“Minunile ce se fac prin anumite icoane nu sunt intamplatoare. Ateii incearca sa combata mitul icoanelor, iar credinciosii le cinstesc cu evlavie. Firesc, Dumnezeu nu obliga pe nimeni sa creada in existenta Sa, in timp ce minunile sunt o dovada a existentei Sale.
Daca te rogi cu credinta orice icoana e facatoare de minuni. Practic minunea nu o face materialul din care e confectionata icoana, ci Maica Domnului sau sfantul al carui chip e in acea icoana. Nu cinstim materia ci pe cel reprezentat in icoana asa cum intr-o fotografie a unei persoane dragi nu indragim hartia din care e confectionata ci pe persoana din imagine. Asa se explica minunile ce se fac cu anumite icoane.
Plansul unor icoane sau izvorarea de mir din acestea sunt o convorbire tacuta a Maicii Domnului (sau a sfantului din icoana) cu noi. Unii se mira, altii se impotrivesc, altii cred cu tarie, altii cauta explicatii, fiecare dupa cum ii este deschisa inima. Exaltarile lumesti trebuie evitate pentru ca, de multe ori, ele pot fi ispite prin care diavolul incearca sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca atunci cand credem sa si traim launtric orice minune pe care Dumnezeu o face in viata noastra, atat in viata de obste cat si in viata personala, aceasta in duhul smerit si cu dreapta cugetare al Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe”.
(ieromonah Eftimie Mitra, Schitul Ortodox Huta, Bihor)
marți, 19 octombrie 2010
Ohh, cum tremură carnea pe mine,
Ohh, cum tremură carnea pe mine,
Şi lacrimi curg pline cu suspine
Din viaţa-mi plină de păcate
Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce
Căci iată… ziua judecăţii acum este!
Şi ce priveliste înfricoşătoare
Că-s gol, din cap până-n picioare
Şi nu-i nici umbră şi nici loc
Să scap de-al patimilor foc,
Şi de mustrarea ce mă pironeşte
Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,
Şi oare ce cuvânt de îndreptare
Să îmi aduc cumva în apărare?
Când iată cum îmi stau în spate
Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!
Toate câte inima le-a-ngăduit
Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,
Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,
Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.
De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea
Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?
Şi am făcut atâtea rele fapte
Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!
Ohh, cum stau cuprins de groază
Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază
Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind
De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!
Nu pot în ochi pe unul singur să privesc
Căci de la slava lor ca ceara mă topesc
Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine
Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine
Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată
Le-aş da acum şi viaţa toată
Dar prea târziu este acum
Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.
De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,
Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul
Căci dragostea ce trebuia ca să le port
Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,
Şi mă privesc cu toţii muţi de durere
Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere
Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală
Când toate-s date la iveală?
Până şi diavolul cel răzvrătit
Stă undeva deoparte înmărmurit,
Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească
Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.
Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc
Şi nu vor mai mişca deloc
…Căci iată stă suflarea toată
În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,
Cu Dumnezeu pe tron biruitor
Ajuns la capătul răbdărilor,
Şi răsplătind la fiecare-n parte
După dreptate pentru toate.
Iar eu de cel mai greu păcat,
Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat
Că pentru frate nu mi-a curs prin vine
Macar o raza de iubire,
Insă inima-mi tremurând cu disperare
Imploră acum… o ultimă iertare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu