Doamna Coca Tzanakaki, locuitoare, din 1959, a orasului Johannesburg istoriseste:
"Sunt originara din Creta(Irakleion), iar sotul meu din Retimnon. In Africa de Sud am ajuns datorita meseriei sotului meu.De cativa ani insa, acesta suferea de o forma grava de flebita si a trebuit si a trebuit internat in spital. Faza inaintata a bolii, la ambele picioare, nu mai permitea nici macar interventia chirurgicala. Mai mult, in septembrie 1965, s-a depistat ca sufera si de plamani, in stare foarte avansata, din cauza meseriei pe care o practicase si a mediului toxic in care fusese nevoit sa lucreze. Era chimist.
De atunci a ramas sub observatia celor mai buni medici, profesori specialisti, fiind supus la tot felul de analize si tratamente medicale. Din pacate nu reuseau nici sa-i imbunatateasca situatia, nici sa opreasca avansarea bolii.Astefel viata sa ajunsese dependenta de o continua respiratie artificiala, cu ajutorul aparatelor de oxigen si in acelasi timp, trebuia sa ia cate opt pastile diferite, de patru ori pe zi.
Ca si crestini ortodocsi ce suntem, ne-am rugat amandoi la Dumnezeu, la Mantuitorul Iisus Hristos, la Maica Domnului si la toti sfintii ca sa se faca bine, deoarece numai o putere dumnezeiasca mai putea sa il salveze din situatia in care se afla. Deja si inima sa era atacata de aceasta boala necrutatoare, fiind exagerat de marita.
Pe 1 octombrie 1967, sotul meu a inceput sa tuseasca si sa elimine sange din plamani.A fost din nou internat in alta clinica. Avea dureri ingrozitoare, mai ales in partea stanga. A fost chemat un alt specialist, profesorul cardilog de origine greaca Moutsoulas. Din analizele pe care i le-a facut, a reiesit ca sotul meu era intr-o situatie critica. Din nou l-au cuplat la oxigen, alte medicamente, injectii samd. Timp de trei zile a fost tinut sub observatie de medicul grec, dupa care acesta a trebuit sa plece la un congres medical din strainatate. L-a lasat in grija medicului nostru de familie. L-a consultat apoi profesorul cardiolog Fuller, o alta eminenta a suferintelor de inima si plamani. Acesta a recomandat sa i se ia sange, la fiecare doua zile cate o jumatate de litru. Eu ma gaseam tot timpul langa el, disperata si necajita, dar nu incetam totusi sa ma rog in tacere catre Bunul Dumnezeu si catre sfintii nostri. Doar seara plecam de langa el, ca sa-l iau pe copilul nostru, in varsta de numai 3 ani si jumatate, pe care il lasam toata ziua in grija unei familii foarte cumsecade de greci, ce stateau si ei in acelasi bloc cu noi. Zilele treceau pline de durere. S-a intors doctorul Moutsoulas din strainatate, dar nimeni nu imi putea da absolut nici o speranta. Sotul meu se stingea incet, in fiecare zi, vazand cu ochii. Pe 17 octombrie 1967, pe la ora sase dimineata, in timp ce ma gaseam acasa, a sunat la mine doamna la care lasam copilul si mi-a spus sa ma duc de urgenta la spital deoarece sotul meu avusese o noapte foarte grea. Am fugit intr-un suflet. Mi se inmuiasera picioarele si am apucat doar sa o rog sa-l sune pe parintele enoriei. La spital ce sa vad? Sotul meu era in ultimul stadiu. Fata si mainile capatasera culoarea mortii, gemea si agoniza. Cu toate acestea nu m-am pierdut deloc in fata acestei privelisti cutremuratoare. Parca o putere dumnezeiasca ma sustinea , indemnandu-ma sa ma duc la dulapiorul de langa patul sau si sa scot de acolo cele doua sticlute cu ulei sfintit si doua iconite mici, rotunde, care se purtau agatate in piept. Una era Bunavestire, iar cealalta cu Sfantul Nectarie. Le adusesem la ultima noastra calatorie in Grecia. I-am uns buzele cu uleiul sfintit si l-am insemnat cu semnul Sfintei Cruci, cu cele doua mici iconite, invocand in acelasi timp ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nectarie. Dupa cateva minute a venit doctorul, s-a mai uitat un pic la el si m-a privit cu tristete, fara nici o speranta. I-am spus ca l-am chemat pe parintele ca sa-i acorde ultima asistenta, sa-l impartaseasca si mi-a spus ca am facut foarte bine. Cum stateam de vorba, iata ca venise si parintele Karaianis. Cand l-am vazut, am izbucnit in plans si i-am sarutat mana. I-am spus: - Veniti, parinte, sotul meu este pe moarte. Eram foarte tulburata si ma rugam la Dumnezeu sa aiba mila de mine si de copilul meu. In aceeasi dupa-amiaza doctorul imi spusese, de fata fiind si o verisoara care venise de la Jermiston, ca sotul meu mai aveacam o jumatate de ora de trait sau cel mult trei ore. Atunci l-am intrebat: - Doctore, dar de ce se intampla aceasta, ce are in definitiv, cancer, leucemie, tuberculoza? Mi-a raspuns: - Doamna este foarte grav, plamanii sai sunt complet uscati, iar inima sa este atat de marita, ca este imposibil sa se mai micsoreze la loc. Credeti-ma, din punct de vedere stiintific, am facut tot ce se putea ca sa il ajutam... din pacate numai o minune il mai poate salva. Atunci l-am intrebat: - Credeti si dumneavoastra, doctore, ca se pot intampla minuni? Mi-a raspuns: - Orice om de stiintaadevarat crede ca se pot intampla si minuni.Cand noi si stiinta, cu mijloacele pe care le detinem astazi, nu putem salva un pacient, aceasta poate veni din partea unei puteri dumnezeiesti.
Au trecut apoi si acea jumatate de ora si cele trei ore si toata noaptea, fara ca sotul meu sa treaca la cele vesnice. Eu ma rugam langa el si in adancul inimii parca simteam o intarire, o putere. Dimineata o minune! Sotul meu a deschis ochii, s-a inviorat un pic la fata si a cerut sa manance ceva. Slava Dumnezeului Celui Preainalt, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie!
Trebuie sa mai mentionez aici ca fusesem in Egina si ne inchinasem la moastele Sfantului Nectarie, iar sotul meu era chiar nepot al maicii Singhitiklia, care traise pe vremea sfantului, iar noi ne-am informat atat de bine despre puterea sa vindecatoare si mai ales despre multele minuni savarsite. Cumparasem acele iconite si uleiul sfintit ca orice inchinator, dar nu erau publicate atunci carti care sa se refere la minunile si numeroasele vindecari facute de Sfantul Nectarie. Ceea ce faceam eu la spital, ungand pe sotul meu cu acel ulei sfintit si insemnandu-l cu icoana sfantului, era pornit din simplul sentiment de evlavie si din credinta. Abia mai tarziu avea sa imi pice in mana cartea despre Sfantul Nectarie si sa aflu astfel despre multele sale minuni. Zilele au trecut cu greutate una dupa alta si in cele din urma, sotul meu a fost transferat pe 21 octombrie la Spitalul Central din Johanesburg. Situatia se imbunatatise cat de cat, sau mai bine spus era stabila. Eu insa continuam sa trec prin nesfarsite chinuri. Sufeream pentru el si totusi nu-mi pierdeam speranta in Bunul Dumnezeu, rugandu-ma neincetat. Au trecut doua saptamani. Una din cunostintele noastre, venind in vizita la sotul meu si vazandu-ma ca il insemnez cu iconita Sfantului Nectarie, m-a intrebat daca am citit cartea care aparuse recent, despre minunile savarsite de acest mare sfant. I-am spus ca nu si am rugat-o sa mi-o aduca sa o citesc. Mi-a adus-o si cu mare nerabdare am inceput sa o citesc. Citeam si plangeam si credinta mea se intarea din ce in ce mai mult. Am inceput sa ii povestesc din ea si sotului meu. Ma asculta cu mare atentie. A treia zi mi-a cerut sa citeasca singur din ea. Nu imi venea sa cred, vazandu-l atat de intarit si am inceput sa dau slava lui Dumnezeu si Sfantului Nectarie. Si intradevar, a inceput sa o citeasca singur. O, Doamne, ce minune! Situatia sa se imbunatatea simtitor si mi-a spus ca va da comanda sa se faca o piesa de aur, reprezentand un corp omenesc, pe care o va duce la icoana sfantului daca se va face bine. I-am spus emotionata ca vom face si pentru mine acelasi lucru, l-am incurajat sa creada din toata inima in puterea sfantului si sa fie sigur ce sa va vindeca. Incepand cu zilele urmatoare, profesorii, doctorii, asistentele si ceilalti bolnavi au ramas fara grai in fata celor ce aveau sa se intample. Au inceput sa-i faca radiografii de cinci ori pe zi, cate patru fotografii mari, se tineau consilii, erau chemati si alti specialisti. Radiografiile aratau ca sotului meu i se dezvoltau plamani noi! Nimeni nu putea sa dea nici o explicatie stiintifica.
(Sfantul Nectarie Taumaturgul - diac. drd. Morlova Nicusor)
