duminică, 23 octombrie 2011

Patimile Tale, Doamne!

Vineri seara lacrimi grele genele îmi zugrăvesc,
Ale Tale patimi, Doamne, simt că parcă mă orbesc.
Spinii Tăi de pe coroană inima mi-o-nsângerează,
Cuie-Ţi traversează trupul, îngerii Ţi-l tămâiază.

De-aş fi fost ‘n-acele timpuri, oare ce aş fi făcut ... ?
Aş fi plâns cu Maica Sfântă, sau cu ei Te-aş fi bătut?
Lasă-mi mantia durerii să o port în locul Tău
Şi să fiu scuipat în faţă c-am uitat de Dumnezeu!

Decât coasta să-Ţi străpungă, mâinile să mi le taie,
C-am uitat să-Ţi mulţumesc că nu m-am născut în paie.
Înaintea feţei Tale a privi nu îndrăznesc:
"Răstigneşte-L!", se aude pe Golgota când păşesc.

Când Te-am pironit Iisuse, nu ai scos nici un cuvânt;
Deşi Te-ai rugat la ceruri, nu ne-ai spus că eşti Cel Sfânt.
Tu doar ai avut credinţă, în smerenie dulceaţă,
Chiar şi când Te chinuiai vărsând sângele pe faţă.

Toate spre zidirea noastră şi spre-a Ta împărăţie
Pe pământ ai coborât ca să fim asemeni Ţie.
Înviat-ai din mormânt, iadul ai cutremurat,
Doamne, Ţie-Ţi mulţumim, fiindcă astăzi ne-ai iertat!



Cu fiască supunere întru Domnul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate