marți, 2 noiembrie 2010

Delicatetea Harului si cerbicia omului!…Arh.Simeon Kraiopoulos

În adânc sufletul este o fortăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreața rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide doar pe dinăuntru.
Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu forțeze.
Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.
Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aștepte să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru.

Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă.
Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!
Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic- pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare.
Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face.

Sursa
Cristian Stavriu -blog
Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate