Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa ! ”
Această rugăciune scurtă o putem spune oriunde şi oricând, stând sau mergând – şi în viaţa moderna - în această grabă a vieţii, când n-avem timp de rugăciune îndelungată – în camera noastră în faţa icoanelor şi a candelei aprinse. Putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră, şi în scoală şi în magazin şi în fabrici şi în ateliere, o putem rosti în taina inimii noastre. Şi Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră întotdeauna, ne ascultă această rugăciune, care este închinată numelui Lui plin de putere.
Multora dintre dvs. această rugăciune vă este cunoscută. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar şi mai în vârstă, care o spun şi sunt avansaţi în rugăciune. M-am bucurat foarte mult, ori de câte ori am auzit despre asemenea persoane.
Noi avem temeiul în cuvintele Mântuitorului, Care zice: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi face, ca să se mărească Tatăl întru Fiul. Şi iarăşi: De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.
Această rugăciune se numeşte rugăciunea lui Iisus, pentru că în miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am mai spus. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi rugăciunea minţii. A minţii, pentru că în prima ei fază se rosteşte cu mintea, şi a inimii pentru că după multă vreme de rostire a rugăciunii acesteia, rugăciune cu mintea, coboară în inimă. Ea este de obicei rugăciunea care este la îndemână oricui, şi se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim, mai ales când lucrăm ceva sau când mergem, şi în ritmul respiraţiei, când stăm pe un scăunel având capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină, deasupra locului inimii, pe partea stângă şi aşa rostim rugăciunea aceasta: tare, şoptit sau incet.
Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea şi în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat. Şi de aceea, ea poate fi rostită alternativ cu cele şapte Laude ale Bisericii, din care este bine să nu lipsească Rugăciunile dimineţii şi Rugăciunile de seară, Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, Acatistul Mântuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mântuitorului Hristos în cadrul rugăciunii obsteşti.
Mai ales pentru personalul mânăstiresc, este bine ca rugăciunea minţii să fie rostită de patru-cinci ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată. Dar fără îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici - de cei din afara mediului cleric - de oricare dintre dvs., după râvna fiecăruia, măcar de trei ori din cele 24 de ore, de câte cincisprezece minute măcar de fiecare dată. Această rugăciune cere să fie rostită des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre.
Şi încă un lucru trebuie să mai avem în vedere, şi anume: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunnii să cadă pe locul de deasupra inimii, cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, găsit de Sfinţii Părinţi, marii rugători ai rugăciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre omeneşti, şi este deasupra inimii carnale.
Această sfântă rugăciune se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate înfăptui decât cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasă a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde necurăţiile noastre interioare.
Scopul ultim al acestei sfinte rugăciumi este de a coborâ mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti, mintea şi inima. De a realiza un acord desăvârşit între inimă şi minte. Căci de obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Vorbeşte de bine pe cel ce stă în faţa lui, iar în mintea, în inima lui, în adâncurile lui, îl huleşte.
Când unim aceste centre, mintea şi inima, omul devine o unitate duhovnicească, şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin. Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieţii noastre omeneşti. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare, de sfinţire lăuntrică, de unificare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înşine - care nu este deloc uşoară - pentru izgonirea răului din minte şi din inimă, pentru adunarea minţii care se risipeşte în timpul rugăciunii, cum am mai spus.
Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi – aflate în cărţile lor şi în Vieţile Sfinţilor, în literatura aceasta a sfinţilor părinţi, rugători mai ales – şi în tainele Sfintei Biserici, îndeosebi Taina Spovedaniei şi, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Împărtăşanii. Dar pe lângă toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des pe drumurile vieţii noastre rugăciunea pe care am spus-o: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoase !”
Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu şi harul Său din noi înşine, strădania noastră sinceră şi statornică de chemare deasă a numelui Domnului este de mare folos.
Astfel, prin ea, prin această rugăciune dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor. Simţim că ne întăreşte în credinţă, că ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să cugetăm la Sfintele Scripturi. Ne ajută să înţelegem că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti. Ne ajută şi ne întăreşte să împlinim cu fapta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în legătură cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, încă fiind în această viaţă, din bucuriile şi starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă oamenilor.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal, de unire a minţii cu inima, de fapt unirea noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea cântărilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea veghează. Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit în cuvinte omeneşti !
Până atunci, însă, să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa !”. Amin.
Add a caption
Despre rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, de Arhimandrit Sofian Boghiu. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa ! ” Această rugăciune scurtă o putem spune oriunde şi oricând, stând sau mergând – şi în viaţa moderna - în această grabă a vieţii, când n-avem timp de rugăciune îndelungată – în camera noastră în faţa icoanelor şi a candelei aprinse. Putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră, şi în scoală şi în magazin şi în fabrici şi în ateliere, o putem rosti în taina inimii noastre. Şi Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră întotdeauna, ne ascultă această rugăciune, care este închinată numelui Lui plin de putere. Multora dintre dvs. această rugăciune vă este cunoscută. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar şi mai în vârstă, care o spun şi sunt avansaţi în rugăciune. M-am bucurat foarte mult, ori de câte ori am auzit despre asemenea persoane. Noi avem temeiul în cuvintele Mântuitorului, Care zice: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi face, ca să se mărească Tatăl întru Fiul. Şi iarăşi: De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Această rugăciune se numeşte rugăciunea lui Iisus, pentru că în miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am mai spus. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi rugăciunea minţii. A minţii, pentru că în prima ei fază se rosteşte cu mintea, şi a inimii pentru că după multă vreme de rostire a rugăciunii acesteia, rugăciune cu mintea, coboară în inimă. Ea este de obicei rugăciunea care este la îndemână oricui, şi se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim, mai ales când lucrăm ceva sau când mergem, şi în ritmul respiraţiei, când stăm pe un scăunel având capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină, deasupra locului inimii, pe partea stângă şi aşa rostim rugăciunea aceasta: tare, şoptit sau incet. Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea şi în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat. Şi de aceea, ea poate fi rostită alternativ cu cele şapte Laude ale Bisericii, din care este bine să nu lipsească Rugăciunile dimineţii şi Rugăciunile de seară, Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, Acatistul Mântuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mântuitorului Hristos în cadrul rugăciunii obsteşti. Mai ales pentru personalul mânăstiresc, este bine ca rugăciunea minţii să fie rostită de patru-cinci ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată. Dar fără îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici - de cei din afara mediului cleric - de oricare dintre dvs., după râvna fiecăruia, măcar de trei ori din cele 24 de ore, de câte cincisprezece minute măcar de fiecare dată. Această rugăciune cere să fie rostită des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre. Şi încă un lucru trebuie să mai avem în vedere, şi anume: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunnii să cadă pe locul de deasupra inimii, cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, găsit de Sfinţii Părinţi, marii rugători ai rugăciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre omeneşti, şi este deasupra inimii carnale. Această sfântă rugăciune se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate înfăptui decât cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasă a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde necurăţiile noastre interioare. Scopul ultim al acestei sfinte rugăciumi este de a coborâ mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti, mintea şi inima. De a realiza un acord desăvârşit între inimă şi minte. Căci de obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Vorbeşte de bine pe cel ce stă în faţa lui, iar în mintea, în inima lui, în adâncurile lui, îl huleşte. Când unim aceste centre, mintea şi inima, omul devine o unitate duhovnicească, şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin. Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieţii noastre omeneşti. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare, de sfinţire lăuntrică, de unificare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înşine - care nu este deloc uşoară - pentru izgonirea răului din minte şi din inimă, pentru adunarea minţii care se risipeşte în timpul rugăciunii, cum am mai spus. Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi – aflate în cărţile lor şi în Vieţile Sfinţilor, în literatura aceasta a sfinţilor părinţi, rugători mai ales – şi în tainele Sfintei Biserici, îndeosebi Taina Spovedaniei şi, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Împărtăşanii. Dar pe lângă toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des pe drumurile vieţii noastre rugăciunea pe care am spus-o: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoase !” Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu şi harul Său din noi înşine, strădania noastră sinceră şi statornică de chemare deasă a numelui Domnului este de mare folos. Astfel, prin ea, prin această rugăciune dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor. Simţim că ne întăreşte în credinţă, că ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să cugetăm la Sfintele Scripturi. Ne ajută să înţelegem că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti. Ne ajută şi ne întăreşte să împlinim cu fapta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în legătură cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, încă fiind în această viaţă, din bucuriile şi starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă oamenilor. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal, de unire a minţii cu inima, de fapt unirea noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea cântărilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea veghează. Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit în cuvinte omeneşti ! Până atunci, însă, să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa !”. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu