vineri, 8 octombrie 2010


Batranetea

Batranetea este vazuta de cele mai multe persoane ca fiind doar o colectionara de boli si suferinte. Ea aduna si astfel de lucruri, dar nu se rezuma doar la ele. Pentru unii batranetea sta intr-o vesnica nemultumire - ca nu sunt tratati cum trebuie, ca familia nu le acorda suficient timp, etc, dar pentru altii batranetea inseamna liniste, retragere in ei insisi, o preocupare mai intensa pentru "a fi” si nu pentru "a face”.

Sunt persoane care nici dupa trecerea multor ani, nu vad dincolo de biologic, nu simt nevoia sa se implineasca spiritual. Acestor persoane le este greu sa isi asume suferintele si neputintele vietii si ajung cu usurinta la disperare.

Dimpotriva, batranul care sta de vorba cu Dumnezeu, le primeste pe toate cu bucurie. Este curat in privire si in gesturi. Este si intelept tot timpul. Poate ca nu-i intamplator ca termenul „calugar” vine din grecescul kalos - frumos, bun si gheron - batran, de vreme ce batranul este chipul omului ca plinatate. Cine se apropie de astfel de persoane simte cu usurinta o placuta senzatie de caldura, mangaiere si o putere binefacatoare. Acesti oameni au adunat atat de multe lucruri in ei, incat orice gest de care dau dovada este semnul bunului simt, al randuirii si al frumosului.

Noi ne-am obisnuit ca atunci cand vorbim de batranete sa luam in discutie rezistenta redusa a organismului: inima incepe sa bata cu o forta tot mai slaba, plamanii se fibrozeaza, puterea de gandire scade, etc, dar se pierde din vedere ca batranetea este si o stare de spirit. Sunt batrani care desi sunt ajutati sa mearga, dau dovada de mai multa viata decat multi tineri, caci ei traiesc altfel timpul, dau importanta fiecarei clipe, spre deosebire de tanarul caruia i se pare ca viata este fara de sfarsit. Devine prezenta si asa se face placut lui Dumnezeu. Sa nu uitam, in fata lui Dumnezeu nu conteaza anii, ci ce am adunat in acesti ani.

Imi plac batranii care nu vad doar batrani, cei care stiu sa se joace cu un copil, care se bucura cand vad doi tineri de mana, care traiesc intr-o lume care nu este despartita de a noastra.

Sa ne intareasca Dumnezeu sa nu devenim niste batrani lipsiti de unirea cu El.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate