Lasati-ma sa cred...

Lăsaţi-mă să scriu şi să iubesc,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc.
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Lăsaţi-mă cu părul pe grumaz,
În ţara mea e-un obicei străbun.
De ce-mi luaţi şi dreptul să vorbesc
Slăvind în veci pe Dumnezeu cel Bun?

Lăsaţi-mă Fecioarei să mă-nchin
Şi Sfinţilor - copii de neam român,
De ce-mi luaţi icoana din pereţi
Şi mă hrăniţi cu vrajbe şi venin?

Lăsaţi-mă-n credinţa creştinească,
Nu în bătaia flăcării păgîne,
Şi vă îndemn iubiţii fraţii mei -
În rugăciuni stau armele române.

Nu în cuţite, bîte, lănci şi săbii,
Nu în vărsări de sînge păgînesc
Ci în credinţa noastră strămoşească,
În Tatăl, Fiul, Duhul Creştinesc.

Nu ura este arma apărării,
Armura noastră este Duhul Sfînt,
Cine urăşte este fiu durerii,
Cel ce iubeşte, frate în Cuvînt.

Voi fraţii mei, de ruga-mi ascultaţi,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc,
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Plângerea-n credință
Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!


Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!