S-au scris sute, mii de cărţi despre rugăciune. Oricine vrea poate afla ce au învăţat Sfinţii Părinţi despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugăciunii. Ce au învă ţat despre cât de des trebuie să ne rugăm, despre cum tre bu ie silită mintea să fie atentă la cuvintele rugăciunii, despre cum, prin chemarea neîncetată, Hristos vine şi Se să lăş luieşte în inimile adevăraţilor Săi ucenici.
Oare ce s-ar mai putea spune despre rugăciune, când s-a spus aproape totul? Iată o întrebare foarte grea.
În zilele noastre, creştinii se roagă puţin. Consideră că e de-ajuns să zică în grabă “Tatăl nostru“ şi încă două-trei ru găciuni scurte, ca să aibă cât mai mult timp pentru celelalte treburi. Rugăciunea nu mai este preţuită la justa ei valoare.
Iată de ce întrebarea principală a convorbirii despre ru găciune cu părintele Calistrat a fost legată de motivul pentru care oamenii, stând departe de rugăciune, stau departe de Dumnezeu.
Lumea în care trăim este o lume atât de apăsătoare tocmai pentru că oamenii nu se mai roagă. Oamenii renunţă la calea rânduită de Dumnezeu pentru ca lucrurile să mear gă spre bine şi se mulţumesc să constate răul. Rugă ciu nea este viaţa sufletului. Viaţa nu poate fi înlocuită de nimic. Cum ar fi să îi cumpărăm unui mort haine foarte frumoase şi mâncăruri foarte gustoase? I-ar folosi la ceva? Nu. Câtă vreme sufletele noastre sunt moarte, câtă vreme stăm departe de rugăciune, Dumnezeu va sta departe de noi.
Oamenii caută o relaţie cu Dumnezeu extrem de perso nală, atât de personală încât nu vor să se mai roage: vor să comunice atât de direct cu Dumnezeul în care cred încât nu mai au nevoie de rugăciune. Ei vor să simplifice relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile Sale printr-o relaţie foarte rece: Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de oameni, să vadă tot ce le lipseşte, pentru simplul fapt că îi iubeşte. Şi oame nii nu trebuie nici măcar să Îi mulţumească pentru binefaceri, cu atât mai puţin să I le ceară. Dumnezeu S-ar plictisi în cer dacă nu ar trebui să îi supravegheze pe oameni, dacă nu ar trebui să le împlinească dorinţele.
Chiar dacă oamenii vor o astfel de relaţie cu Dumnezeu, Dumnezeu nu le poate face pe plac. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se bucura de frumuseţea raiului, pentru a gusta veş nicia. Omul nu se poate mântui fără rugăciune. Rugăciunea este limba raiului. Cine refuză rugă ciu nea, refuză raiul.
Oamenii vor să dobândească raiul, dar evitând rugăciu nea. O astfel de poziţie este contradictorie. Raiul este Îm pă răţia lui Dumnezeu. Cine confundă raiul cu un loc lipsit de griji, “unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“, şi unde îţi poţi împlini dorinţele fără a te mai teme de moarte, nu a înţeles credinţa creştină.
Viaţa duhovnicească este unire cu Dumnezeu. A vrea să fii unit cu El înseamnă a înţelege că fără El nu poate exis ta nici bucurie, nici împlinire. Că fără El viaţa nu are sens, că, dacă Dumnezeu nu ar exista, viaţa ar fi plină de tristeţe.
A crede în Dumnezeu înseamnă a vorbi cu El aşa cum Domnul o cere. Sfânta Scriptură este plină de povăţuiri le ga te de rugăciune.
Este de neînţeles cum de există creştini care ştiu foarte bine ce valoare are rugăciunea, creştini care se pricep să le vorbească altora despre rugăciune şi totuşi ei înşişi nu se roagă. Viaţa creştină fără rugăciune este viaţă păgână. Este o viaţă din care este exclus Dumnezeul cel viu pentru a fi înlocuit cu un idol surd, după chipul şi asemănarea omu lui pătimaş.
Pentru cei care nu vor să se roage este lesne de înţeles că un dialog duhovnicesc cu un părinte contemporan, ori cât ar fi de sporit, nu poate aduce roade. Nu am purtat acest dialog cu părintele Calistrat pentru a răsturna ini mi le cele împietrite. Ci l-am purtat mai ales pentru a-i ajuta pe cei care, înşelaţi de vrăjmaş, au lăsat la o parte rugăciunea. Chiar dacă au încercat să o înlocuiască cu diferite fapte bune, de la milostenie la post, ei nu au reuşit să atra gă asupra lor darul Sfântului Duh. Dumnezeu nu intră în ini ma omului pe uşi lăturalnice. El intră pe uşa pe care a rânduit-o pentru aceasta, pe uşa rugăciunii.
***
– Părinte Calistrat, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre valoarea rugăciunii.
– Sfinţii Părinţi învaţă că rugăciunea este împără teasa tuturor faptelor bune. Tronează deasupra tutu ror pentru că este puntea de legătură între om şi Dum nezeu, este glasul viu al conştiinţei. Rugăciunea este starea în care omul îşi mută mintea de pe pă mânt la cer, rugăciunea este singura care îl urcă pe om până la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajun ge şi sparge cerul, este legătura, unitatea între duh şi materie.
Un lucru consemnat despre sfânta rugăciune este că rugăciunea nu poate fi înlocuită cu nici o altă faptă, nu poate fi substituită prin nimic altceva. În materie de spiritualitate, Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere şi spune: “Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită...“; iar Apostolul Pavel spune “Ne încetat vă rugaţi“. Privegherea şi rugăciunea sunt două arme cu care sufletul se înaripează.
Rugăciunea încălzeşte inima, inima încălzeşte sufletul, sufletul păzeşte mintea, iar mintea păzită, cum spunea părintele Stăniloae, poate să urce pe mulţi mea faptelor bune şi, când întâlneşte norul Duhului Sfânt chemat prin rugăciune, ea se răpeşte şi nu mai gândeşte omeneşte. Sfântul Apostol Pavel consemnează: “Nu ştiu dacă am fost în trup sau în afară de trup, dar ştiu că am fost răpit până la al treilea cer, unde ochiul n-a văzut, mintea nu pricepe, urechea nu poate să audă şi limba nu poate să vorbească“.
Mântuitorul spune clar în Evanghelie: “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla“. A căuta înseamnă a te ruga, a bate înseamnă a te ruga, a insista înseamnă a te ruga; şi avem pilda din Evanghelie în care acea femeie a sâcâit atât de mult pe judecător, până i-a făcut dreptate. Şi tot în Sfânta Scriptură e consemnat: “Dacă ştiţi ce cereţi când vă rugaţi, şi ce vreţi, veţi primi şi veţi avea“. Ca dovadă, credinţa numai cât un sâmbure de muştar e în măsură să mute munţii. Este o esenţă a Sfintei Li turghii care spune clar că noi înşine şi unii pe alţii şi viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm; să-I dăm viaţa nu prin altceva, decât prin rugăciune.
– Care este cauza pentru care mulţi creştini se roagă foar te rar sau nu se roagă deloc?
– Aţi pus o întrebare esenţială. În ţara noastră vom întâlni creştinii de rutină, care sunt alcătuiţi din ma se le de tineri, bătrâni şi copii, oameni cu experienţă, oameni cu viaţă sau cu trăire mai puţin duhovni ceas că, fără contact cu realitatea şi trăirea Bisericii. Înain te de a răspunde la întrebarea “De ce nu se roagă creş tinii?“ trebuie să înţelegem de ce ar trebui să se roage creştinii, care este esenţa şi folosul rugăciunii. Unii nu înţeleg rostul rugăciunii. Ei consideră rugă ciunea ca o plagă pe care trebuie să o primească din partea Bisericii, sau ca pe o obligaţie, aşa cum într-un serviciu trebuie să lucrezi anumite ore. Ei consideră că rugăciunea le fură din timpul liber ori că este un lu cru în plus, care-i oboseşte. Creştinii nu se roagă din mai multe motive.
– După învăţătura Sfinţilor Părinţi, sunt cei trei mari uriaşi: uitarea, lenea şi nepăsarea. Şi aş continua eu cu amânarea sau dorinţa de a face o faptă bună, dar mai târziu sau altădată, cu neobişnuinţa de a te ruga şi cu lipsa trăirii în rugăciune. Rugăciunea este permanenta co municare cu Dumnezeu. Ca un om să se poată ruga tre buie să-L simtă efectiv pe Dumnezeu.
Am întâlnit foarte multe cazuri, mai ales ca du hov nic la spovedanie, când persoane în vârstă sau per soane care au mers de o viaţă la biserică mi-au spus următoarele: “Părinte, să nu credeţi că dacă eu mă rog şi ştiu ce fac. Eu fac asta din obli gaţie, aşa cum se citeşte o poezie. N-am făcut nici o dată rugă ciu ne pentru că mi-ar plăcea să mă rog. Fac aşa, pentru că aşa este tradiţia, să mă rog.“ Şi în tre barea mea, atunci, a fost aşa: “Dar mata ştii ce în seamnă Sfânta Liturghie? Ştii pentru ce vii duminica la biserică?“ “Nu ştiu!“ “Dar ce-a făcut Hristos ca să poată să te mân tuiască? Ia spune-mi mata, aşa, cu cuvintele ma ta le, la cei şaizeci şi doi de ani pe care îi ai.“ “Părinte, ca să fiu sincer, eu nu ştiu, eu ştiu că duminica se trag clopotele şi e slujbă şi trebuie să fiu în biserică.“ “Şi ce auzi cât stai în biserică?“ “Cântă pă rin tele acolo şi strana.“ “Şi ce cântă?“ “Nu ştiu!“ “Dar când stai în bi serică şi te rogi, ce asculţi?“ “Păi, ce spune acolo.“
Am primit un răspuns foarte neclar, adică nici măcar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfânta Evanghelie, sau măcar un stih din Sfânta Li tur ghie. Iată neatenţia, ignoranţa faţă de ceea ce ex pri mă Biserica în duhul rugăciunii.
Şi acum vom aminti pe rând de ce nu se roagă creştinii:
1. Timpul. În permanenţă întâlnesc oameni care spun: “Nu am timp“; iar răspunsul meu a fost următorul: “Câte minute ai creat tu în univers ca să ţi le atri bui ţie şi să spui că e timpul tău? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Şi aşa, din tot cât ţi-a dat, trebuie să-i dai şi lui măcar cum spunea fariseul în Evan ghelie zeciuiala, un minut la o oră, dacă nu zece minute la o oră, în care să se vadă că încerci să con cre tizezi comunicarea cu Dumnezeu.“
2. Neobişnuinţa cu rugăciunea. Omul e învăţat să se închine din rutină. E învăţat să zică din fugă “Doam ne-ajută!“, indiferent că e la furat, la serviciu sau într-o călătorie. El îşi atribuie acea rugăciune scur tă, “Doamne, ajută-mă să reuşesc...“, şi prin asta crede că a spus tot.
3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Încă nu există la îndemâna credincioşilor acel material pedagogic, deşi librăriile şi bibliotecile sunt pline de carte religioasă, care să fie pe învăţătura sau pe mintea creş tinului, ca un abecedar al dreptei credinţe cum sunt cărţuliile alea, zece sau unsprezece ale părinte lui Cleopa care dă diferite pilde practice. Adică nişte abe cedare de credinţă.
Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie să explice concludent omului ceea ce în seamnă legătura între om şi Dumnezeu prin rugăciu ne, ce înseamnă comunicarea cu Dumnezeu prin ru gă ciune. Creştinul priveşte rugăciunea ca pe o obli gaţie, cum ar fi o normă în plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odată o doamnă “Dar de ce tocmai douăsprezece icoase şi ultimul trebuie să-l mai repet odată?“ Şi i-am zis: “Dacă vrei, repetă-l de două ori!“.
Un alt lucru care stă la baza lipsei de rugăciune este obişnuinţa clericilor de a comunica creştinilor acele canoane scurte şi simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când, pentru păcatele spovedite, preotul, în loc să-i spună creştinului să ci tească o catismă din Psaltire, un număr de Tatăl Nostru, un număr de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutător, un Canon de pocăinţă sau al Îngerului păzitor, el îi spune să aprindă câteva lumânări, să cum pe re câteva prescuri ori îi zice: “Mergi acasă, am pus la pomenit, se rezolvă, stai liniştit...“
– Şi dacă totuşi credinciosul face ce a zis părintele, cum pără numărul de lumânări, unde se ajunge?
– Se ajunge la acea rutină sau nepăsare spirituală în care creştinul nu mai este implicat sau nu mai este îngrădit şi forţat de a intra pe cărarea rugăciunii.
– Putem considera că un astfel de creştin merge pe calea mântuirii?
– Nu ştiu dacă mai e pe calea mântuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntăm acum, în se co lul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajun gând să trăim în biserica noastră ortodoxă o atmosferă de magazin, în care tranzacţia preot-pomel nic-pres cură-lumânare sau tranzacţia “închide-te şi deschi de-te uşă de altar“ este echivalentă cu rândul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul şi am plecat.
Părintele Stăniloae consemna acest lucru şi spu nea clar: “Este mare greşeală că biserica a alunecat în comerţul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preţuri ale ctitoriilor, ale pomenirii morţilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugăciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, dacă şi-a făcut datoria şi a plătit, a şi rezolvat problema“. Trebuie cultivat spiritul creştin în care omul să înţeleagă că nu banii sau lumânările ataşate unui pomelnic îi îm plinesc cererea de folos, ci rugăciunile pe care creş ti nul trebuie să le săvârşească în casa lui şi astfel să aju te şi el la propria zidire spirituală şi la împlinirea cererii.
Spunea şi un sfânt părinte: “Dacă o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseşte la nimic dacă eu personal nu mă rog. Aşa cum o mie de draci nu pot să-l ducă pe om în ispită dacă el se roagă şi Dumnezeu stă lângă el în rugăciunea lui“.
– Aş vrea să dezvoltaţi această idee...
– Da. Iată o mică istorioară din Pateric, în care un călugăr care citea la Psaltire a auzit deodată o voce care a spus: “Am să dau buzna peste tine şi am să te strâng de gât, închide Psaltirea.“ Şi el a întrebat: “Dar cine eşti?“ “Satana.“ Atunci călugărul, frumos, a lă sat Psaltirea, a pus umărul în uşă şi a început să ţină uşa ca să nu intre Satana la el şi să-l strângă de gât. În clipa în care călugărul s-a simţit atins pe umăr, a strigat cât a putut: “Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!“ Şi-n următoareul moment s-a auzit glasul lui Hristos: “M-ai strigat, te-am ascultat, sunt aici, ce doreşti?“ “Păi, de ce l-ai lăsat până acum să mă chinuiască?“ “De-abia acum M-ai chemat în ajutor...“
Este vorba de acel formalism de a citi rugăciunea din obişnuinţă. Omul îşi face o mică datorie sau un mic ritual care, la urma-urmei, nu se mai cheamă ru gă ciune, ci ritual religios, aşa cum aprindem tămâie şi tămâiem la mormânt sau aprindem duminica o lumânare...
– Cum ajung creştinii să conştientizeze puterea rugăciunii?
– Datoria principală a Bisericii lui Hristos este să co munice cu credincioşii pe mai multe căi. La amvo nul bisericii întotdeauna va trebui să existe un preot li niş tit şi binevoitor, care să stea şi să asculte pe fie care om şi să încerce, prin tact duhovnicesc, să-l atra gă pe creştin în cursa spre rugăciune, după cuvântul Apostolului Pavel: “Numai cine luptă după regula jo cului primeşte cununa“.
Tot în biserică ar trebui să existe o armonie absolută care să-i creeze omului cadrul pentru rugăciune. Şi anume: în strana unde se citeşte sau se cântă trebu ie să se ţină seama de acel cuvânt al sfântului Teo dor Studitul care spunea aşa: “Canonarhul să fie atent la ceea ce se rânduieşte de citit, cititorul să ci teas că clar, tare, intonat, cu atenţie, nici cu repeziciu ne, nici cu grabă, nici prea încet. Cântăreţul să cânte dulce, suav şi plăcut, ca să atingă inima omului. Iar cel care rosteşte ectenia, clericul sau preotul, trebuie să spună vorbele calm şi cu răbdare, pe înţelesul tuturor, ca să stârnească duhul evlaviei. Şi atunci inima omului se încălzeşte spre rugăciune“.
Nu întotdeauna o cuvântare extraordinar de bogată în cuvinte teologice sofisticate, fraze pompoase sau pli ne de esenţă dogmatică, va reuşi să-l convingă pe creştin de puterea rugăciunii. Îl vor convinge mai mult învăţătura pedagogică şi morală, din practica de zi cu zi, sau citirea Patericului, a Vieţilor Sfinţilor, în care modelul absolut şi concret să stârnească evla via în sufletul credincioşilor, suflet care, când ajunge în biseri că, este fie un pământ pietros, fie un pământ bun.
Roada sau sămânţa adusă trebuie să fie bogată, pen tru că nu sunt puţini cei care încep şi nu sunt mulţi cei care sfârşesc. Adică, ce se întâmplă? Creş ti nii care nu se roagă n-au înţeles niciodată Ortodoxia. Ortodoxia este religia care nu oferă nimic altceva de cât mântuirea, prin harisma Duhului Sfânt, care este achiziţionată (folosim termeni comerciali) de credincios prin silinţa la unirea cu Dumnezeu atât pe calea raţională, a rugăciunii sau a cuvintelor, cât şi pe calea faptelor bune, adică a trăirii unei vieţi de model au ten tic. Inclusiv mersul pe stradă se cheamă rugă ciu ne, la fel dormitul decent, statul la masă, dialogul din tre prieteni şi chiar străini se cheamă rugăciune şi, dacă vreţi, citirea unei cărţi sau audierea unei emi siuni, dacă este făcută spre zidirea sufletească sau spre slava lui Dumnezeu, se cheamă tot rugăciune.
Trebuie făcută o distincţie a rugăciunii, pentru ca un creştin să înţeleagă diferitele forme ale rugăciunii. Rugăciunea are o formă trăită, în care cugeţi la Dum ne zeu; învăţătura asta o găsim şi la Sfântul Teofan Zăvorâtul care arată clar: creştinul trebuie să aibă o pra vilă scurtă, concretă, coerentă şi, în acelaşi timp, permanentă.
– Totuşi mulţi creştini nu au o astfel de pravilă...
– Creştinii care nu au o asemenea pravilă trebuie să se îngrijească să fie puşi în rânduială spirituală de că tre duhovnicul lor. Prima treaptă în urcuşul rugă ciu nii nu se face neapărat la biserică, ci se face în fa mi lie. Prima rugăciune vine din sânul familiei. Iar dacă la baza familiei stă învăţătura rugăciunii sau învăţătura creştină, atunci viitoarea generaţie se va obiş nui cu acest cuvânt, “rugăciune“, îl va trăi nu prin auzire, ci prin vedere. Şi dacă citiţi viaţa părintelui Cleopa sau a părintelui Paisie Olaru veţi vedea că au provenit din familii unde părinţii îi puneau dimineaţa pe copii la rugăciune, îi spălau, îi închinau, îi puneau la masă, apoi îi trimiteau la şcoală sau la treburile câmpului, învăţându-i de mititei să cultive rugăciunea.
Într-un dialog cu una din creştinele care vin la bi se rică mi s-a pus următoarea întrebare: “Părinte, de ce este nevoie să mă rog atât de mult, când eu m-am ru gat de atâta vreme şi n-am primit de la Dumnezeu nimic?“ Şi atunci i-am spus o pildă în care un pustnic a zis: “Doamne, şapte ani m-am rugat degeaba iar al optulea vreau să mă asculţi“. Ei, atunci când ne-am rugat şi considerăm că n-am primit nimic, atunci suntem mai atei decât un om care n-a deschis o carte de ru găciuni niciodată. De ce? A considera că Dumne zeu nu te-a ascultat este echivalent cu a spune că Dum nezeu te-a părăsit. Şi a striga la Dumnezeu fără atenţie, din formalism, din interes sau din obligaţie, este acelaşi lucru cu a-L huli pe Dumnezeu.
– Vedeţi o paralelă între hulirea lui Dumnezeu de către atei şi rugăciunea făcută cu jumătate de gură, de formă...
– Sau din obligaţie, din constrângere. Nu există ru gă ciune din constrângere. Pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu. O catolică mi-a zis aşa: “Iubesc mult cântările care se cântă la Biserica Ortodoxă, dar nu-mi plac acele ceasuri lungi de stat în picioare“. Şi atunci i-am spus: “Creştinii noştri se străduiesc să stea mai mult în picioare, pentru că vor sta mai uşor în iarba raiului şi se vor odihni. Cei din biserica cato li că stau mai mult pe bănci aici, pe pământ, ca să poa tă sta mai comod dincolo, în iad...“ Şi ea mi-a zis: “Dar de ce sunteţi aşa de categoric şi de tranşant?“ Şi i-am răspuns: “Cu cât nevoinţa este mai aspră, cu atât Dumnezeu este mai îngăduitor, mai îndurător şi mai milostiv, văzând ofranda adusă din inimă curată, peste puteri“.
– Aş vrea să ne spuneţi un cuvânt despre canon. Creş ti nii caută duhovnici care dau canoane foarte uşoare sau care dezleagă la împărtăşanie chiar fără canon. Credeţi că este firească o astfel de spovedanie, neurmată de canon?
– Subiectul legat de taina spovedaniei, de canon, de duhov nic şi de creştin este foarte vast şi trebuie dez voltat pe larg. Când spunem cuvântul “creştin“, noi ne referim la omul botezat în Hristos, la omul altoit în sânul Bisericii prin Botez sau, cum spune într-o carte Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, prin “sa batizarea minţii în cristelniţa Cincizecimii“, adică prin unirea cu Duhul Sfânt.
Vom face o distincţie generală: creştinii râvnitori, creştinii nepăsători şi creştinii normali.
Creştinii normali se vor limita întotdeauna la for ma lismul preotului de parohie, care le poate foarte bine îndeplini trebuinţele spirituale în familie prin Bo tez, Cununie, înmormântare, aghiasmă, Maslu sau ceea ce solicită ei la nivel de familie.
Creştinii nepăsători sunt acei creştini care au văzut biserica la botez, la cununie şi la înmormântare, adi că la anumite ceremonii ale familiei.
Creştinii râvnitori pot fi identificaţi cu luptătorii din linia întâi ai Bisericii creştine. De-abia ei înţeleg terme nul “duhovnic“ sau termenul “canon“. Cuvântul “ca non“ nu înseamnă neapărat pedeapsă sau obligaţie.
– Şi totuşi aşa îl înţeleg mulţi.
– Cuvântul “canon“ poate fi foarte frumos înlocuit cu un alt cuvânt spiritual, folosit de Sfântul Ignatie Briancianinov: “masă“ sau “ospăţ“. De ce spun lucrul ăsta? Consider că un om, atunci când mănâncă la masă cu Dumnezeu prin rugăciune, nu împlineşte altceva decât acel pasaj frumos, întâlnit în Evanghelie, când Luca şi Cleopa, mergând pe drumul Emaosului, ascultau învăţătura Mântuitorului despre Înviere de la prooroci. Şi până în zilele Învierii nu ştiau ce s-a întâmplat cu trupul Celui răstignit. Abia când au ajuns să stea la masă, în momentul binecuvântării pâinii, L-au simţit pe Hristos întreg şi adevărat. După ce le-a binecuvântat pâinea, Domnul a dispărut, iar ei şi-au pus întrebarea esenţială: “Nu ardea inima noastră pentru El când ne vorbea pe cale din Scripturi?“ Iată primul termen folosit în canon: “Au nu arde inima mea de întâlnirea cu Dumnezeu la momentul ru gă ciunii?“ Sfântul Teofan Zăvorâtul, în “Pravila de chi lie“, spunea că adevăratul creştin este cel care-şi pro gramează anumite rugăciuni de umilinţă, de trăi re, de conlucrare şi de vorbire cu Dumnezeu la anu mi te ore; dar el, gândindu-se la rugăciune, începe să se roage deja înainte de a începe rugăciunea; el este deja într-o permanentă rugăciune şi atenţie, căci so seş te momentul rugăciunii.
– Mintea e pregătită din timp pentru rugăciune.
– Mintea este deja pregătită pentru a primi această masă, pentru a începe acest canon al rugăciunii, care nu este un simplu formalism, un ritual al aprinderii unei lumânări, unei boabe de tămâie pe un cărbune aprins sau al deschiderii Ceaslovului, ci este mai degrabă o aprindere a minţii, o tămâiere a simţirii şi o des chidere a inimii în care să încapă Dumnezeu aşa cum o cere El în Evanghelia de la Sfântul Maslu: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, tu urmează-Mi Mie.“ Iarăşi mai departe: “Foc am aruncat din cer şi ce mult aş vrea ca el să ardă“, focul credinţei care aprinde râvna în inima omului, atunci când se roagă, şi-l canalizează spre cele duhovniceşti. Tot Mântui to rul spune: “Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu, iar silitorii vor răpi împărăţia lui Dumnezeu“, nu cei care lenevesc şi trândăvesc.
Canonul este un semnal pentru alergătorul duhov ni cesc care aleargă la întâlnirea cu Dumnezeu. Este, de fapt, un start. În momentul în care omul doreşte acest start, are nevoie de un arbitru, iar acel arbitru este du hovnicul. Duhovnicul este omul care comunică cu Dum nezeu prin Duhul Sfânt, pentru că aşa este hiro tesit de arhiereu prin rugăciunea specială prin care se învesteşte cu puterea de a lega şi a dezlega.
– Ce presupune această învestire?
– Din acel moment el devine un luptător cu duhu ri le, un discernător al duhurilor, un deosebitor al du hu rilor, al celor bune de cele rele, un deosebitor al pa timilor uşoare de cele grosolane şi, în acelaşi timp, al răului de bine. Când un creştin adevărat caută un duhovnic, el caută să fie şi sub o rânduială. Pentru ca non mai putem folosi termenul de marcaj. Aşa cum pe o cărare spre o mănăstire sau spre un obiectiv tu ris tic găsim indicatoare, aşa şi la întâlnirea minţii cu Dumnezeu prin rugăciune vom întâlni acele marcaje de cum începem rugăciunea: o rugăciune de slavă lui Dumnezeu, către Prea Sfânta Treime, către Duhul Sfânt, spunem “Împărate Ceresc“, “Tatăl Nostru“, apoi rugăciunea către înger, rugăciunea de pocăinţă către Maica Domnului şi aşa mai departe.
Nu poate să existe spovedanie fără duhovnic, nu poate să existe canon fără povăţuitor şi nu poate să existe creştin râvnitor fără povăţuitor, spovedanie, canon, şi fără sfat. Duhovnicul este şi sfătuitor. El intră în contact cu creştinul căutător de Dumnezeu ară tându-i cărarea de lumină pe care au bătătorit-o toţi Sfinţii Părinţi. Toate căile duc într-un singur punct, la Hris tos! Pentru că în însăşi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos la Cina cea mare spune aşa: “Ieşiţi la uliţi, la garduri şi la târguri, deci mergeţi în toată lu mea şi orice suflet veţi găsi, chemaţi-l la cină.“ Şi-n cli pa în care toţi se îndreaptă spre Cină, adică vin la ru gă ciune, vin pe cărări diferite, dar cărarea se înche ie într-un singur loc: sub acoperământul lui Hristos.
Sfântul Ciprian episcopul Cartaginei spune: “Unde este episcopul este şi Biserica, unde este Biserica este şi Hristos, unde este Hristos este şi întreaga creştinătate. Acolo este şi adevărul“. În Ortodoxie, canonul nu aduce o îngreunare a omului, ci o înaripare a lui. Prin canon omul se înaripează cu Dumne zeu: “Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pa ră de foc...“ Para de foc vine prin permanenta cău ta re şi trăire în canon de rugăciune.
– Ce înseamnă cuvântul “canon“?
– În Ceaslov scrie foarte frumos: “Canonul de ru gă ciune către puterile cereşti“, “Canonul de rugăciu ne către Îngerul Păzitor“, “Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos“. De ce nu i-a spus rugă ciu ne către Mântuitorul? Canon, pentru că se să vâr şeşte într-un anumit fel, cu o anumită evlavie, cu o anumită trăire, cu o anumită simţire şi cu o anumită implicare. Implicarea este fondul care stă la baza acestui canon. Dacă un creştin înţelege rostul impli cării în viaţa duhovnicească, atunci înţelege şi rostul canonului primit de la duhovnic.
Să vedeţi superficialitatea în această legătură ca non-preot-spovedanie-creştin: veţi întâlni foarte des creştini care spun: “Părinte, nu mi-am făcut cano nul...“ Ei, cuvântul “Părinte nu mi-am făcut canonul“ este echivalent cu “Părinte, L-am omorât pe Dumne zeu“. Oare s-a făcut criminal de Dumnezeu? Nu. S-a făcut criminal de suflet. L-a lepădat pe suflet de pre zenţa lui Dumnezeu. Prin ce? Citirea e hrana min ţii, mân carea e hrana trupului şi rugăciunea e hrana su fle tului. Primul care va muri şi va fi lipsit de Dumne zeu este sufletul.
Iată cuvântul pe care îl spune Duhul Sfânt în stihul de la Psalmi: “Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească în Numele Tău.“ Iată prima che mare sfântă care vine din implicare. Şi, atunci când implicarea este pozitivă, tot psalmistul David vine şi com pletează şi spune printr-un stih: “Să se îndrep teze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...“
Iată mireasma rugăciunii curate, nu făcută din obligaţie, ci din dragoste, pentru că, până la urmă, ru găciunea nu e decât dragoste. Până la urmă, unirea omului cu Dumnezeu nu e decât dragoste: “Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia cru cea şi să-Mi urmeze Mie.“ În rânduiala tunderii în monahism apare un lucru extraordinar de frumos: “Iată, frate, cu bucurie bucură-te că te-a ales pe tine Domnul Dumnezeu de la vieţuirea cea lumească şi te-a pus în rânduiala ostăşirii îngereşti, înaintea feţei Sale. Iată o nouă petrecere în ceruri, un al doilea bo tez ia astăzi, frate, şi, prin mărturia iubitorului de oameni, Dumnezeu, toate păcatele tale s-au şters.“
Canonul de rugăciune vine să facă şi o absolvire de păcate, lucru consemnat de Sfântul Nicodim Aghio ritul care spune clar: “Cel ce s-a spovedit la du hovnic şi şi-a descărcat sufletul de toate păcatele şi a primit canonul, acela a primit bucuria împăcării cu Dum nezeu, este absolvit de ele şi-i sunt şterse din haina sufletului, din catastiful sufletului...“
Odată un creştin a pus întrebarea: “Oare de ce nu se plictisesc sfinţii în rai?“ Sfinţii nu se plictisesc în rai pentru că permanent Îi aduc slavă lui Dumnezeu, având la baza slavei două temeiuri. Unu: mulţimea bunătăţii lui Dumnezeu de a-i primi în grădina raiului, trecându-le cu vederea păcatele, fiindcă toţi sfin ţii sunt păcătoşi pocăiţi sau iertaţi de păcate. Doi: mul ţimea milei lui Dumnezeu de a ierta mulţimea de pă cate săvârşite pe pământ.
– Ce se întâmplă cu cei care nu-şi fac canonul?
– Cel care primeşte canonul şi nu-l săvârşeşte, ucide pe Dumnezeu. Am găsit în cartea lui Savatie Baştovoi, un părinte de talie mai nouă, un diacon mai postmodernist, cuvântul: “Fiecare să se roage cum crede el şi cum vrea el.“ Nu întotdeauna este adevărat lucrul acesta; uneori trebuie să ne rugăm aşa cum o cere Dumnezeu. Pentru că jertfa lui Dum ne zeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. El întreabă frumos în Psaltire: “Oare carne de taur voi mânca sau sânge de ţap voi bea? Ale Mele-s păsările cerului, ale Mele-s animalele ţarinii. Adă Domnului roada buzelor tale şi va fi jertfă bine primită.“ Iată că jertfa împăcării cu Dumnezeu este pe calea rugăciunii. “Şi L-am înălţat pe Domnul cu limba mea...“ “Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu că tre Domnul m-am rugat.“ “Dintru adâncuri am stri gat către Tine: Doamne, Doamne, auzi glasul meu!“ “Aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumne zeule, cum doreşte cerbul izvorul apelor“.
Atunci întrebarea este una: dacă sufletul meu este însetat, atunci cum pot eu, ca om însetat, să vin plic ti sit la un izvor, după un zăduf şi o căldură a păca te lor de zi cu zi, rupt de lumea stresată, occidenta li za tă, mo dernizată şi secularizată, şi să gust din Dumne zeu, care e plin de savoare şi de balsam, câte-o gură, câte-oleacă? Ori îmi potolesc setea răcorindu-mi sufletul, ori aduc hulă împotriva lui Dumnezeu, zicând că ceea ce-mi dă nu-mi e de folos sau că darul lui Dum nezeu este prea mic. Spune iarăşi în Psaltire: “Oare ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema“.
– Ce pot face cei care îşi dau seama că nu simt setea aceasta, că nu vor să-şi umple sufletul de Dumnezeu? Sunt iremediabil pierduţi sau există şi pentru ei o cale de întoarcere?
– Părintele Cleopa de la Sihăstria spunea aşa: “Şi ru găciunea este un dar“. Oamenii care au câştigat darul rugăciunii au puterea să-L slăvească pe Dum ne zeu permanent. Sfântul Isaac Sirul învaţă că oamenii care vor să primească darul rugăciunii îl vor primi în raport cu cât se silesc. Şi spune acolo ară tând treptele rugăciunii: unii ajung la treptele înalte din generaţie în generaţie, unii din neam în neam. Dar când spune că din zece mii care se silesc unul ajun ge la rugăciunea înaltă, înseamnă că cei care se si lesc ajung şi ei la o anumită stare, dar nu la starea de perfecţiune absolută, la extaz.
Nu se poate vorbi despre creştini iremediabili.
– Dar unii aleg pedeapsa veşnică...
– În Împărăţia lui Dumnezeu există şi “Nu te cu nosc pe tine, blestematule...“ şi “Vino la Mine, bi ne cu vântatul Tatălui Meu, peste puţine ai fost pus, pes te multe te voi pune.“ Ca să folosim un termen pa ru siac: “Întâlnirea cu Dumnezeu este de fapt în fie care zi o venire a lui Dumnezeu pe pământ.“ Ve ni rea lui Dumnezeu pe pământ se face de către om; el Îl co boa ră în inima lui, prin părere de rău, prin rugă ciu nea lui Iisus, prin rostirea rugăciunii “Tatăl Nostru“, prin ci tirea Psalmilor, prin postire şi cugetare la cele smerite sau la trăirea duhovnicească. Ori de câte ori Îl chem pe Dumnezeu lângă mine, am săvârşit o rugăciune.
– Unii creştini nu vor să se roage, spunând că sunt prinşi prea tare cu grijile lumii acesteia...
– Aceia sunt creştinii care, plictisiţi de rugăciune, înşelaţi sau pescuiţi de vrăjmaş, în care Satana a împrăştiat lenea, uitarea şi nepăsarea, devin victimele care au căzut în mlaştină şi nu recunosc că vor să iasă, ci vin să argumenteze negativist: “Nu pot ieşi“. Nu există “Nu pot ieşi“. Sfântul Antonie spune în Fi lo calie: “De va voi creştinul, se va mântui, de nu va voi creştinul, nu se va mântui“. În Psaltire scrie: “De bunăvoia mea mă voi mărturisi Domnului“. De ce am ales Psaltirea? Pentru că oferă argumentul incon tes tabil pentru oricine l-ar dori, fie laic, fie cleric, mo nah sau teolog.
– Cum se poate ieşi din această mlaştină?
– Ca să poţi ieşi din colapsul acesta al lipsei de rugăciune trebuie să ai prezenţa vederii lui Dumne zeu, cum spunea arhimandritul Sofronie de la Essex, să ai vederea lui Dumnezeu. Deocamdată nu pe cea mistică, pentru că nu am ajuns la acea măsură, ci măcar pe cea intelectuală. Să-L priveşti pe Dumnezeu în faţa ochilor tăi din punct de vedere intelectual.
Atunci când ai să înţelegi ceva din vieţuirea unui sfânt, din trăirea unui monah sau din mărturia vie a unui creştin cu viaţă aleasă, poţi să stârneşti în tine fiorul sfânt care să te conecteze din nou la sursa de energie a Duhului Sfânt. Fiindcă Duhul Sfânt nu vine peste puturoşi. În Biserică, cuvântul “lene“ înseamnă “moarte“. Omul leneş nu poate comunica cu Duhul Sfânt. Iar când el nu comunică, de fapt neagă puterea Duhului Sfânt care l-a îmbrăcat de la botez. “Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Doamne, slavă DEie“.
Nu există cuvântul “nu pot“. Există doar cuvântul “nu vreau“. Iar cuvântul “nu vreau“ este de origine satanică. Satana strigă permanent împotriva lui Dum ne zeu: “nu vreau să slujesc DEie“. Creştinul adevărat zice: “Doamne, ajută-mă în măsura în care poţi ca Dumnezeu, ca eu să fac în măsura în care pot ca om...“
– Dumnezeu vrea binele nostru, adică mântuirea noastră, dar noi stăm împotriva voii Sale...
– Omul satanizat, demonizat sau îndrăcit, nu este doar cel care ţipă sau urlă, ci omul ateizat, omul mor ti ficat, este cel care îl ia în braţe pe “nu pot, nu vreau“. De ce nu vreau? Pentru că eu mă rog în sine, am cre din ţa mea. Dacă pomul şi-ar da roada în sine, ar ră mâne numai cu frunze, dacă pământul şi-ar da roada în sine, ar fi gol, dacă apa fântânilor ar veni în sine, n-am avea ce bea, pentru că am găsi numai gropi uscate, iar dacă intelectualii dintr-o universitate, dintr-un institut teologic, politehnic, o şcoală, o grădi ni ţă, şi-ar da valoarea culturii personale în sine, şi nu elevilor, am ajunge la nulitate85 Numai Satana duce la nimic, Dumnezeu aduce totul din nimic la fiinţă, la plinătate.
– Cum trebuie înţeleasă rugăciunea?
– Aici am să vă dau un răspuns concret. Fiecare trăire este particulară, de aceea foarte mulţi călugări spuneau: “Mă duc la Sfântul Munte să văd şi eu cum arată sfinţii“. Şi uneori îi ironizam şi le spuneam: “Da, da, mergeţi, că de la Dafni până în Careia sunt nu mai pustnici cu cartonul în faţă pe care scrie: ‘Vi no şi mă vezi pe mine; uite, eu am duhul smereniei. Vi no şi mă vezi pe mine, eu am duhul postirii’“. Nu am prea multă experienţă spirituală, nu am prea multă ex perienţă duhovnicească, dar vă spun un lucru constatat, trăit. În 1994 am fost hirotonit preot şi, fiind sin gurul preot în mănăstire, am decis, de comun acord cu obştea, să facem Sfânta Liturghie zilnic. Când mă refer la Sfânta Liturghie zilnică, mă refer şi la acel minim cumul de pregătire pentru a pu tea să slujeşti o Sfântă Liturghie: să ai grijă cât mă nânci şi cât bei, ca să nu pătimeşti noaptea din nă lucirea vrăjmaşului, să ai grijă să nu-ţi fie rău, să ai grijă să nu vo miţi, să nu-ţi vină să scuipi, deci toate particulari tăţile biologice care ar veni în contradicţie cu legea trăirii autentice creştineşti a unui preot în pregătirea pentru slujbă. Să ai o participare la sfânta rugăciune: să ai un Paraclis al Maicii Domnului citit, un Canon de po că in ţă, un Canon al Îngerului Păzitor, un Canon al Pu te rilor Cereşti, o rugăciune de dimi nea ţă, un Aca tist, eventual o catismă la Psaltire, să ai timp să faci pros co midie şi să-i pomeneşti pe cei pentru care te rogi şi apoi să slujeşti Sfânta Liturghie.
Ca să vedeţi ce înseamnă dragostea sau rugăciu nea din dragoste, dacă aş fi întrebat, aş răspunde: “Şi-n clipa de faţă dacă ar trebui să slujesc o Sfântă Liturghie, n-aş putea să spun vreodată că am ajuns la rutină, la plictiseală, la obligaţie sau la a face cu forţa, din constrângere; întotdeauna am avut aceeaşi pasiu ne şi plăcere şi la fiecare liturghie m-am simţit de fie care dată la fel şi cu totul altfel faţă de cea de ieri sau de alaltăieri. Nu ştiu cum m-am simţit la cea de acum o lună, două luni sau un an, dar pe cea care am slujit-o astăzi, am simţit-o la fel de frumoasă, de plină şi de existentă, pentru că, în clipa în care m-am împăr tăşit, s-au liniştit simţurile interioare; şi atunci apare o pace interioară pe care nu tu o cultivi, ci Dum nezeu ţi-o dăruieşte“.
Preotul slujitor care se pregăteşte pentru Sfânta Liturghie trebuie să fie în permanenţă atent; indife rent la ce ceas din zi sau din noapte ar fi solicitat, el să fie gata de a face slujbă.
Am avut o întâmplare, cu câţiva ani în urmă, cu un ucenic mai tânăr, care se plângea permanent că este desconsiderat de stareţul lui, că nu e de ajuns de trăitor duhovniceşte. El se străduia să le facă pe toate bune. Grăbindu-mă eu într-o zi, pentru că aveam de mers într-un loc, i-am zis aşa: “Te rog frumos, dacă vrei, slujeşte tu Sfânta Liturghie, că eu trebuie să mă duc undeva, că am ceva treabă şi nu pot“. Era vorba de o înmormântare a unui om sărac şi, neavând preot sa tul respectiv, trebuia să se ducă cineva să-l îngroa pe şi atunci am zis că mă duc eu. Era ora şapte fix. În mod normal, Liturghia durează o oră şi ceva. Şi i-am zis: “ţ3 Sfânta Liturghie în locul meu“. Şi mi-a răs puns: “Vai, dar nu sunt pregătit...“ şi o mulţime de alte scuze. Atunci i-am zis: “Aşteaptă-mă un pic în chilie, că am treabă“.
L-am lăsat în chilie, am sărit în biserică, m-am în chinat, am sărit în veşminte, am pus prescurile, am prins din fugă un monah şi i-am spus: “Dă drumul la ceasul al treilea şi la ceasul al şaselea, cât fac eu pros co midia, le citeşti rar şi cu grijă, ca să fiu atent pentru că nu mai am timp să le citesc eu din carte. Şi cât a citit ceasul al treilea şi al şaselea, am făcut proscomi dia, am dat drumul urgent la Liturghie, iar când eram pe la sfintele daruri, ucenicul cel tânăr, văzând că nu mai apar, a ieşit din chilie să mă caute. Şi a ve nit în biserică şi a început să mă întrebe: “Părinte, dar ce faceţi?“ Zic: “Mă rog“. “Cum, dar aţi zis să fac eu Li turghia!“ “Păi, n-ai spus că nu eşti pregătit?“ “N-am ştiut că vă supăraţi; dacă ştiam că vă supăraţi, o făceam eu, dar am zis că trebuie pregătire specia lă...“ “Eu sunt special pregătit în fiecare clipă...“
– Care ar trebui să fie atitudinea creştinului faţă de slujbe?
– Nu există o clipă în care Dumnezeu te cheamă la datorie şi tu să-i spui: “Aşteaptă numai oleacă, azi nu-s vrednic!“ Există o învăţătură în Pateric şi-n Fi lo calie, pe care foarte des o menţionează Sfinţii Pă rinţi: “Cum ar trebui să fie creştinul sau monahul?“ “Să fie la fel de râvnitor precum a fost în prima zi când L-a cunoscut pe Dumnezeu“. Monahul, în ziua în care este tuns sau primit în mănăstire, are o trăire deosebită. Îi vede pe toţi buni, frumoşi, curaţi, drepţi, blânzi. Creştinul, când este pentru prima dată spove dit sau când este atras de biserică şi o descoperă, este râv nitor, săritor, ajutător la toate. Aşa trebuie să ră mâi permanent. Asta înseamnă dragoste. Adică nu să aprinzi un foc de paie, care ţine o lună, două, trei, un an şi după aia, gata, să apară moleşeala şi lâncezeala.
Adevărata trăire în Dumnezeu este permanenta comunicare cu El. Şi m-am obişnuit în felul acesta: sunt dispus să slujesc în orice moment şi fără mustrare de conştiinţă. Vrednicia mea Dumnezeu o poate şti, eu nu pot spune dacă-s vrednic sau nevrednic, asta e trea ba Lui, nevrednic sunt pentru că suntem păcătoşi, dar vreau să spun că la orice oră sunt dispus a face Sfânta Liturghie şi a-mi face datoria de preot, indife rent de serviciul sau de taina care trebuie săvârşită, fără a mai face comentarii sau a mai pune întrebări de genul: “De ce tocmai eu, de ce aşa sau nu aşa?...“
Ca ostaş al lui Hristos, trebuie în orice clipă în care ţi s-a solicitat de către general, adică de către Dumne zeu, să fii în gardă. Da, să fii în gardă! În orice moment să fii gata de plecare. Exact aşa este trăirea au ten tic creştină. Să simţi permanent că faci ceea ce faci cu aceeaşi plăcere, din pasiune. Să simţi că acţionezi în prezenţa lui Dumnezeu, că El este lângă tine, se uită şi primeşte. Şi dacă ţi-a plăcut ţie lucrul pe care l-ai făcut, Lui îndeosebi Îi place.
– Dar nu apar şi unele ispite? Nu sunt momente în care rugăciunea se face cu o anume greutate?
– Nu, nu sunt momente în care merge mai greu; merge mai cu lene. Şi atunci ştii că e Satana care vine să strecoare moleşeala sau akedia, amânarea, trân dă via, căscatul, somnolenţa. Dar dacă ai inimă tare şi am bi ţie, toate acestea trec. În literatura bisericească, mândria este un viciu capital, din care cauză Satana a şi fost coborât din cer. Dacă ai ambiţie sau râvnă, nu exis tă slăbiciune, nu eşti slab niciodată. Şi asta nu o spun teo retic, ci o spun din punct de vedere practic. Adică nu ai voie să te plictiseşti niciodată. În clipa în care te-ai plictisit de Dumnezeu, deja te-ai îndepărtat de El.
Şi spune Sfântul Maxim Mărturisitorul şi este ma re taină: “Ce-i dragostea? Dragostea sau iubirea este ceea ce simt mai mulţi la fel şi care nu se termină nici odată“. Deci tu nu ai cum să-L iubeşti pe Dumne zeu şi-n iubirea ta să vină o clipă când ţi-e lene să-L iubeşti. Nu poate să existe aşa ceva. A iubi înseamnă a trăi, a comunica, a amesteca, a uni. Şi atunci cum poţi să iubeşti din lene? De fapt, în clipa în care te-a luat lenea, tu nu-L iubeşti, Îl huleşti. Nu există cu vân tul “lene“. Există acea demonizare fină, seculari zan tă şi modernă prin stres, prin nepăsare şi prin ui tare, care se cheamă “nu vreau“, se cheamă “scuză“.
– Ce sfaturi daţi la spovedanie ucenicilor care au spus că au avut diferite motive ca să nu se roage?
– Legat de Taina Spovedaniei, eu mi-am făcut un tipic aparte pentru spovedanie, pe care-l respect, fă cân du-mi o linie personală, nu ruptă de biserică. Este, de fapt, aceeaşi linie a canoanelor şi a învăţătu ri lor bisericeşti, a râ
nduielilor despre Taina Spoveda niei, dar cu caracter personal. De exemplu, când pri mesc omul la spovedit, îi pun următoa rea întrebare: “Tu ai venit să te spovedeşti sau ai venit pen tru a te afla în treabă?“ “Păi nu, părinte, vreau să mă spo ve desc.“ “Dacă vrei să te spovedeşti, ţine acest îndreptar de spovedanie.“
Când îi dau îndreptarul de spoveda nie, nu i-l dau pentru că acesta ar putea substitui necesarul de întrebări care trebuie să le pun sau că în acela ar fi cuprins totul. Îl dau ca pe o legitimaţie în care va exista un calendar al zilelor când el a venit la spovedit; şi voi ţine o evidenţă permanentă a spovedaniei lui. De exem plu, dacă a fost pe 10 august, pe 20 septembrie, pe 15 octombrie, pe 19 noiembrie, pe 20 decembrie, eu trec şi semnez. Într-o parte sunt trecute datele, ca să-i văd cursivitatea cu privire la spovedanie, iar în par tea opusă scriu cum îl cheamă, când a fost făcută spovedania generală şi altele. După ce am tras frumos o linie, mai jos îi trec canonul.
Şi aşa apare automat o comunicare directă de la su flet la suflet, o conversaţie liberă, fără gesturi, fără po lemică, fără ţipete, fără vorbe urâte. Eu scot tot ta câ mul de păcate care mă interesează, uitându-mă doar formal peste ce scrie în carte (de pildă: mi-am pus cercei, am fumat o ţigară sau am trântit uşa în bi serică, m-am certat cu soţul); asta-i apă de ploaie, pe lângă păcate mult mai grele şi esenţiale.
După ce l-am spovedit, analizez cele trei feluri de păcate: păcatele de rutină, păcatele din obişnuinţă şi păcatele din nebăgare de seamă. Dacă există un păcat din nebăgare de seamă mai mare, şi e singur, nu mă deranjează, dacă există păcate de rutină şi văd că numărul lor depăşeşte normalul pentru un om care ar trebui să nu păcătuiască, atunci încep să mă îngrijorez, iar dacă în prima etapă îl găsesc cu păcate obişnuite care vin din lene, nepăsare, uitare, adică este un creştin puturos şi nepăsător, atunci mă fac foc şi pară şi, fără să-l cert sau să-l ocărăsc, îi aplic un canon pedagogic care nu are în el prea multe lucruri grele de împlinit.
– De obicei, în ce constă un astfel de canon?
– Dacă i-am dat douăzeci de metanii sau cincispre ze ce sau douăzeci şi cinci sau treizeci, doisprezece Ta tăl Nostru sau şapte Tatăl Nostru, Crezul, Psalmul 50, Canonul Îngerului Păzitor permanent, pentru că este una din cele mai frumoase rugăciuni, Canonul de Pocăinţă către Mântuitorul, Paraclisul Maicii Dom nu lui, rugăciunea serii şi a dimineţii, duminica la bi se rică, spovedit în posturi, anafură şi aghiasmă zilnic, de fapt eu nu-i dau altceva să facă decât ce trebuia să facă fără să vină să se spovedească. El astea trebuia să le ştie. Eu încep cu el de la clasa I, dar el nu-şi dă seama. El crede deja că-i în clasa a III-a sau a IV-a.
Din clipa în care am început să-l spovedesc, eu deja îl mut de sub cota zero, unde el se afla din ne pă sare şi din prea puţin interes, şi-l aduc deja la cota doi. Îl pun în rândul creştinilor obişnuiţi, ca şi cum el ar şti totul. Şi după ce începe să se roage, îi spun: “Bagă bine de seamă, dacă data viitoare când ne întâlnim nu mi-ai făcut ce ţi-am spus, nu mai îmi vii la spovedit“. Şi atunci tocmai acest lucru mi-l face atent şi el începe să-şi pună întrebări. Aici e marea taină psi hologică: atunci când vorbeşti cu omul liber şi îi dai un sfat, i-a in trat pe o ureche şi i-a ieşit pe cea lal tă; dar am constatat cu mare bucurie sufle teas că faptul că-n clipa în care te adresezi ucenicului tău şi-i dai canonul scris, aşa cum i se dă o reţetă la dispensar, el ţi-l execută întocmai şi la timp, pentru că înce pe să-l apese. După proverb: “Vorba zboară, dar scri sa rămâne“.
Şi începe pentru el a doua tracasare şi trezire din somnul lenii şi al nepăsării duhovniceşti, apăsarea de conştiinţă: “Părintele mi-a dat canonul.“ Şi atunci el devine interesat şi vine cu câte o sacoşă de cărţulii: “Părinte, mi-am găsit cartea cu Sfântul Mina, cartea de rugăciuni, mi-am luat Ceaslovul, mi-am luat Psal ti rea...“ Zic: “Bine, bine, să fii sănătos, foloseşte-le“. Deja îi stârnesc interesul, se vede obligat şi implicat în mod direct, fără a mai spune: “Las’ c-oi vedea eu ce-oi face“. Nu, el stă cu cartea aia în mână şi deja intră frica-n el, panica. De câte ori o vede-n casă, pentru el apare un şoc: “Măi, nu mi-am luat cărţile, n-am început rugăciunea“. Şi vrând-nevrând, intră-n mod forţat în ritmul rugăciunii. Şi deja când vine a doua, şi-a treia, şi-a patra oară, îl am cu cartea în mână, mă uit la el, la cartea pe care i-am dat-o, eu ştiu ce om am în faţă şi mă uit la ce a mai apărut nou.
Admit ca un canon dat unui ucenic să fie săvârşit 60%, 70%, 80%, 100%. Nu fac chiar toţi, că oamenii sunt supuşi păcatului. Dar celui care începe să vină sub 50-60%, îi spun că n-avem ce discuta. “Du-te acasă, fă-ţi canonul şi după aceea mai stăm de vorbă; să nu ai impresia că facem târg cu Dumnezeu.“ Adică apare şi acea formă categorică de a discuta cu omul, la modul frontal, nu doar prin vorbe frumoase.
Am auzit un cuvânt pe care-l contest categoric: “Părinte, să ne purtăm frumos cu ei că-i pierdem pe toţi de la biserică“. Toţi să plece, închidem biserica, o facem muzeu, dăm cu naftalină, punem covoare noi pe jos şi scriem “Muzeu“ pe uşă. Dar atunci când în biserică sunt zece creştini buni, atunci Duhul Sfânt co boară acolo şi mântuieşte câteva sate împrejur. Pen tru cetatea Sodomei şi cea a Gomorei, trebuiau cinci drepţi ca să nu le piardă Dumnezeu. Nu trebuiau cincizeci de mii...
***
Dacă Sodoma şi Gomora aveau nevoie de câţiva drepţi, ca pentru rugăciunile lor Dumnezeu să nu pedepsească păcatele oamenilor, am putea crede că şi oraşele în care tră im, care caută cu încrâncenare să copieze “virtuţile“ celor din Sodoma şi Gomora, ar putea fi cruţate pentru rugăciunile câtorva părinţi cu viaţă sfântă. Numai că, gândind aşa, îi suntem potrivnici lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea numai mântuirea unor preoţi sau a unor călugări, ci vrea mântuirea tututor oamenilor. Deci şi a noastră. Toată Bi serica dacă s-ar ruga pentru noi, câtă vreme noi înşine nu vrem să ne rugăm, nu ne putem mântui.
Ar trebui să ne plecăm atenţia asupra rugăciunii. Să ne gândim cu sinceritate ce câştigăm dacă nu ne rugăm, şi ce pier dem. Şi ce câştigăm? În cel mai bun caz câştigăm câ teva minute sau zeci de minute, pe care le folosim în alt fel. Poate chiar păcătuind.
Păcatul este plăcut, nimeni nu contestă asta. Dar nu e veşnic. Vrem sau nu, nu putem păcătui la nesfârşit. Până la urmă vom renunţa la păcat în clipa în care vom da ochii cu moartea.
Unii cred că vor renunţa la păcat la bătrâneţe. Unii dintre cei care trăiesc în curvie se gândesc că vor pune început bun mântuirii atunci când vor ajunge la bătrâneţe, adică la neputinţa fizică de a desfrâna.Dar, ajunşi aici, vor descoperi noi forme de a păcătui. Dacă păcatul a devenit prieten, nu pleacă uşor.
Avem două lumi: cea a rugăciunii şi cea a păcatului. În prima, oamenii îşi dau seama de păcatele lor şi Îl roagă pe Dumnezeu să îi izbăvească de ele. În cea de-a doua, păca tul şi plăcerea sunt valorile supreme. Dar nu pentru multă vreme. Nici măcar pentru o sută de ani.
Ajuns în iad, bogatul nemilostiv îl roagă pe Dreptul Avraam să îl trimită la fraţii săi pe săracul Lazăr ca să le spună să aibă grijă cum trăiesc, ca să nu ajungă şi ei în chi nu rile iadului. După moarte, bogatul înţelesese cât de “fo lo sitoare“ i-a fost lăcomia. Tot aşa, după moarte, toţi pă că toşii vor pricepe că păcatul nu le-a fost prieten, ci duşman.
Să înţelegem cât de ucigătoare de suflet este lipsa rugăciunii. Să ne rugăm lui Dumnezeu să picure în inimile noas tre dorinţa de a ne ruga. Să alegem noi binele, înainte de a fi siliţi să dispreţuim răul.
Să ne rugăm, oricât de greu ne-ar fi. Cu cât suntem mai legaţi de lanţurile patimilor, cu atât ne va fi mai greu să ne rugăm. Dar să nu deznădăjduim. Hristos, Care a biruit lu mea, vine în ajutorul fiecăruia dintre cei care Îl cheamă prin rugăciune. Să luăm aminte!
MACARIA (1926-1993) este o mare sfântă creştină contemporană care a trăit în Rusia. Ea a avut multe întâlniri cu îngerii şi cu Fecioara Maria.
