miercuri, 5 mai 2010

Sfanta Mucenita Irina

5 Mai



În această lună, în ziua a cincia, pomenirea sfintei mari muceniţe Irina.

Aceasta a fost singura fiică născută lui Liciniu, regele din cetatea ce se cheamă Maghedon. La început sfânta s-a numit Penelope, şi atât strălucea cu frumuseţea trupului, încât întrecea pe vârstnicile ei. Ea trăia într-un turn înalt zidit de tatăl său, cu treisprezece fecioare frumoase, având multă avere spre slujba ei, şi scaun, masă şi sfeşnic, toate făcute de aur. Şi era când a fost aşezată acolo de şase ani, fiind învăţată de oarecare bătrân Apelian, pe care îl rânduise Liciniu să intre la dânsa. Într-una din zile, ea a văzut că a venit o porumbiţă, şi aducând o ramură de măslin, a pus-o pe masă; iar un vultur aducând o cunună făcută din flori a pus-o pe masă. Apoi a văzut că a venit pe altă fereastră un corb şi a pus un şarpe pe masă. De acestea mirându-se ea, şi cugetând ce pot să însemne a întrebat pe bătrânul Apelian, care i le-a dezlegat zicând: Că porumbiţa este nevoinţa gândului ei şi ramura cea de măslin este pecetea lucrurilor şi deschiderea botezului; iar vulturul, care este împărat celorlalte păsări, prin cunună îi însemna biruinţa spre bunătăţile cele alese; iar corbul care adusese şarpele, însemna necazul şi reaua ei pătimire. În scurt spunând, i-a tâlcuit şi i-a arătat ei nevoinţa muceniciei, ce avea să îndure pentru Hristos. Şi alte preamărite pentru dânsa se spun.

Se spune că i s-a dat numele prin chemare de înger, în loc de Penelope, fiind numită Irina, şi că acel înger a învăţat-o credinţa lui Hristos şi i-a spus că se vor mântui multe suflete printr-însa. Şi că va veni la dânsa Timotei, ucenicul lui Pavel, şi o va boteza. Iar când acestea s-au împlinit, ea zdrobind idolii tatălui său, i-a aruncat jos. Pentru aceasta a fost mai întâi cercetată de tatăl său, care a poruncit să fie dată să o calce caii, dintre care unul în loc să-i facă ei vreun rău, s-a repezit asupra tatălui ei şi l-a trântit jos şi l-a omorât şi a fericit pe sfânta cu glas omenesc. Iar ea îndată fiind eliberată din legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune, şi a înviat pe tatăl ei, care a crezut în Mântuitorul Hristos, cu trei mii de oameni şi cu femeia sa dimpreună, şi primind botezul, a lăsat împărăţia, şi-a petrecut viaţa în turnul ce zidise pentru fiica sa.

După aceea, luând împărăţia Sedechie, sfânta a fost silită să jertfească la idoli şi neplecându-se, a fost aruncată cu capul în jos într-o groapă adâncă, în care erau tot felul de târâtoare veninoase şi a rămas nevătămată. După patru zile, fiind scoasă de acolo, a fost supusă la multe chinuri, dar a rămas sfânta nevătămată. Pentru această minune au trecut la credinţa în Hristos opt mii de suflete.

După ce a căzut Sedechie din împărăţie, s-a ridicat Savorie, fiul său, cu oaste asupra aceluia ce-l scosese pe tatăl său din împărăţie. Atunci întâmpinând sfânta Irina pe Savorie înaintea cetăţii, l-a orbit şi pe el şi pe oastea lui cu rugăciunea, şi iarăşi cu rugăciunea l-a făcut să vadă. Pentru aceasta nemulţumitorii au supus-o la multe chinuri, dar desfăcându-se pământul a înghiţit pe slugile tiranului, din care pricină au trecut mulţi la credinţa în Hristos. Şi rămânând tiranul încă tot în necredinţă, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l l-a ucis. Biserica Sfanta Irina Istanbul interior

Şi fiind sfânta slobodă, umbla prin cetate, făcând multe şi mari minuni şi în alte multe cetăţi unde a mers şi unde a propovăduit pe Hristos, fiind supusă la nenumărate chinuri, din care rămânea nevătămată, de către regele Numenau în cetatea Calinicon şi de către regele perşilor Savorie. Aceste minuni după gândurile omeneşti pot părea unora de necrezut, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă cele ce la oameni sunt în neputinţă. Aşadar, pe scurt, a fost adusă sfânta la judecată, mai întâi adică de tatăl ei, Liciniu, a doua oară de Sedechie şi Savorie şi Numerian fiul lui Sevastian şi de eparhul Vavdon, şi Savorie regele perşilor de fiecare data facand minuni si scapand nevatamata,ba de fierastraul care vroia sa o taie,ba de murire prin aruncare de la mare distanta peste idolii paganii; iar cetăţile în care a mărturisit sunt acestea: Maghedon patria ei, Calinicon, Constantina şi Mesimvira. Pomenirea muceniciei ei a fost scrisă de Apelian dascălul său

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate