vineri, 21 octombrie 2011

Nu tăcea în faţa lacrimilor mele
Psalmul 39


Este un psalm plin de tristeţe de la un capăt până la altul şi înfăţişează pe un om necăjit, un credincios amărât. Din ce pricină era aşa de amant, nu ştim, nu ne arată. O fi fost din pricină de boală? Nu ştim. Îl vor fi amărât vrăjmaşii lui, îi vor fi ameninţat viaţa? Nu ştim. Era greu încercat, amărât, deznădăjduit.
Totuşi stă tare în credinţă. Chinuit de gânduri de necredinţă, vrea să le stăpânească, pentru ca nu cumva dând drumul la gură, să spună ceva rău şi să păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este un lucru frumos că nu avea decât o singură grijă: să nu păcătuiască în vorbire. El zice: „Scapă-mă de toate fărădelegile mele", deci nu de necazul sau de suferinţa care erau asupra lui, ci de fărădelegi, de păcate. Din aceasta se vede că el era un om cu inima întreagă de partea Domnului. Îşi pierduse răbdarea, este adevărat, căzuse în disperare: „Doamne, spune-mi cât de trecător sunt!" „Abate-Ţi loviturile de la mine... până nu mă duc şi să nu mai fiu!" Cu tot amarul lui, de un singur lucru este stăpânit: să nu păcătuiască în vorbire. Dacă mă aleg fără păcat, sunt câştigat; dacă însă voi păcătui, chiar dacă ai lua de la mine necazul, voi fi mult mai păgubit.
De obicei, peste păcatele cu gura se trece uşor chiar de către cei credincioşi. De aceea, grija lui David, ca la necaz să nu păcătuiască în vreun fel cu gura, a vorbit mult sufletului meu.
De ce păcat anume se temea David, acum când era amărât? De păcatul de a nu murmura împotriva lui Dumnezeu. Fiind amărât, multe gânduri se frământau înăuntrul lui. Parcă era ca un om care vrea să descurce un ghem şi în loc să-l descurce, mai rău îl încurcă. Bănuieli, gânduri de necredinţă, gânduri de revoltă, gânduri de nemulţumire se frământau înăuntrul lui. Acestea îl îmbolnăviseră în sufletul lui şi de aceea îşi zicea: „Dacă eu sunt bolnav, de ce să mai molipsesc şi pe alţii cu boala mea?" Poate că va fi fost chinuit de gândul că de ce celor răi le merge bine şi lui îi merge rău. Poate că de mult timp îl va fi muncit gândul acesta.
Şi acum, când înăuntrul lui clocoteau gânduri de nemulţumire, de enervare, de supărare, de bănuieli, de probleme şi întrebări pe care nu le putea dezlega, şi-a zis: „Îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea". Aşa a ajuns la o hotărâre foarte serioasă: Oricine ar fi înaintea mea, dar mai ales cel rău, eu am să tac; cât va sta acela în faţa mea, eu am să tac... Aşa a şi făcut: „Am stat mut, în tăcere; am tăcut chiar când era vorba de bine". Bine este să taci, dar nu şi atunci când este „vorba de bine". Domnul nostru n-a făcut aşa. Este drept că El mai mult a tăcut înaintea lui Pilat, dar când a fost să dea o bună mărturie, a dat-o.
Tăcând, s-a ţinut de hotărârea luată, totuşi zice: Dar durerea nu numai că nu mi s-a potolit, ci, dimpotrivă, mai rău mi „s-a întărâtat. Îmi ardea inima în mine; şi pe când cugetam, focul s-a aprins". Focul acesta căuta o izbucnire, vulcanul căuta să erupă.
Atunci zice: N-am mai putut răbda, mi-am luat căluşul de la gură şi „am vorbit cu limba mea", dar nu către oameni, a deschis deci gura către Dumnezeu. Este totdeauna bine când ne deschidem gura către Dumnezeu în rugăciune, ca să-I spunem Lui ce este în noi. Vărsându-ne astfel inima înaintea Lui, inima ni se face mai uşoară. La sfârşit, deşi tot amărât, parcă se mai potoleşte, dobândind o privire ceva mai clară în cârmuirea lui Dumnezeu.
Deschizându-şi gura către Dumnezeu, tot ca om amărât I-a vorbit, stăpânit însă mereu de frica de a nu păcătui cu vorba, îi zice: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt". Parcă n-ar mai fi altă scăpare decât mormântul. Dar nu ştim noi cu toţii că omul este trecător şi că va trebui să moară odată? Psalmistul ar fi vrut să ştie însă data când va muri, probabil din dorinţa ca data aceea să fie cât mai apropiată. Nu-l judec, nu iau piatra să dau în el, n-am trecut până acum prin atâta amărăciune; însă ar fi cu putinţă ca unul sau altul dintre noi să cadă în vreo suferinţă şi în vreun amar aşa de mare, încât să zică: „Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc!" Chiar şi cu Ilie prorocul s-a întâmplat lucrul acesta, când, căzând în deznădejde, a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei" (1 Împăraţi 19:4). Apoi, dacă Ilie prorocul a ajuns într-o astfel de stare, cu atât mai mult unul sau altul dintre noi poate să ajungă aşa. Cineva a scris în latineşte nişte cuvinte care sunau cam aşa: „Dacă ţi-ar spune cineva că peste o lună vei muri, ai plânge; dar acum râzi, cu toate că nu ştii dacă vei mai apuca ziua de mâine".
Nu este vorba că omul moare; ci vorba este cum moare şi unde merge după moarte. Slavă Domnului că noi, ca oameni credincioşi, am căpătat în privinţa aceasta lumina necesară şi ştim că vom muri ca oameni credincioşi, dacă nu cumva vom avea parte de răpire, venind Domnul Cristos. Nu este treaba noastră să ştim când vom muri; ştim însă că, murind, mergem la Domnul Cristos.
Dar aici psalmistul spune: „Iată, zilele mele sunt cât un lat de palmă". Latul de palmă este de patru degete, de măsură foarte mică. „Şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta." Şi accentuează lucrul acesta: „Da, orice om este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine".
În adevăr, ce este viaţa unui om, pusă alături de viaţa altui om ca Metusala, care a trăit 969 de ani? În Psalmul 90 se spune că anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani... Chiar dacă viaţa noastră ar fi de optzeci de ani, n-am avea atâtea zeci câte sute de ani a trăit Metusala. Dacă ne măsurăm cu viaţa pământului, ce este viaţa noastră? Doar o suflare. Dacă o măsurăm cu viaţa îngerilor, o nimica este viaţa noastră. Dacă măsurăm viaţa noastră cu Dumnezeu, nu suntem decât o suflare, oricât de bine s-ar ţine cineva. „Un abur care se arată pentru puţin şi apoi dispare" (Iacov 4:14).
Afară de aceasta omul umblă în ceea ce nu este decât ca o arătare, o fantomă, o umbră, o deşertăciune; el nu umblă în ceea ce este realitatea, ci în ceea ce trece. Acesta este mersul întregii omeniri: se frământă degeaba. Câtă frământare, câte griji care rod, câtă oboseală a minţii, câtă alergătură şi goană după vânt, când se ştie că moartea urmăreşte pe om fără încetare. „Strânge şi nu ştie cine va trage folosul"; nici măcar nu este sigur că copiii lui vor moşteni ceea ce a strâns el cu atâta trudă, căci şi ei pot să moară. „Totul este deşertăciune", zice Eclesiastul.
Şi după aceste gânduri triste, gânduri negre, psalmistul spune: „Acum, Doamne, ce mai pot aştepta eu?" Este deznădăjduit, însă adaugă: „În Tine mi-e nădejdea". Toate nădejdile dispar, numai Dumnezeu rămâne. El este vrednic de încredere, El este stânca; să nu clădim casa sufletului nostru pe nisipul acestei lumi, ci pe Stânca veşnică.
„Mântuieşte-mă", spune el, „de toate fărădelegile mele"; scapă-mă deci de păcat; şi nu numai de un păcat sau de altul, ci de toate. Să fiu fără vină înaintea Ta, aceasta îmi este grija mea mare. Numai Tu mă poţi scăpa de păcat. Deci nu cere să fie scăpat de suferinţă, de necaz şi de amărăciune, ci de păcat. „Nu mă face de ruşinea celui nebun", celui fără Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu urmăreşte aprig pe cel credincios, ca să-i descopere greşelile şi să scoată din ele o îndreptăţire pentru purtarea lui şi să încarce pe cel credincios de batjocură.
Păcatul şi ruşinea merg împreună; adeseori păcatul se şterge, dar ruşinea rămâne.
„Stau mut, nu deschid gura, căci Tu ai făcut aceasta." Tu m-ai adus în situaţia în care mă găsesc, o situaţie grea pentru mine, în care totuşi doresc un singur lucru şi îl doresc fierbinte: să nu păcătuiesc. „Tu ai făcut aceasta." Poate că din vina lui ajunsese în situaţia aceasta disperată, totuşi o pune pe seama lui Dumnezeu. Noi punem pe seama lui Dumnezeu pe cele bune, dar pe cele rele? Iată însă că şi pe cele rele. Cum? De la Dumnezeu să pornească răul? Nu; dar poate să pornească lovitura, care distruge nu pe om, ci păcatul.
O fată dintr-o şcoală de surdo-muţi a fost întrebată cum se face că s-a născut surdă şi mută. Ea fusese învăţată din Cuvântul lui Dumnezeu şi a răspuns: „Da, Tată, Te laud pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!" (Matei 11.26). Cum, surdă şi mută de la Dumnezeu? Iată că ea a luat această stare a ei din mâna lui Dumnezeu.
Un credincios era închis în timpul unor prigoane şi a murit ca martir. Fiind în închisoare, i-au adus capul tăiat al băiatului lui mai mare. În batjocură, prigonitorii i-au pus înainte capul însângerat al băiatului lui şi l-au întrebat dacă îl cunoaşte. Acela, îndurerat, a răspuns că da şi, sărutând pe frunte capul însângerat al băiatului lui, a adăugat: „Aşa voieşte Domnul! Voia Lui este bună, El nu-mi poate face nici mie, nici alor mei, niciodată nedreptate şi va face ca bunătatea şi îndurarea să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre!" Este Domnul amestecat în una ca aceasta? Numai prin har, printr-un mare har, poate lua cineva aceasta din mâna lui Dumnezeu.
„Abate-Ţi loviturile de la mine! Mă sfârşesc sub loviturile mâinii Tale." Este ca un copil care se roagă: „Nu mai da, iată ce vânătăi am pe spate, iată ce semne mi-a făcut nuiaua!" Iată nişte cuvinte foarte mişcătoare. De aceea cineva zicea că, în astfel de cazuri, Tatăl îşi aruncă nuiaua în foc.
Şi face o observaţie: „Când pedepseşti pe om şi-l dojeneşti pentru fărădelegea lui, îi prăpădeşti, ca molia, frumuseţea lui". Închipuiţi-vă că aţi lăsat o haină undeva, aţi plecat şi după un timp oarecare veniţi înapoi şi găsiţi toată haina roasă de molii. Ce mai faci atunci cu ea? Tot aşa, când vine peste om pedeapsa lui Dumnezeu, lovitura lui Dumnezeu, atunci frumuseţea acelui om este ca roasă de molii. După o boală, după o suferinţă, după altceva, s-a dus frumuseţea de care avea atâta grijă şi o admira în oglindă, în altă parte, David spune că s-a gârbovit, dar aici spune că omului i se prăpădeşte frumuseţea ca roasă de molii, când îl pedepseşte Dumnezeu. Dumnezeu nu Se joacă atunci când pedepseşte.
„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!" Se zice că lacrimile sunt arma irezistibilă a celor slabi. Copilul foloseşte această armă şi reuşeşte în ce doreşte; femeia foloseşte această armă şi reuşeşte şi ea; cerşetorul o foloseşte şi el, şi reuşeşte. Păcătosul, când se întoarce la Dumnezeu şi după aceea, când este credincios, foloseşte această armă şi reuşeşte. Şi pentru că plânge acum, psalmistul cere ca Domnul Dumnezeu să nu fie surd în faţa lacrimilor lui.
„Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei." Dumnezeu este Stăpânul cerului şi al pământului, şi totuşi este privit ca un străin. Pornirea omului este să-L alunge, ca să-şi poată face de cap. „Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag." Străin este cel care trece printr-o ţară, dar nu este locuitor al ţării aceleia. Şi noi suntem în lume străini şi călători, de aceea nu ne amestecăm în treburile ei: aşa ne învaţă Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură. Străinul nu se împovărează cu bagaje multe; dacă el cumpără ceva, cumpără lucruri de preţ, dar nu mari şi grele, care să-i îngreuieze mersul. Suntem străini şi călători şi inima noastră este acolo unde este comoara noastră.
„Abate-Ţi privirea de la mine." Altădată spune: Priveşte, uită-Te la mine! Acum însă zice: „Abate-ţi privirea!", privirea mânioasă, supărată, pedepsitoare. „Şi-mi voi redobândi puterea", mă voi înviora, „înainte de a mă duce, ca să nu mai fiu".
Ceea ce am vrut să scot în evidenţă în psalmul acesta, a fost că, deşi amărât până în măduva oaselor, psalmistul doreşte un singur lucru: să nu păcătuiască. Când eşti amărât, supărat, uşor poţi păcătui. Cineva spunea: „Ai parte că sunt supărat, altfel ţi-aş arăta eu!" Cei care sunt taţi, cele care sunt mame, să ia seama la lucrul acesta!
Un împărat, când era supărat, nu scotea o vorbă până nu număra în gând până la douăzeci sau treizeci, şi după aceea vorbea.
Putem să ajungem în împrejurări de acestea, de tulburare, de amărăciune, de îndoială, de necredinţă. Trebuie să fim mereu cu mare atenţie, inima şi limba trebuiesc bine strunite, altfel ne pot duce în prăpastie. De la un suflet amărât şi deznădăjduit pot să pornească vorbe care, ca şi scânteile, pot sări până departe şi pot produce nenorociri. De aceea trebuie să fim cu multă atenţie asupra căilor noastre şi să veghem ca să nu păcătuim. Şi dacă voi fi amărât, necăjit, disperat, de un singur lucru să am grijă mare: să nu păcătuiesc cu limba. În astfel de împrejurări nu este bine să deschizi gura către oameni, s-o deschizi însă către Dumnezeu.
Un frate amărât a venit să viziteze pe un alt frate amărât. Când să plece, acela i-a spus: „Când vei mai fi amărât, te rog să nu mai vii pe la mine. Tu amărât, eu amărât, ce ne facem?" Şi totuşi acel frate va fi căutat mângâiere, dar n-a găsit-o la acela care era în aceeaşi stare ca el. La Domnul este mângâiere în toate împrejurările.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.

Despre mine

Fotografia mea

,,  Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: ,,

Persoane interesate