Un copil, indurerat de moartea bunicului sau, l-a intrebat pe tatal sau daca o sa se mai intalneasca vreodata cu acesta.
Atunci tatal, ca sa-i potoleasca durerea si sa-i arate ca nu pierim definitiv prin moarte, si-a luat ceasul si a separat carcasa de mecanismul ei.
- Vezi, ii spuse el, chiar daca i-a fost luata imbracamintea, ceasul functioneaza in continuare. Asa si bunicul, chiar daca este lipsit de trup, el traieste, se bucura de rugaciunile noastre si se roaga pentru noi.
M-am dus intr-o dimineata la Prislop, la mormantul Parintelui Arsenie, cu un grup restrans. Nu era nimeni la mormant. Mi-a parut bine ca n-am gasit pe nimeni pentru ca am putut desfasura putin din sufletul meu la mormatul Parintelui Arsenie. Am stat pe banca langa mormant si am inceput sa ma rog in mintea mea ca sa ma binecuvanteze Sfantul Parinte de acolo de unde este. Si tot cerandu-i binecuvantarea, la un moment dat, cu ochii inchisi fiind, mi-a aparut inainte si mi-a zis asa, facand semnul Crucii de trei ori: "Da, ma, te binecuvantez, ma; da, ma, te binecuvantez, ma; da, te binecuvantez". Atunci m-am zdruncinat din toata fiinta mea, m-am dus in dreptul crucii mormantului, am ingenuncheat, am plans si m-am rugat din tot sufletul meu.
Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roaga de om sa-si schimbe purtarile. Socotiti si voi, care de cine sa asculte intai?
"L-aţi cunoscut pe Parintele Arsenie? Dragule, eu 1-am cunoscut. Omul acesta m-a salvat, m-a scos din moarte sufleteasca... Aveam boli ale glandelor endocrine. Ani Intregi am stat prin spitale si sanatorii din toata ţara. Intr-un.final mi-au zis sa ma duc acasa ca In 2-3 luni voi muri. O sora medicala, Inainte de a iesi din spital mi-a spus:*Degeaba tot iei medicamente si-ţi pui nadejdi In medici si spitale. Du-te si roaga-te lui Dumnezeu. Am auzit ca este un om al lui Dumnezeu, Arsenie. Du-te si roaga-te, poate Il gasesti.*
Dar ea nu credea In Dumnezeu, credinţa era pentru ea o prostie. Stand acasa si vazand cum moare Incet-Incet, slabise In greutate foarte mult, Incepuse sa se gandeasca cu groaza la moarte. La un moment dat s-a gandit ca nu se poate ca omul sa moara si sa dispara pur si simplu. Trebuie sa se Intample ceva cu el. Incepuse sa gandeasca cu sufletul, care e nemuritor, care nu poate accepta moartea. Isi spunea apoi, repetat: *Nu se poate sa nu existe Dumnezeu. Nu se poate sa mor si sa nu mai existe nimic cu mine*, o spunea aproape disperat.
Incepuse sa se roage cu ce cuvinte stia. Isi aduse aminte de numele Parintelui Arsenie si se ruga: Cine esti Parinte Arsenie? Ajuta-ma! Nici nu stia daca traieste sau daca a murit, nici unde este. si In noaptea aceea a avut un vis: "Am visat un Parinte Intr-un anteriu alb, care mi-a zis: "Femeie, te scoli dimineaţa , te sui In trenul acesta (In vis a vazut exact trenul), In vagonul acesta, cobori la staţia cutare; acolo te duci la autogara si te sui In autobuzul acesta (si a vazut si soferul si atobuzul), cobori In staţia asta, o iei pe drumul acesta si ma gasesti la biserica asta".
Toate reperele din traseu le-a vazut In vis. si a facut Intocmai. Dimineaţa Insa barbatul i-a zis: "Ce faci? Ai Innebunit? Bolnava cum esti vrei sa o iei pe coclauri dupa visele tale!?" Pana la urma a lasat-o: "Daca vrei sa mori, mori!"
Intr-o staţie, un cersetor s-a rugat insistent de sofer sa-1 ia si pe el fara bani. Dar soferul a zis: " Daca n-ai bani, jos!" Femeia, desi cheltuise o avere pe medicamente, i-a zis soferului: "Lasa-l sa urce, ca-i platesc eu" si i-a dat bani pentru bilet. Cersetorul a urcat si i-a mulţumit. Dupa un timp Insa femeia a observat ca cersetorul nu mai era In autobuz.
Cand a ajuns la biserica din vis, l-a vazut rezemat de zidul bisericii pe omul din vis, pe Parintele Arsenie. Cand s-a apropiat, Parintele i-a zis: "Ei, vezi ca daca ai crezut, ai ajuns?" si se juca In mana cu biletul de autobuz dat cersetorului. Femeia saraca a cazut In genunchi. El a dus-o In biserica, a facut o rugaciune si i-a zis ca se va face bine, dar sa-si schimbe viaţa. si si-a schimbat viaţa din temelii.
Parintele Arsenie Boca sa te ocroteasca!

Cand timpul pare a sta in loc ,
si tristetea ne apasa ,
sa ne rugam cu dragoste ,
la Fiul Tatalui Ceresc ...
Ne ocroteste si ne-nvata ,
sa ascultam de-a lui povata ,
Cuvantul Lui sa il urmam ,
si norii sa ii alungam ...
Totul in jur e trecator ,
doar sufletu-i nemuritor ,
sa-ngenunchem
si Domnului sa ne rugam .
Ma rog la Tine Fiu Divin ,
s-alungi departe al meu suspin ,
sa ne dai forta si putere,
sa nu mai stim ce e durere ,
cu dragoste sa ne-ocrotesti ,
incredere sa daruiesti ...
Dumnezeu
sa te binecuvanteze !

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre. El este căminul şi masa voastră,
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.
Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.
Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”
*pictura de Caravaggio
De ce te-ai speriat? Împotriva bogăţiei tale s-au ridicat săracii şi tu te-ai speriat?
Dintotdeauna a fost aşa: săracii s-au uitat urât la bogaţi. Credinţa ta este bogăţia ta. Credinţa ta creştină cuprinde cerul şi veşnicia, şi viaţa, şi adevărul şi dreptatea, şi bucuria, şi lumina, şi ingerii, şi cântarea. Iar cei ce sunt lipsiţi de toate acestea se răzvrătesc împotriva ta, adevăratul bogătaş. Dacă s-ar răzvrăti ca să devină şi ei bogaţi duhovniceşte ca şi tine, ar trebui să ne bucurăm.
Dar nu: ei vor doar să te sărăcească pe tine. Aici este deosebirea dintre răzvrătiţii împotriva bogătaşilor lumeşti şi răzvrătiţii împotriva bogătaşilor duhovniceşti. Cei dintâi ar vrea să ia şi să îşi însuşească, ceilalţi- să ia şi să arunce.
La cei dintâi, deseori este la mijloc nevoia, adesea şi pizma, în timp ce la ceilalţi la mijloc este josnicia. Iar josnicia este întreţinută de întunericul neştiinţei şi îşi poartă pedeapsa chiar în sânurile sale.
Dacă urăşti pe omul josnic, de două ori îl pedepseşti.
Dacă te temi de el, pe tine te pedepseşti.
Nu vă temeţi deloc de cei potrivnici, ne învaţă apostolul; căci zice împotrivirea este în ce-i priveşte pe ei semn al pierzării, iar în ce vă priveşte pe voi al mântuirii, şi aceasta de la Dumnezeu este (Filip. 1,28)
Cel atotvăzător vă vede şi pe tine şi pe potrivnicii tăi; vă priveşte neîncetat, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Gândeşte-te la Cel atotvăzător şi nu te vei mai teme.
Un tânăr viteaz mi-a scris cum se luptă el pentru sufletul său. “Când mă gândesc”, zic, “că Dumnezeu este cu mine, nu mă tem deloc de potrivnici; dar cum se depărtează de la mine gândul că Dumnezeu este aproape, mă cuprinde frica”.
Şi oaia se simte vitează lângă păstorul său.
Lipeşte-te şi tu de Păstorul Cel bun, Hristos.
Roagă-te Lui să nu te părăsească.
Şi roagă-te Lui să deschidă ochii şi mintea potrivnicilor credinţei ca să vadă că nu sunt potrivnicii nimănui afară de ei înşişi. Ca să vadă singura lor mântuire.
Pacea lui Dumnezeu să fie cu tine.
ntr-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat.
La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina.
Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii oameni sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi “îngheaţă” în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul.
Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări!
Trebuie decât să le caute!
Însă alţi oameni – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este “îngheţat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine!
La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. ” (Sfântul Vasile cel Mare )
Sursa: Leon Magdan – Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe
Ohh, cum tremură carnea pe mine,
Şi lacrimi curg pline cu suspine
Din viaţa-mi plină de păcate
Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce
Căci iată… ziua judecăţii acum este!
Şi ce priveliste înfricoşătoare
Că-s gol, din cap până-n picioare
Şi nu-i nici umbră şi nici loc
Să scap de-al patimilor foc,
Şi de mustrarea ce mă pironeşte
Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,
Şi oare ce cuvânt de îndreptare
Să îmi aduc cumva în apărare?
Când iată cum îmi stau în spate
Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!
Toate câte inima le-a-ngăduit
Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,
Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,
Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.
De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea
Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?
Şi am făcut atâtea rele fapte
Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!
Ohh, cum stau cuprins de groază
Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază
Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind
De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!
Nu pot în ochi pe unul singur să privesc
Căci de la slava lor ca ceara mă topesc
Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine
Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine
Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată
Le-aş da acum şi viaţa toată
Dar prea târziu este acum
Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.
De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,
Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul
Căci dragostea ce trebuia ca să le port
Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,
Şi mă privesc cu toţii muţi de durere
Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere
Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală
Când toate-s date la iveală?
Până şi diavolul cel răzvrătit
Stă undeva deoparte înmărmurit,
Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească
Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.
Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc
Şi nu vor mai mişca deloc
…Căci iată stă suflarea toată
În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,
Cu Dumnezeu pe tron biruitor
Ajuns la capătul răbdărilor,
Şi răsplătind la fiecare-n parte
După dreptate pentru toate.
Iar eu de cel mai greu păcat,
Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat
Că pentru frate nu mi-a curs prin vine
Macar o raza de iubire,
Insă inima-mi tremurând cu disperare
Imploră acum… o ultimă iertare.