe haina Ta petale.
Să le-arunc jos, pe pământ, mirul să îl parfumeze,
Crucea să le fie semn după care să Te-urmeze.

Te rog, braţele deschide, când genunchii mi îndoi,
Fiindcă nu ştiu să mă rog şi Te fac să plângi cu ploi.
Spune-mi, că mă mai iubeşti; din pământ capu'-mi ridică,
Spune-mi, că mă mai aştepţi, de păcat să-mi fie frică.

Să visez la întâlnire ... Hai, deschide-mi poarta, Doamne!
Nu degeaba Ţi-au bătut în sfinţenie piroane!
M-am întors acum la Tine de păcate biciuit
Şi din patimi am coroană, dar cu Tine le-am zdrobit.

Varsă-Ţi harul peste mine, Săptămână Luminată,
Să nu ştiu ce-i rătăcirea, să se lase căutată.
Doamne, dă-mi sute de îngeri să mă apere de trup,
Să Îţi dau sufletul veşnic şi din rai să mă înfrupt!
Patimile Tale, Doamne!

Vineri seara lacrimi grele genele îmi zugrăvesc,
Ale Tale patimi, Doamne, simt că parcă mă orbesc.
Spinii Tăi de pe coroană inima mi-o-nsângerează,
Cuie-Ţi traversează trupul, îngerii Ţi-l tămâiază.

De-aş fi fost ‘n-acele timpuri, oare ce aş fi făcut ... ?
Aş fi plâns cu Maica Sfântă, sau cu ei Te-aş fi bătut?
Lasă-mi mantia durerii să o port în locul Tău
Şi să fiu scuipat în faţă c-am uitat de Dumnezeu!

Decât coasta să-Ţi străpungă, mâinile să mi le taie,
C-am uitat să-Ţi mulţumesc că nu m-am născut în paie.
Înaintea feţei Tale a privi nu îndrăznesc:
"Răstigneşte-L!", se aude pe Golgota când păşesc.

Când Te-am pironit Iisuse, nu ai scos nici un cuvânt;
Deşi Te-ai rugat la ceruri, nu ne-ai spus că eşti Cel Sfânt.
Tu doar ai avut credinţă, în smerenie dulceaţă,
Chiar şi când Te chinuiai vărsând sângele pe faţă.

Toate spre zidirea noastră şi spre-a Ta împărăţie
Pe pământ ai coborât ca să fim asemeni Ţie.
Înviat-ai din mormânt, iadul ai cutremurat,
Doamne, Ţie-Ţi mulţumim, fiindcă astăzi ne-ai iertat!



Cu fiască supunere întru Domnul

vineri, 21 octombrie 2011

Nu tăcea în faţa lacrimilor mele
Psalmul 39


Este un psalm plin de tristeţe de la un capăt până la altul şi înfăţişează pe un om necăjit, un credincios amărât. Din ce pricină era aşa de amant, nu ştim, nu ne arată. O fi fost din pricină de boală? Nu ştim. Îl vor fi amărât vrăjmaşii lui, îi vor fi ameninţat viaţa? Nu ştim. Era greu încercat, amărât, deznădăjduit.
Totuşi stă tare în credinţă. Chinuit de gânduri de necredinţă, vrea să le stăpânească, pentru ca nu cumva dând drumul la gură, să spună ceva rău şi să păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este un lucru frumos că nu avea decât o singură grijă: să nu păcătuiască în vorbire. El zice: „Scapă-mă de toate fărădelegile mele", deci nu de necazul sau de suferinţa care erau asupra lui, ci de fărădelegi, de păcate. Din aceasta se vede că el era un om cu inima întreagă de partea Domnului. Îşi pierduse răbdarea, este adevărat, căzuse în disperare: „Doamne, spune-mi cât de trecător sunt!" „Abate-Ţi loviturile de la mine... până nu mă duc şi să nu mai fiu!" Cu tot amarul lui, de un singur lucru este stăpânit: să nu păcătuiască în vorbire. Dacă mă aleg fără păcat, sunt câştigat; dacă însă voi păcătui, chiar dacă ai lua de la mine necazul, voi fi mult mai păgubit.
De obicei, peste păcatele cu gura se trece uşor chiar de către cei credincioşi. De aceea, grija lui David, ca la necaz să nu păcătuiască în vreun fel cu gura, a vorbit mult sufletului meu.
De ce păcat anume se temea David, acum când era amărât? De păcatul de a nu murmura împotriva lui Dumnezeu. Fiind amărât, multe gânduri se frământau înăuntrul lui. Parcă era ca un om care vrea să descurce un ghem şi în loc să-l descurce, mai rău îl încurcă. Bănuieli, gânduri de necredinţă, gânduri de revoltă, gânduri de nemulţumire se frământau înăuntrul lui. Acestea îl îmbolnăviseră în sufletul lui şi de aceea îşi zicea: „Dacă eu sunt bolnav, de ce să mai molipsesc şi pe alţii cu boala mea?" Poate că va fi fost chinuit de gândul că de ce celor răi le merge bine şi lui îi merge rău. Poate că de mult timp îl va fi muncit gândul acesta.
Şi acum, când înăuntrul lui clocoteau gânduri de nemulţumire, de enervare, de supărare, de bănuieli, de probleme şi întrebări pe care nu le putea dezlega, şi-a zis: „Îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea". Aşa a ajuns la o hotărâre foarte serioasă: Oricine ar fi înaintea mea, dar mai ales cel rău, eu am să tac; cât va sta acela în faţa mea, eu am să tac... Aşa a şi făcut: „Am stat mut, în tăcere; am tăcut chiar când era vorba de bine". Bine este să taci, dar nu şi atunci când este „vorba de bine". Domnul nostru n-a făcut aşa. Este drept că El mai mult a tăcut înaintea lui Pilat, dar când a fost să dea o bună mărturie, a dat-o.
Tăcând, s-a ţinut de hotărârea luată, totuşi zice: Dar durerea nu numai că nu mi s-a potolit, ci, dimpotrivă, mai rău mi „s-a întărâtat. Îmi ardea inima în mine; şi pe când cugetam, focul s-a aprins". Focul acesta căuta o izbucnire, vulcanul căuta să erupă.
Atunci zice: N-am mai putut răbda, mi-am luat căluşul de la gură şi „am vorbit cu limba mea", dar nu către oameni, a deschis deci gura către Dumnezeu. Este totdeauna bine când ne deschidem gura către Dumnezeu în rugăciune, ca să-I spunem Lui ce este în noi. Vărsându-ne astfel inima înaintea Lui, inima ni se face mai uşoară. La sfârşit, deşi tot amărât, parcă se mai potoleşte, dobândind o privire ceva mai clară în cârmuirea lui Dumnezeu.
Deschizându-şi gura către Dumnezeu, tot ca om amărât I-a vorbit, stăpânit însă mereu de frica de a nu păcătui cu vorba, îi zice: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt". Parcă n-ar mai fi altă scăpare decât mormântul. Dar nu ştim noi cu toţii că omul este trecător şi că va trebui să moară odată? Psalmistul ar fi vrut să ştie însă data când va muri, probabil din dorinţa ca data aceea să fie cât mai apropiată. Nu-l judec, nu iau piatra să dau în el, n-am trecut până acum prin atâta amărăciune; însă ar fi cu putinţă ca unul sau altul dintre noi să cadă în vreo suferinţă şi în vreun amar aşa de mare, încât să zică: „Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc!" Chiar şi cu Ilie prorocul s-a întâmplat lucrul acesta, când, căzând în deznădejde, a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei" (1 Împăraţi 19:4). Apoi, dacă Ilie prorocul a ajuns într-o astfel de stare, cu atât mai mult unul sau altul dintre noi poate să ajungă aşa. Cineva a scris în latineşte nişte cuvinte care sunau cam aşa: „Dacă ţi-ar spune cineva că peste o lună vei muri, ai plânge; dar acum râzi, cu toate că nu ştii dacă vei mai apuca ziua de mâine".
Nu este vorba că omul moare; ci vorba este cum moare şi unde merge după moarte. Slavă Domnului că noi, ca oameni credincioşi, am căpătat în privinţa aceasta lumina necesară şi ştim că vom muri ca oameni credincioşi, dacă nu cumva vom avea parte de răpire, venind Domnul Cristos. Nu este treaba noastră să ştim când vom muri; ştim însă că, murind, mergem la Domnul Cristos.
Dar aici psalmistul spune: „Iată, zilele mele sunt cât un lat de palmă". Latul de palmă este de patru degete, de măsură foarte mică. „Şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta." Şi accentuează lucrul acesta: „Da, orice om este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine".
În adevăr, ce este viaţa unui om, pusă alături de viaţa altui om ca Metusala, care a trăit 969 de ani? În Psalmul 90 se spune că anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani... Chiar dacă viaţa noastră ar fi de optzeci de ani, n-am avea atâtea zeci câte sute de ani a trăit Metusala. Dacă ne măsurăm cu viaţa pământului, ce este viaţa noastră? Doar o suflare. Dacă o măsurăm cu viaţa îngerilor, o nimica este viaţa noastră. Dacă măsurăm viaţa noastră cu Dumnezeu, nu suntem decât o suflare, oricât de bine s-ar ţine cineva. „Un abur care se arată pentru puţin şi apoi dispare" (Iacov 4:14).
Afară de aceasta omul umblă în ceea ce nu este decât ca o arătare, o fantomă, o umbră, o deşertăciune; el nu umblă în ceea ce este realitatea, ci în ceea ce trece. Acesta este mersul întregii omeniri: se frământă degeaba. Câtă frământare, câte griji care rod, câtă oboseală a minţii, câtă alergătură şi goană după vânt, când se ştie că moartea urmăreşte pe om fără încetare. „Strânge şi nu ştie cine va trage folosul"; nici măcar nu este sigur că copiii lui vor moşteni ceea ce a strâns el cu atâta trudă, căci şi ei pot să moară. „Totul este deşertăciune", zice Eclesiastul.
Şi după aceste gânduri triste, gânduri negre, psalmistul spune: „Acum, Doamne, ce mai pot aştepta eu?" Este deznădăjduit, însă adaugă: „În Tine mi-e nădejdea". Toate nădejdile dispar, numai Dumnezeu rămâne. El este vrednic de încredere, El este stânca; să nu clădim casa sufletului nostru pe nisipul acestei lumi, ci pe Stânca veşnică.
„Mântuieşte-mă", spune el, „de toate fărădelegile mele"; scapă-mă deci de păcat; şi nu numai de un păcat sau de altul, ci de toate. Să fiu fără vină înaintea Ta, aceasta îmi este grija mea mare. Numai Tu mă poţi scăpa de păcat. Deci nu cere să fie scăpat de suferinţă, de necaz şi de amărăciune, ci de păcat. „Nu mă face de ruşinea celui nebun", celui fără Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu urmăreşte aprig pe cel credincios, ca să-i descopere greşelile şi să scoată din ele o îndreptăţire pentru purtarea lui şi să încarce pe cel credincios de batjocură.
Păcatul şi ruşinea merg împreună; adeseori păcatul se şterge, dar ruşinea rămâne.
„Stau mut, nu deschid gura, căci Tu ai făcut aceasta." Tu m-ai adus în situaţia în care mă găsesc, o situaţie grea pentru mine, în care totuşi doresc un singur lucru şi îl doresc fierbinte: să nu păcătuiesc. „Tu ai făcut aceasta." Poate că din vina lui ajunsese în situaţia aceasta disperată, totuşi o pune pe seama lui Dumnezeu. Noi punem pe seama lui Dumnezeu pe cele bune, dar pe cele rele? Iată însă că şi pe cele rele. Cum? De la Dumnezeu să pornească răul? Nu; dar poate să pornească lovitura, care distruge nu pe om, ci păcatul.
O fată dintr-o şcoală de surdo-muţi a fost întrebată cum se face că s-a născut surdă şi mută. Ea fusese învăţată din Cuvântul lui Dumnezeu şi a răspuns: „Da, Tată, Te laud pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!" (Matei 11.26). Cum, surdă şi mută de la Dumnezeu? Iată că ea a luat această stare a ei din mâna lui Dumnezeu.
Un credincios era închis în timpul unor prigoane şi a murit ca martir. Fiind în închisoare, i-au adus capul tăiat al băiatului lui mai mare. În batjocură, prigonitorii i-au pus înainte capul însângerat al băiatului lui şi l-au întrebat dacă îl cunoaşte. Acela, îndurerat, a răspuns că da şi, sărutând pe frunte capul însângerat al băiatului lui, a adăugat: „Aşa voieşte Domnul! Voia Lui este bună, El nu-mi poate face nici mie, nici alor mei, niciodată nedreptate şi va face ca bunătatea şi îndurarea să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre!" Este Domnul amestecat în una ca aceasta? Numai prin har, printr-un mare har, poate lua cineva aceasta din mâna lui Dumnezeu.
„Abate-Ţi loviturile de la mine! Mă sfârşesc sub loviturile mâinii Tale." Este ca un copil care se roagă: „Nu mai da, iată ce vânătăi am pe spate, iată ce semne mi-a făcut nuiaua!" Iată nişte cuvinte foarte mişcătoare. De aceea cineva zicea că, în astfel de cazuri, Tatăl îşi aruncă nuiaua în foc.
Şi face o observaţie: „Când pedepseşti pe om şi-l dojeneşti pentru fărădelegea lui, îi prăpădeşti, ca molia, frumuseţea lui". Închipuiţi-vă că aţi lăsat o haină undeva, aţi plecat şi după un timp oarecare veniţi înapoi şi găsiţi toată haina roasă de molii. Ce mai faci atunci cu ea? Tot aşa, când vine peste om pedeapsa lui Dumnezeu, lovitura lui Dumnezeu, atunci frumuseţea acelui om este ca roasă de molii. După o boală, după o suferinţă, după altceva, s-a dus frumuseţea de care avea atâta grijă şi o admira în oglindă, în altă parte, David spune că s-a gârbovit, dar aici spune că omului i se prăpădeşte frumuseţea ca roasă de molii, când îl pedepseşte Dumnezeu. Dumnezeu nu Se joacă atunci când pedepseşte.
„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!" Se zice că lacrimile sunt arma irezistibilă a celor slabi. Copilul foloseşte această armă şi reuşeşte în ce doreşte; femeia foloseşte această armă şi reuşeşte şi ea; cerşetorul o foloseşte şi el, şi reuşeşte. Păcătosul, când se întoarce la Dumnezeu şi după aceea, când este credincios, foloseşte această armă şi reuşeşte. Şi pentru că plânge acum, psalmistul cere ca Domnul Dumnezeu să nu fie surd în faţa lacrimilor lui.
„Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei." Dumnezeu este Stăpânul cerului şi al pământului, şi totuşi este privit ca un străin. Pornirea omului este să-L alunge, ca să-şi poată face de cap. „Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag." Străin este cel care trece printr-o ţară, dar nu este locuitor al ţării aceleia. Şi noi suntem în lume străini şi călători, de aceea nu ne amestecăm în treburile ei: aşa ne învaţă Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură. Străinul nu se împovărează cu bagaje multe; dacă el cumpără ceva, cumpără lucruri de preţ, dar nu mari şi grele, care să-i îngreuieze mersul. Suntem străini şi călători şi inima noastră este acolo unde este comoara noastră.
„Abate-Ţi privirea de la mine." Altădată spune: Priveşte, uită-Te la mine! Acum însă zice: „Abate-ţi privirea!", privirea mânioasă, supărată, pedepsitoare. „Şi-mi voi redobândi puterea", mă voi înviora, „înainte de a mă duce, ca să nu mai fiu".
Ceea ce am vrut să scot în evidenţă în psalmul acesta, a fost că, deşi amărât până în măduva oaselor, psalmistul doreşte un singur lucru: să nu păcătuiască. Când eşti amărât, supărat, uşor poţi păcătui. Cineva spunea: „Ai parte că sunt supărat, altfel ţi-aş arăta eu!" Cei care sunt taţi, cele care sunt mame, să ia seama la lucrul acesta!
Un împărat, când era supărat, nu scotea o vorbă până nu număra în gând până la douăzeci sau treizeci, şi după aceea vorbea.
Putem să ajungem în împrejurări de acestea, de tulburare, de amărăciune, de îndoială, de necredinţă. Trebuie să fim mereu cu mare atenţie, inima şi limba trebuiesc bine strunite, altfel ne pot duce în prăpastie. De la un suflet amărât şi deznădăjduit pot să pornească vorbe care, ca şi scânteile, pot sări până departe şi pot produce nenorociri. De aceea trebuie să fim cu multă atenţie asupra căilor noastre şi să veghem ca să nu păcătuim. Şi dacă voi fi amărât, necăjit, disperat, de un singur lucru să am grijă mare: să nu păcătuiesc cu limba. În astfel de împrejurări nu este bine să deschizi gura către oameni, s-o deschizi însă către Dumnezeu.
Un frate amărât a venit să viziteze pe un alt frate amărât. Când să plece, acela i-a spus: „Când vei mai fi amărât, te rog să nu mai vii pe la mine. Tu amărât, eu amărât, ce ne facem?" Şi totuşi acel frate va fi căutat mângâiere, dar n-a găsit-o la acela care era în aceeaşi stare ca el. La Domnul este mângâiere în toate împrejurările.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

marți, 27 septembrie 2011

Din dragoste

luni, 12 septembrie 2011

După plecarea mea



Puţine locuri din Cuvântul lui Dumnezeu sunt aşa de duioase ca aceste rânduri şi cine are o inimă simţitoare nu poate să citească aceste versete fără să fie adânc mişcat, poate chiar până la lacrimi. Aici se arată marea iubire a lui Pavel faţă de cei din Efes, unde lucrase mult timp, faţă de bătrânii din Efes pe care-i adunase la Milet, îi cunoştea desigur pe fiecare pe nume. Acum îşi ia rămas bun de la ei. Aceia s-au arătat şi ei plini de iubire faţă de Pavel, erau îndureraţi că Pavel pleacă dintre ei, poate pentru totdeauna. Aşa este dragostea: când se despart unii de alţii, dragostea suferă, dragostea plânge.
Dar arătarea dragostei apostolului are în ea şi ceva trist, care avea să se adeverească în viitor, anume în două lucruri: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma" şi „se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei." Iată tristeţea care le umplea inimile cu ocazia despărţirii.
Dinafară se vor strecura printre ei lupi răpitori, dinăuntru se vor scula oameni cu învăţături stricate, deci primejdii dinafară şi primejdii dinăuntru.
În adevăr, istoria ne arată cum s-au strecurat între ei lupi răpitori. Adunările au fost năpădite de oameni care au urmărit interesele lor şi, când numărul acestora s-a mărit, au făcut prăpăd. Domnul Isus însuşi a spus lucrul acesta; El a vorbit de păsările care îşi vor face cuiburi în ramurile de muştar. Sămânţa de muştar a crescut anormal: s-a făcut un copac mare, în care au venit păsările cerului să se adăpostească. Păsările cerului înfăţişează rapacitatea, furtul: vrabia fură, uliul fură, coţofana fură, eretele fură; şi înfăţişează pe oamenii care caută să trăiască pe spinarea altora.
Acum, când, după veacuri, vedem unde a ajuns creştinătatea de astăzi, suntem mult ajutaţi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Cei de odinioară poate nu-şi vor fi dat seama de greutatea unor astfel de cuvinte; noi însă, trăind în timpul decadenţei în care se găseşte creştinătatea de astăzi, avem putinţa să vedem unde a ajuns pentru că n-a ţinut seama de cele ce i s-au spus mai dinainte. I s-a spus că vor veni lupi răpitori, care vor sfâşia turma, o vor mânca; vor fi păstori care se vor păstori pe ei înşişi, oameni care vor căuta numai foloasele lor, vor căuta să-şi facă o situaţie.
Aceşti lupi mai înfăţişează şi pe cei care vor să facă partide. Lucrul acesta a fost şi este o mare nenorocire pe capul adunărilor. Aceştia sunt oameni lipsiţi de smerenie şi chiar de bunul simţ. Peste tot este lucrul acesta şi dacă nu s-a arătat încă în aşa fel încât să izbească privirile, este din pricină că Dumnezeu i-a împiedicat: dar începuturi, pe ici, pe colo, se văd. Între unii fraţi dezbinările se ţin lanţ. Repet, sunt oameni lipsiţi de smerenie, având în ei un duh de anarhie şi le lipseşte şi buna creştere. Dacă fiecare ar da respect altora, dacă fiecare ar rămâne la locul lui, pornirile acestea ar fi stăvilite.
Dumnezeu ştie să potolească toate. Se cade însă să învăţăm din păţania altora.
Pe de altă parte se vor ridica dintre ei oameni cu învăţături stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor. Partidele se fac şi prin învăţături stricăcioase. Sunt, în adevăr, unii fraţi plini de râvnă, care vorbesc din Scriptură, însă trebuie controlaţi. Adeseori ne vine greu să intervenim, căci n-am vrea ca fratele să fie înjosit. Când însă te duci pe unde a fost el şi vezi că a pus pe credincioşi sub o lege oarecare, atunci te vezi nevoit să dărâmi spusele lui.
Fraţii trebuie să înveţe să se suporte unii pe alţii, să aibă înţelegere unii pentru alţii, ca să rămână în pace.
Omul aleargă după senzaţional, căci i se urăşte cu hrana simplă. Ne aducem aminte ce spune apostolul Pavel lui Timotei. Pe cât se pare, ascultătorii lui Timotei se saturaseră de ceea ce le spunea el. Fiecare om are un număr de idei şi le foloseşte când predică. Aşa a avut şi Timotei; iar ascultătorii de la un timp nu prea erau mulţumiţi. Timotei nu va fi avut darul de învăţător, dar avea pe cel de evanghelist. Timotei se va fi plâns lui Pavel: „Ce să le fac? De unde să le mai dau? Eu atâta pot, n-am dar de învăţător". Atunci Pavel îi spune: „Fă lucrarea unui evanghelist" (2 Timotei 4:5), adică aşa: acesta îţi este darul, rămâi la el; fă ce poţi. — Dar iată, sunt şi suflete care vor mai mult şi spun: „Astea le ştim noi bine". Un frate a spus altuia: „Dumneata numai evanghelizezi. Dar omul se satură mâncând numai un fel de mâncare". Acela a răspuns atunci: „Şi credincioşii au nevoie să fie evanghelizaţi. Nu trebuie oare să se adâncească tot mai mult rădăcinile Evangheliei în ei?"
Învăţăturile abătute de la Cuvânt sunt cam ceea ce erau pentru evreii din pustie, prazul, ceapa, pepenii din Egipt. „Ni s-a săturat sufletul de această hrană proastă (mana)" (Numeri 21:5). Doreau după castraveţii, pepenii, prazul, ceapa, usturoiul din Egipt (Numeri 11:5); nu mai vorbim de oalele cu carne.
Astfel de lucruri se introduceau la început sub o formă slabă, dar mai pe urmă din ce în ce mai stăruitor amintite, iar punctul central, jertfa de pe Golgota, tot mai mult lăsată la o parte.
În creştinătatea de astăzi câţi au introdus lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor! Creştinătatea a devenit un Babilon, fiecare vine cu pretenţia că ce are el nu mai are altul, în timp ce Domnul Isus este un necunoscut.
Este un mare har pentru noi că putem fi împreună şi pot să circule între noi aceleaşi idei. Domnul poate să ne ţină şi mai departe laolaltă, ca să n-ajungem răzleţiţi şi să nu mai putem fi un duh şi o simţire.

 

vineri, 1 iulie 2011

Este ca o bautura miracol! Este simplu!


Ai nevoie de un cartof, un morcov şi un mar care se combină împreună pentru a face suc!
Se spală cele de mai sus, fară a le curăţa se taie bucăţi se pun în storcătorul de fructe şi imediat beţi suc. Puteti adăuga lamaie pentru gust mai racoritor.

Aceasta bautură miracol va fi eficientă pentru următoarele maladii:
1. Prevenirea dezvoltării celulelor canceroase - impiedică creşterea celulelor canceroase.
2. Poate vindeca ulcerul,  de asemenea poate preveni afectiunile grave la ficat, rinichi şi pancreas.
3. Consolidare pulmonara, previne atacurile de cord si hipertensiunea arterială.
4. Consolidare a sistemului imunitar
5. Bună pentru vedere, elimină ochii roşii şi obosiţi sau uscaţi

6. Ajutor pentru a elimina durerea cauzată de munca fizică, dureri musculare
7. Detoxifiază, ajută tranzitul intestinal, elimină constipaţia. Prin urmare, va face o piele sanatoasă si un aspect mai radiant. Foarte eficient în acnee.
8. Îmbunătăţeste respiraţia urât mirositoare din cauza indigestiei, infecţiilor la nivelul gâtului.
9. Reduce durerile menstruale
10. Ajuta la coborarea temperaturii in cazul puseurilor severe de febra.

Nu există absolut nici un efect secundar. Foarte hrănitor şi se absoarbe uşor! Foarte eficient în cazul în  care aveţi nevoie sa pierdeti în greutate. Veţi observa îmbunătăţirea sistemul imunitar după consumarea zilnic timp de 2 sãptămâni. Vă rugăm să vă asiguraţi că beti sucul imediat din storcător pentru cel mai bun efect.

CÂND se bea ?
Se bea dimineaţa pe stomacul gol! Dupa o oră se poate lua micul dejun.
Pentru
rezultate rapide beţi de 2 ori pe zi, dimineaţa şi înainte de ora  17.
Lasati sa circule acest mesaj la toţi cei ce doresc sa fie sanătoşi!

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate