Cele patru puncte cardinale creştine	29 noiembrie 2010
Un creştin evlavios, după ce s-a mărturisit părintelui său duhovnic, i-a cerut acestuia un sfat, o pildă bună de urmat, spre a merge cu şi mai multă râvnă pe calea lui Dumnezeu. Duhovnicul, cu multă iscusinţă şi înţelepciune, îi explică faptul că orice creştin este dator sa privească în permanenţă spre cele patru puncte cardinale creştine, spre a duce o viaţă cât mai plăcută lui Dumnezeu. Ucenicul, un creştin cu multă râvnă pentru cele duhovniceşti, îl rugă pe părinte să-i vorbească despre aceste puncte cardinale, căci deşi era un om citit, nu auzise despre aşa ceva până atunci. Cu multă dragoste şi răbdare, duhovnicul îi spune că aceste patru puncte cardinale sunt: înapoi, înainte, în jos şi în sus, şi că trebuie să privească astfel: - înapoi, cu iertare; - înainte, cu încredere; - în jos, cu înţelegere; - în sus, cu recunoştinţă. Apoi, îi lămuri despre cum trebuie să privească spre fiecare dintre aceste puncte cardinale. Şi îi spuse aşa părintele său duhovnic: Înapoi, adică în trecut, este dator să privească orice creştin cu iertare, faţă de toţi cei ce i-au greşit; Înainte, adică în viitor, cu multă încredere, deoarece toate încercările ne vin pentru mântuirea noastră de la Bunul Dumnezeu, care este Dragoste; În jos, adică spre cei căzuţi în diferite patimi sau păcate, cu multă înţelegere şi compasiune, fiindcă tot fii ai Lui Dumnezeu sunt şi ei, însă fiind mai slabi în credinţă, au fost amăgiţi cu uşurinţă de cel viclean; Iar cel de-al patrulea punct cardinal, spre care e dator să privească tot creştinul, cu multă recunoştinţă, este în sus, adică spre Înaltul Cerului, căci de acolo se coboară asupra noastră toată dragostea şi căldura părintească a Bunului Dumnezeu.

Pronia divină

Într-un salon al unui spital din Ploieşti, erau mai multe femei bolnave. Una dintre ele era foarte credincioasă. Mereu se ruga, cugeta la Dumnezeu, citea cărţi sfinte şi la orice lucru pe care îl făcea, zicea cuvintele: ,,Doamne miluieşte-mă!” Nu era nici tare suferindă, încât toţi nădăjduiau să se facă sănătoasă. În acelaşi salon era şi o alta bolnavă, foarte suferindă, a cărei stare se agravase din zi în zi. Surorile de spital au chemat un preot să o mărturisească şi împărtăşească, considerând că aceasta avea zilele numărate. Când a intrat preotul în salon, s-a uitat la care pat era bolnava pentru care a fost chemat, şi s-a oprit la patul cel dintâi, căci a văzut că se ruga, neştiind că nu pentru ea a fost chemat. A mărturisit-o şi a împărtăşit-o. Aşa a fost pronia lui Dumnezeu, căci peste două zile cea împărtăşită, mai puţin suferindă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar cea greu bolnavă a mai trăit încă multă vreme, pentru a-şi ispăşi oarecare păcate de taină. Iată cum îi iubeşte Dumnezeu pe cei care se roagă!

Lipeşte-mi Doamne sufletul de tine, de Costache Ioanid

la Isus Hristos Domnul." Vladimir Pustan

22.11.2010

Lipeşte-mi Doamne sufletul de tine, de Costache Ioanid

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
mai mult ca floarea veșnică de stânci,
să uit de ani, de lume și de mine
privind adânc în ochii Tăi adânci.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
ca pe-un levit de altarul său divin,
să n-am nici plug în văi, nici holde pline,
ci Tu să-mi fii și pâine-n veci și vin.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
din visul meu să nu mă mai deștept,
să simt și slava zărilor senine
și inima de om ce-Ți bate-n piept.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
ca pe-o ființă smulsă de la greu;
ridică-mă din valea de suspine
și ascunde-mă cu Tine-n Dumnezeu.

puterea tamaduitoare a iubirii (5)

(nestemate duhovnicesti]

“Sa stiti ca, daca cineva nu poate ierta pe aproapele sau, daca il judeca, e numai pentru ca nu a cunosvut inca iertarea Dumnezeiasca, dragostea Dumnezeiasca asupra sa. De ce? Pentru ca nu crede ca o poate primi, nu are credinta. Credinta e inceputul a toate. Prin credinta se deschid cerurile, se iarta pacatele si putem ajunge in fata lui Dumnezeu, azi, acum, asa cum a ajuns talharul. Prin credinta.
Credinta este un dar, dar este si o nevointa. Daca ar fi fost credinta doar un dar, Hristos nu si-ar fi mustrat ucenicii cu diverse ocazii, numindu-i putin-credinciosi: “Putin-credinciosilor, de ce v-ati indoit?” Si-atunci cand s-a intamplat furtuna pe mare, si- atunci cand n-au reusit sa tamaduiasca indracitul, ii cearta pentru ca sunt putin-credinciosi. I-a certat si dupa Inviere, ca n-au crezut pe femeile mironosite cand le-au vestit ca Hristos a inviat. “Putin-credinciosilor!” Prin aceste mustrari, Hristos ne arata ca darul credintei pe care l-am primit poate fi inmultit si trebuie inmultit! Sa credem lui Hristos cuvintele pe care le-a zis!
Sfantul Siluan Athonitul povesteste o intamplare despre un schimonah din Sfantul Munte care, pe patul de moarte, s-a spovedit staretului, si astepta sa moara. dar tot nu-si gasea el linistea, pentru ca a zis ca “trebuie sa vina Parintele Macarie sa-l spovedeasca pe el…”, ca atunci o sa aiba el dezlegare de sfarsit, ca simte el ca nu i s-au iertat lui cu totul pacatele si “sa vina Parintele Macarie sa ma spovedeasca pe mine!” Si parintii s-au dus si l-au chemat pe Parintele Macarie si l-a mai spovedit o data, dac-asa a vrut el. S-a linistit si a murit cu pace. Si zice Sfantul Siluan: “Oare de prima data nu i se iertasera pacatele, de la spovedania staretului?” Zice: “Da, i se iertasera, dar pentru ca el nu credea ca i s-au iertat, ramaneau asupra lui.” Daca a vrut el sa-l mai spovedeasca o data Parintele Macarie, iaca l-a mai spovedit, si daca el a crezut, a pierdut usurare. Si spune Sfantul Siluan: “Este foarte important sa credem in Tainele Bisericii, sa avem aceasta putere a credintei, ca primim, intr-adevar, iertarea, binecuvantarea, mila si dragostea lui Dumnezeu.”
Parintele Porfirie, intr-una din cartile pe care i le-am citit, revenea obsedant spunand ca: “Intotdeauna imi era bine si usor: chiar daca greseam, ma duceam la parintele ma spovedeam si ieseam de acolo zburand, pentru ca aveam eu acest dar de a crede ca in spovedanie mi se iarta pacatele.” De cateva ori revine obsedant numind “dar dumnezeiesc” credinta ca pacatele ni se iarta prin spovedanie. La fel si Sfantul Siluan povesteste despre un oarecare mujic din Rusia care savarsise omor, si-l vede la joc in sat! Juca…! Si-l intreaba: “Cum indraznesti tu sa joci, daca ai savarsit ucidere?” La care el spune: “Da, m-am spovedit, am luat canon, mi-am facut canonul si acum daca Dumnezeu pe mine m-a iertat…!?”
Aceasta nu este impietrirea sufleteasca in care traiesc multi oameni, ci este un dar dumenzeiesc, de a crede ca Dumnezeu chiar ne-a iertat. Daca tu nu mai revii la pacat, arati ca ai primit iertarea Lui Dumnezeu. Care este semnul iertarii? Ne spune Sfantul Isaac Sirul: “Sa uram pacatul!” Deci atunci cand simtim cu toata fiinta noastra, cu toata inima noastra ca uram pacatul pe care mai inainte il iubeam. Ceea ce nu pana demult ne aducea placere si care ne scotea din randuiala, dintr-o data, ne trezeste repulsie, groaza, uraciune si ne temem sa ne mai gandim la pacatul pe care l-am facut, pentru ca am inteles in toata fiinta noastra ca el sta intre noi si Dumnezeu. Deci acesta este semn ca ai primit iertare de la Dumnezeu.
Asta nu inseamna ca nu te poti intoarce oricand la acel pacat. Nu trebuie sa ne culcam pe urechea asta si sa spunem: iata, Dumnezeu mi-a iertat pacatul! Dumnezeu stie sa ierte, dar tu adu pocainta pana la sfarsitul vietii tale. In schimb, iata ca Dumnezeu ridica de la tine aceasta sfasiere pentru un pacat anume, din cauza caruia tu nu poti vedea frumusetea vietii duhovnicesti, frumusetea lui Dumnezeu, dragostea Lui. Nu-L poti contempla, pentru ca, spunesi Sfantul Nicolae Cabasila: “Doar cel care este multumit, care se simte implinit, poate sa nu invidieze pe cineva, poate sa nu-l mai judece.” De ce? Pentru ca el Il are pe Dumnezeu.
Este foarte important sa crestem in aceasta dragoste prin contemplatie si prin indepartarea de judecata, de cartire, de invidie, de manie, de toata rautatea care se indreapta asupra aproapelui, pentru ca cei care lucreaza astfel dobandesc cel mai grabnic iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca Insusi Hristos spune: “Precum judecati, asa veti fi judecati! Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura!” Deci, dupa cum iertati, asa veti fi iertati. Si chiar la rugaciunea “Tatal nostru”, cand a vrut sa ne arate tuturor cum trebuie sa ne rugam, ne-a pus aceasta cerere si conditie: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!”
Asa ca aceasta este tema conferintei noastre si aceasta este masura si cantarul vietii duhovnicesti. Vrei sa stii ce parere are Dumnezeu despre tine? Uita-te ce parere ai tu despre aproapele tau.Care este aproapele tau? Pai, care ar fi omul de care iti place cel mai putin pe lumea asta? Acela este aproapele tau! Si cand vei birui in tine aceasta neplacere, acest disconfort pe care ti-l aduc gandul la el, prezenta lui, atunci vei cunoaste ca Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru ca El Insusi a spus asa.
Iata cum trebuie sa intelegem cuvintele Sfantului Ioan Scararul si ale altor sfinti, cand spun ca prin dragoste ajungem cel mai repede la despatimire, si ni se iarta cel mai repede pacatele, mai repede decat prin orice nevointa. Si ceea ce altii nu pot dobandi in zeci de ani de asceza- si nu asceza din care ducem noi, ci asceza din aceea despre care citim in Scara Sfantului Ioan, ca erau calugari care nu dormeau in pat de zeci de ani, nu se asezau nici pe scaun, ci se sprijineau doar de perete- un om cu inima iubitoare-spune Sfantul Ioan Scararul- dobandeste intr-un ceas de plans. Asadar, aceasat iubire, o iubire inca nu a celor desavarsiti, ci o iubire a omului care inca se mai lupta cu pacatele sale, pentru ca de vreme ce a cazut in pacat inseamna ca este luptat de patimi si este luptat foarte tare, de vreme ce, intrucat, avand iubire, totusi cade. Inseamna ca este luptat de patimi mai mari decat ale unui om obisnuit. Dar, prin raportare cu dragoste la aproapele nostru- iertand, nejudecand-, capatam si noi degraba usurare sufletelor noastre, tamaduind toata durerea si amaraciunea, stare din care omul poate trece la starea de multumire neincetata pe care o aduce lui Dumnezeu si de doxologie. Pentru ca omul care este chinuit de patimi, de pacate, care este inca ranit cere neincetat mila lui Dumnezeu, iar aceasta este inca o stare de rob. Si doar cel care a simtit asupra sa iertarea si binecuvantarea Lui Dumnezeu- asa cum a simtit-o femeia samarineanca dintr-o data- nu-si mai gaseste locul de bucurie, bucurie duhovniceasca, si proslaveste pe Dumnezeu in inima sa.
Acesta este drumul, este anevoios, este cu schiopatari, nu este drept, pentru ca Insusi Dumnezeu ni l-a lasat asa, ca sa nu ne fie prea usor, pentru ca dragostea cu osteneala si cu jertfa se dobandeste. Dar nu trebuie sa ne fie strain si nu trebuie sa ne para chiar atat de indepartat, cu toate ca, pana la sfarsitul vietii noastre, trebuie sa ne consideram niste oameni straini de dragoste, niste oameni neputinciosi, niste oameni care inca nu au inceput sa traiasca viata crestina, dragostea crestina.
Dumnezeu sa ne ajute, sa ne povatuiasca cu harul Sau, pentru ca doar prin harul Lui Dumnezeu putem pricepe taina intruparii Lui, Taina Sfintei Treimi, taina prin care Dumnezeu, in Duhul Sfant, lucreaza mantuirea noastra si ne face partasi la bucuria vesnica in care vor petrece toti sfintii impreuna cu Dumnezeu, in veci. Amin.”

fragment preluat din cartea sa “A ierta inseamna a iubi”,

HRISTOS ESTE PRIETENUL NOSTRU El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei..

HRISTOS ESTE PRIETENUL NOSTRU

" Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."

Părintele PORFIRIE ( Bairaktaris) - Ne vorbeşte părintele Porfirie

Dulcea mea ninsoare de har
Mãicuţa mântuirii mele!

Curg
tapiţerii de chihlimbar
din
ochii-ţi nãscãtori
de stele!

O, Rãsãrit al inimii rãnite!

Mãicuţa mângâierii line!

E gura ta
nimb şi pecete
ascunselor tãceri divine!

Măicuţa sufletului meu
cu ochii plini de vii opale!

Mai ninge-mi har din Fiul tãu
cu lacrima tãcerii tale!

Din sfânta-ţi privire
coboarã un înger
cu aripi de searã
când viaţa mã doare
pustie şi-amarã…

Cu aripa lui de rãcoare
mângîe inima grea…
Şi-atunci
sufletul tresare
şi strigã:

“Fie mie
dupã dragostea
Ta!”

În braţele morţii
inima
numãrã anii...

În palmele tale
Preadulce Mãicuţã

Îi bate

Iubirii

metanii

Despre MAICA DOMNULUI

Despre MAICA DOMNULUI

"Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicând înţelege, căci iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci! Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci 40 de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi de neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră în duh şi, ca om, este aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire."

ÎN AŞTEPTARE

ÎN AŞTEPTARE

Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a aplecat spre mine.(Ps.39,1)

În toţi oamenii există o aşteptare adâncă, tainică, neîncetată...

Acoperită de zgomotul vieţii, de gânduri, pasiuni şi dorinţe, rămâne ca o temelie metafizică a fiinţei, ca o scurgere de clepsidră a duratei interioare... Aşteptare...

Chiar în clipele de mare suferinţă sau fericire, aceste stări rămân totuşi ca nişte faleze înguste ale sufletului la marginea oceanului de aşteptare dinlăuntrul nostru...

Fiinţa noastră cea mai profundă e plină de o nesfârşită aşteptare..

Cât eşti copil, te aştepţi pe tine însuţi, cel mare.

Tânăr, aştepţi jumătatea.

La maturitate, aştepţi rodul trudei tale, împlinirea viselor copilăriei...

Bătrân, aştepţi moartea...

Avem în adâncul inimii o aşteptare infinit mai mare decât toate aceste aşteptări ale vârstelor, mai întinsă decât noi înşine, decât lumea şi moartea...

Avem în noi aşteptarea vieţii veşnice... aşteptarea lui Dumnezeu! Aşteptarea pe care o împlineşte HRISTOS, Îndumnezeitorul omului.

Dar, dacă, ASTĂZI, cineva rămâne prizonierul uneia din aşteptările biografiei sale, cel care i-o va împlini va fi anti-hristul, regele veşnicei deşertăciuni.

Doar Ortodoxia ştie să aşeze sufletul, prin despătimire, pe temelia acelei aşteptări care-L are ca Uşă pe Hristos-Cel-răstignit şi ca oaspete, Sf. Treime.

Iar antihristice sunt toate uşile din această lume prin care sufletul e atras afară dintru aşteptarea sa metafizică, întru aşteptarea febrilă a simţurilor: ca să devină, cu totul şi pentru totdeauna, prizonierul biografiei sale de muritor...

Cât mai e timp, minte a mea, coboară-te întru aşteptarea inimii... Ca să scapi de întunericul care vine, viclean, odată cu zorii... Iată-l, cum face să tremure chiar şi bezna firească a nopţii...

Căci e ceasul lui...

Auzi, minte? Auzi, inimă?

Am văzut, odată, un om.

Lângă un zid.

Care creştea din cuvintele, tăcerile

şi faptele omului...

Am văzut, odată, un om:

în pustiul din mijlocul mulţimii,

stingându-se, fără scăpare,

lângă zidul

din inima lui...

Am văzut, odată, un zid.

Umbra lui

umbla şi vorbea

ca un

om...

Păcatele noastre sunt mari, foarte mari. Dar nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu! Iertarea păcatelor se dă nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul, ca un milostiv şi iubitor de oameni, este întotdeauna pregătit să ierte pe cel care se întoarce cu pocăinţă la El. Nevrednic de iertare nu este cel care are păcate multe şi grele, ci cel care nu se pocăieşte! Doar acesta!(...)

Catastiful tuturor păcatelor oamenilor a fost rupt de Hristos prin răstignirea Sa. Obişnuinţa oricărui om cu această lucrare a iubirii dumnezeieşti nemărginite pentru oameni se realizează prin Taina Pocăinţei şi este reală. Cel care, prin intermediul preotului duhovnic, primeşte iertarea de la Dumnezeu, stă nevinovat în faţa dreptăţii Lui.

Credinţa slabă în această Taină şi lipsa încrederii în mila lui Dumnezeu vine de la vrăjmaşul. Fără impulsul lui, păcatele nu se săvârşesc. Prin păcate se înalţă un ZID între noi şi Domnul. Pocăinţa şi mărturisirea dărâmă aceste ziduri, făcând inutile toate luptele diavolului pentru pieirea omului. Şi pentru că vrăjmaşul cunoaşte bine puterea Tainei, se străduieşte fie să ne îndepărteze cu desăvârşire de aceasta, fie să ne inspire necredinţă în eficacitatea ei, necredinţă pe care a semănat-o şi în sufletul nostru. Astfel, ne duce la disperare. Deci, să-i stăm împotrivă! Să-l alungăm pe vrăjmaş împreună cu meşteşugirile lui!

Domnul vrea să ne mântuim toţi, prin urmare şi voi. Acesta a fost scopul iconomiei întrupării Lui, aceasta a fost grija Lui dintotdeauna: să ne atragă la El şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Şi ne atrage şi ne cheamă. Nu există nici un om care să nu primească această chemare." ( Sf.TEOFAN ZĂVORÂTUL)

Am văzut, odată, un om...prăbuşit lângă zidul din inima lui...

Cu pleoapele strânse , plângea, cerându-şi iertare...

Când, ostenit şi resemnat, şi-a deschis ochii... era... LUMINĂ!

Şi, în praful zidului năruit, Numele ei...

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt.

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.“ (Ioan 14, 1-2) Dumnezeul creştinilor nu este rău, nu este invidios, nici răzbunător. Chiar dacă Hristos S-a înălţat la cer, El nu ne-a lăsat orfani. Dumnezeu în continuare se face cunoscut oricărui om care vine sincer către El. De abia un pas să facă şi El a şi ieşit în întâmpinarea lui. Dumnezeu îl încredinţează pe om în străfundul sufletului său - în duh -, unde nu poate exista nicio îndoială omenească. Nimic: nici ultima “evanghelie” National Geografic, nici ultima teorie despre univers, nici ultimul cod al lui Da Vinci, nici ultimul satelit trimis în căutarea extratereştrilor… nu pot să-i clatine omului încredinţarea pe care Însuşi Dumnezeu i-a dat-o în inima sa. O mie de savanţi, o mie de filozofi, o mie de artişti, o mie de “harismatici”, o mie de masoni, o mie de draci, satana însuşi… nu pot să dărâme acea Sfântă Scriptură scrisă în inima omului de Duhul Sfânt.

"Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

FARA TINE MAICA MEA...

Fãrã Tine aş alerga precum Cain
În Numele lui Hristos departe de El
Aş fi un rãtãcit, eretic şi rebel
Cu sufletul bezmetic şi hain

Fãrã Tine nu este Ortodoxie
Nu mai aflã nimeni calea cãtre Cale
Ne-am închina şi-am face osanale
Vrãjmaşului ce urcã din Vãpaie

Fãrã Tine de mult aş fi în iad
Fãrã Tine n-aş putea trãi o clipã
Lacrima Ta mi-e tainicã aripã
Ce-mi prinde sufletul când cad

“Cantecul Potirului” de Nichifor Crainic

Pr Staniloaie spune despre aceasta poezie ca trebuie stiuta de tot romanul.

Când holda de seceri tãiatã fu gata
Bunicul si tata
Lãsara o chitã de spice ‘n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele’n soare sclipeau mãtãsos
Sã-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semãna cu arama,
Bunica si mama
Scotând-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parcã moaste cinstite si lucii
Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,
Pãrea cã e fata lui Domnu Cristos.

Si iatã potirul la gurã te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,
Hrãneste-mã carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu pâinea de-apururi a neamului meu.

Din curpenul vitei ce’nfãsurã crama,
Bunica si mama
Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
-Copile, grãirã, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamã vãrsate prinos
La caznele Domnului nostru Cristos!

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de cãlcâie jucând nestemate,
Ce lasa ca rana siroaie’nspumate,
-Copile, grãirã, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iatã potirul la gurã te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,
Adapã-mã, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri mãnoase,
Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-Te’n vie si vezi-Te’n grâne
Si sângerã’n struguri si frânge-Te’n pâne.
Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu, viata de-apururi a neamului meu.

(Inchisoarea Aiud)

De ce suntem nefericiţi

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta…

Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori” pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău…

Şi totuşi…

Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.

Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, „simţim” că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră… Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei… Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine…

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip… Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi…

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.

Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos… Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre….

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?

Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de un reporter despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:

- E… atât de plăcut… să fii… nefericit…

Întâmplări cutremurătoare cu părintele Paisie Aghioritul

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

LUCRURILE NU SUNT INTOTDEAUNA CE PAR A FI....

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Doi ingeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea in casa unei
familii instarite. Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe ingeri
sa innopteze in camera de oaspeti. In schimb le-a oferit o camaruta in
subsol. In timp ce isi faceau paturile, ingerul cel batran a vazut o gaura in perete si a reparat-o imediat. Cand ingerul cel tanar l-a intrebat de ce, celalalt inger i-a raspuns: "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi".
In noaptea urmatoare ingerii au ajuns sa se odihneasca in casa unui om foarte sarac dar foarte ospitalier, taran ce locuia impreuna cu sotia
lui. Dupa ce au impartit cu ei putina mancare ce o aveau,i-au lasat pe
ingeri sa doarma in patul lor, unde se puteau odihni in voie. Cand s-au
trezit a doua zi,ingerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plangand.
Singura lor vaca al carei lapte
era singurul lor venit, murise pe camp.Ingerul cel tanar s-a infuriat si l-a intrebat pe cel batran, cum se
poate intampla un asemenea lucru? "Primul om avea tot, si totusi l-ai
ajutat", a spus el. "A doua familie avea atat de putin, dar era in
stare sa imparta totul, si
tu i-ai lasat vaca sa moara". "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi", i-a raspuns ingerul cel batran
"Cand am stat in subsol am observat ca in gaura din perete era
depozitat aur. De vreme ce stapanul era obsedat de lacomie si era
incapabil sa-si imparta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu
o mai gaseasca. Noaptea trecuta cand am dormit in patul familiei de
tarani,ingerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat in schimb vaca
Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par fi.Uneori chiar asa se intampla cand lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui. Daca ai CREDINTA, e
nevoie doar sa crezi ca orice intamplare este intotdeauna in avantajul
tau.S-ar putea sa nu stii (sa nu afli de ce anume te-a pazit Dumnezeu) pana
foarte tarziu… Unii oameni intra in viata noastra si pleaca repede… Unii ne devin
prieteni si stau aproape de noi…lasandu-si minunatele amprente asupra inimii
noastre… si noi nu mai suntem aceeasi pentru ca ne-am facut un prieten
bun!!!
Ieri a trecut. Maine este un mister.Astazi este un dar.Cred ca viata
aceasta este deosebita…traieste si savureza fiecare moment…

CUM DOBANDIM FERICIREA?

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Contrar opiniei generale, fericirea nu este ceva exterior. Nu te fac fericit banii, cariera, familia, prietenii. Fericirea este un dar primit de la Dumnezeu primit de oamenii care au inima curată: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 5, versetul 8). Ei Îl văd pe Dumnezeu întâi în creaţie, încep să simtă bucurie, iar mai apoi, unii Îl văd direct. Dăm vina pe mulţi factori pentru că nu ne simţim fericiţi, iubiţi. Să nu uităm că e suficient să Îi cerem fericirea adevărată lui Dumnezeu şi El ne-o va da. Aici şi în veşnicie. Adică mereu. Căci acesta a fost scopul creării oamenilor, să se bucure de tot împreună cu Dumnezeu, care este sursa fericirii.
Practic, suntem fericiţi când suntem cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu poate fi unde este păcat. Deci, un prim pas către fericire ar fi părăsirea păcatelor, spovedirea lor, un program de rugăciune si participarea in fiecare duminica la Sfanta Liturghie. Oamenii nu conştientizează cât vor regreta după moarte timpul pierdut în patimi şi păcate! Să ne trezim ACUM!!!

CE SĂ SPUI UNUI ADOLESCENT ISPITIT SĂ FUMEZE ?!?

1. Numărul minutelor pentru fumatul unei ţigări este egal cu numărul minutelor cu care îţi scurtezi viaţa !
2. Fumând un pachet pe zi,
se ajunge la 1000$ pe an pentru ţigări ! Cu aceşti bani se pot cumpăra multe haine şi chiar o maşină !
3. Un pachet de ţigări pe zi este egal cu două pahare de chimicale care cauzează CANCERUL !
Un om inteligent, care doreşte să trăiască, va fi oare de acord ca în deplină cunoştinţă de cauză să înghită chimicale carcinogene şi în acelaşi timp să şi plătească pentru ele ?!?
4. Fumatul distruge gustul pentru hrană !
5. Fumatul are efecte grave şi rapide chiar în câteva secunde !
Să vedem care este rezultatul inhalării doar a unui singur fum dintr-o ţigară : creşterea bătăilor inimii şi a tensiunii arteriale, creşterea cantităţii de oxid de carbon în sânge, concomitent cu descreşterea cantităţii de oxigen !
6. Fumatul ucide mai mulţi oameni în fiecare an decât SIDA, accidentele de automobil şi de avion, alcoolul şi armele, toate adunate la un loc !
7. Fumatul este UN OBICEI URÂT ! Cine vrea să vadă un adolescent drăguţ transformat într-un dragon care scoate fum pe nări ?!?
8. Dinţii tăi se vor îngălbeni şi vei avea zbârcituri în jurul gurii !
9. Din cauza tutunului, respiraţia ta va mirosi urât, la fel şi hainele tale !
10. În ziua de azi, fumatul nu mai este considerat ca ceva bun sau sofisticat !
De fapt, mulţi îl consideră ca fiind o nebunie ! Astăzi NU mai este la modă să fumezi, ci SĂ FII ATLET ŞI ÎN FORMĂ !
11. Omul robust, pe care îl vedem în reclamele Marlboro, a murit de cancer pulmonar LA NUMAI 51 DE ANI !

Inchinarea lucrurilor

Inchinarea lucrurilor - puterea semnului Sfintei Cruci !

Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.

Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.

Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile - de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.

Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.

In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, “pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de "un botez” al lucrurilor prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului - lui Dumnezeu - sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si lucruri, el fiind “tatal minciunii”, al hotiei si al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala”, prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.

Dupa inchinarea lucrurilor, acestea se afla in purtarea de grija a lui Dumnezeu si a ingerului lor pazitor. Tot lucrul are un inger pazitor, randuit de Dumnezeu la crearea lui, si cu atat mai mult acel lucru care este neincetat binecuvantat prin rugaciune si inchinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate impartasi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt impartasibile, iar omul si materia au puterea de a se impartasi de ele. De aceea vorbim despre Sfanta Biserica, despre Sfintele Moaste, despre Sfintele Icoane, despre Sfanta Aghiasma, si alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvantarea si puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul sa isi doreasca acest lucru si sa inalte lui Dumnezeu toate, spre a le lua inapoi binecuvantate, curate si incarcate cu putere multa.

Painea poate ajunge Trupul Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si hrana pentru lacomie si lupta intre oameni. Vinul poate ajuge Sange al Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si materie pentru betie si aprindere trupeasca. Tot asa, fiecare lucru poate fi inaltat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare crestin trebuie sa isi inchine patul si perna, precum si este indemnat la sfarsitul Rugaciunilor de seara, in Ceaslov, dupa rugaciunea inchinata Sfintei Cruci: “Apoi sa-ti saruti Crucea si sa faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei sa te culci, de la cap pana la picioare, asemenea si spre toate laturile.”

Femeile crestine de la tara inca mai inchina cu palma cele pe care le dau de pomana. Astfel, painea, colacul, lumanarea, cat si orice alte lucruri, sunt inchinate de ele cu catul palmei, in lung si in lat, rostind rugaciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi. Putem inchina masina, casa, mancarea, hainele, cat si orice lucru.

Inchinarea lucrurilor si puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfantul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, facatorul de minuni, sarbatorit la 17 noiembrie, inchina vazduhul dintr-o capiste idoleasca, unde ramane peste noapte. In urma facereii semnului Sfintei Cruci in vazduh, toti diavolii ascunsi in acea capiste au fugit, lasand locul curat. Redau, in continuare, fragmentul cu pricina, din viata Sfantului Grigorie:

“Sfantul Grigorie, mergand la Neocezareea, in cale sa a avut prilej sa dea de o capiste idoleasca. Era atunci seara si cazuse si o ploaie mare, de aceea sfantul a fost nevoit sa intre in acea capiste idoleasca, impreuna cu calatorii si a ramas intr-insa. Acolo erau multi idoli in care vietuiau draci si se aratau aievea slujitorilor lor si vorbeau cu ei. Deci, innoptand Sfantul Grigorie acolo, isi savarsea obisnuitele sale rugaciuni de miezul noptii si de dimineata, insemnand cu semnul Crucii vazduhul spurcat de jetfele idolesti. Iar dracii, infricosandu-se de semnul Sfintei Cruci si de rugaciunile Sfantului Grigorie, au lasat capistea si au fugit.

Facandu-se ziua, Sfantul Grigorie si-a urmat calea sa, care ii era inainte, impreuna cu ceilalti calatori, iar slujitorul cel idolesc a intrat in capiste, dupa obiceiul sau, vrand sa aduca jertfa idolilor, insa n-a gasit pe draci, caci fugisera de acolo. Dar, desi aducea jertfa dracilor, nu i se aratau, precum se obisnuise mai inainte, incat slujitorul nu pricepea pentru care pricina au fugit zeii sai din capiste. El i-a rugat mult sa se intoarca iarasi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicand: "Nu putem sa intram acolo, unde a fost strainul acela care mergea din pustie la Neocezareea."

Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-o omilie despre "sarpe de arama din pustie”, vorbeste si el despre puterea semnului Sfintei Cruci, aratand cum numai privind cineva spre ea (spre inchipuirea ei) se vindeca de moarte. Si tot el zice ca daca numai inchipuirea ei avea atata putere, in pustie, Crucea in sine este cu atat mai tare decat aceea. „Nu era sarpele de arama ? Si totusi ce putere ! Dar cum putea materia moarta sa biruie moartea ? Putea pentru ca ea reproducea chipul Crucii ! Si sa nu credem in realitatea insasi a acestei Cruci, cand ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preinchipuita ?!”

A face crestinul cruce pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice lucru si pentru orice lucrare, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi voita si binecuvantata de Dumnezeu.

UNDE SE DUC GANDURILE?

UNDE SE DUC GANDURILE?

Gandurile (cine are, sa-i traiasca, cine nu....) nu-s de capul lor. Corect, ar zice unii, sunt de capul celui care le-a produs! Aici incepe dezbaterea... Gandul ia nastere in urma unor procese complexe, prea complexe pentru ca o multime din semenii nostri sa le duca pana la capat. Trebuie sa vrei, sa speri, sa crezi. Si-atunci vibratia atator simtiri puternice se transforma-n gand. Cateodata, propriile noastre ganduri ne iau prin surprindere, ne rusineaza chiar, suntem tentati sa le renegam (cum adica? eu, licentiata, cu intretinerea la bloc la zi, cu abonament pe fiecare stagiune la Opera si ma uit cu priviri...licentioase...dupa unul si altul pe strada. Si asta pentru ca, dupa cate se pare, gandurile astea au o viata a lor, se conduc dupa reguli interne proprii, independente de mintea-n care au luat nastere (si bine fac, ca altfel ne-am plictisi groaznic pe lumea asta!). Asa ca poti sa fii si presedintele tarii, ca tot poti sa te-apuci de fluierat femei pe strada, cu doua conditii: 1. sa te fi lovit gandul 2.SPP-ul sa n-aiba nimic impotriva Ei bine, adevarata distractie cu gandurile astea nu-i pana se nasc, ci dupa!(intocmai ca la aia mici: sa-i concepi e o placere, sa-i "gazduiesti" 9 luni e o joaca, dar ce te faci DUPA Din pacate, gandurile nu vin la pachet cu "Manualul de utilizare si intretinere a productiilor mintale", asa ca fiecare se descurca cum poate. In principiu, sunt doua posibilitati de actiune: faci gandul public sau ii dai "reject". Sa "spui ce gandesti" e anevoios si cei care stau bine cu productia de ganduri la hectar stiu acest lucru. Ai nevoie de curaj (mult!), dar si de cineva, tip "AA" (capabil sa te "asculte & accepte&quot. Altfel, e ca si cand n-ai impartasi nimic. Si asa ajungem la a doua optiune, mult mai la-ndemana, mult mai folosita, dar pervers de periculoasa pentru minte si suflet. Un gand se naste ca sa fie spus si spune, la randul lui, ceva despre tine, cel care, constient sau nu, l-ai creat. Desigur ca pe lumea asta sunt ganduri si...ganduri. Ca vecina si-a vopsit parul rosu-"tranta" (cum, nu stiti nuanta, ca prietenul si-a luat o camasa fistichie, ca sefului i-a ramas un bob de mac intre dinti....sunt mostre ale faptului ca puterea noastra de observatie functioneaza si procesele cognitive sunt pe drumul cel bun...dar rezultatul lor e mai bine sa fie trecut sub tacere (mai ales in ultimul exemplu!). Nu face rau nimanui. Si (pe verificate!) pe cat de repede ni s-au itit in minte, pe-atat de repede vor disparea, fara urma, intr-un soi de "masina de spalat" a mintii. Igienic si nepericulos. Dar mai e un alt tip de ganduri....gandurile ADEVARATE. Care se nasc din vise, din dorinte, din sperante. Ingredientele astea se amesteca in malaxorul mintii si "produsul" isi face aparitia, alnecand voios pe circumvolutiuni. De multe ori, fie fiindca e prea intim, fie fiindca n-am gasit persoana tip "AA" (sunt rare), oprim gandul undeva prin gat, inainte sa se izbeasca de coardele vocale. Adica il lasam nerostit. Si-ncepem o fugarire pe cinste, doar-doar l-om prinde, sa-l azvarlim, cu putin dero si-un pic de balsam, la "masina de spalat", sa-i piara izul care ne-a speriat fie si pentru o clipa. Dar gandul e parsiv. Isi gaseste ascunzis prin cotloanele cele mai ascunse ale mintii, ale sufletului, in varful nasului, sub unghie sau in scobitura cotului. Impanzesti corpul cu afise de genul "WANTED", propui recompense substantiale....dar tu nu te poti trada pe tine... La un moment, obosit de atata cautare, te potolesti si-ti zici ca poate ti s-a parut, ca poate nici n-a fost acolo...Si timpul trece...si nu mai auzi nimic de gandul cu pricina ani intregi...doar te mai doare, din cand in cand, aparent fara motiv, in capul pieptului, in dreptul inimii, in scobitura cotului...Si, dupa un timp, cand aproape uitasei de vechea nalucire, revine. In forta. Cu toata puterea adunata in timpul hibernarii prin cotloanele tale. Iti taie respiratia si nu-ti mai lasa alternativa: il spui sau te sufoci. Alegi sa traiesti. Si, de cele mai multe ori, o faci mult mai bine, mai implinit, mai fericit. Dar, smecher mare, un alt gand incearca sa te atraga in cursa nebuna pe circuitul Marelui Premiu al Mintii: "De ce-am tacut atata timp?"

DOAMNE FERESTE

DOAMNE FERESTE

Fereste-ma Doamne de ispita nemultumirii. Ajuta-ma sa ma bucur de miracolul vietii si de toate miracolele pe care mi le-ai daruit si mi le daruiesti. Fereste-ma Doamne de ispita de a cantari faptele altora cu alta balanta decat cea cu care imi cantaresc faptele mele. Fereste-ma Doamne de ispita fricii de moarte. Adu-mi aminte in fiecare zi ca moartea e darul Tau, pe care trebuie sa-l primesc cand vine. Fereste-ma Doamne de ispita fricii de viata. Adu-mi aminte in fiecare zi ca viata e darul Tau, pe care trebuie sa-l primesc in intregimea lui. Fereste-ma Doamne de ispita cuvintelor frumoase. Da-mi Doamne minte limpede si inima curata pentru ca si cuvintele care imi vin din minte si inima sa fie limpezi si curate. Fereste-ma Doamne de ispita trufiei si de ispita umilintei. Ajuta-ma sa invat de la oameni ce au ei mai bun pentru mine, sa ii invat pe oameni ce am eu mai bun pentru ei, si sa stiu sa aleg. Fereste-ma Doamne de ispita leneviei. Da-mi energie pentru ca sa ma creez pe mine insami, ajuta-ma sa fiu propria mea creatie in continua transformare si perfectionare. Fereste-ma Doamne de ispita lasitatii. Da-mi demnitatea de a-mi cere iertare cand inteleg ca am gresit, da-mi curajul de a-l apara pe cel nedreptatit. Fereste-ma Doamne de ispita dispretului fata de animale. Ajuta-ma sa primesc ceea ce-mi pot oferi ele bun pentru mine, sa le daruiesc ceea ce pot eu oferi bun pentru ele. Fereste-ma Doamne de ispita ideilor preconcepute. Stimuleaza-mi ratiunea si intuitia pentru ca sa accept sau sa resping, sa prelucrez sau sa adaptez oricand orice idee, inclusiv ideea de Dumnezeu.

Plantele care purifică aerul in casa

Iata care sunt cele mai «sănătoase» flori de apartament.
Ştiai că plantele pe care le ţii în casă pot fi o armă împotriva poluării din locuinţa ta?

Iată ce plante e bine să ţinem în case şi la ce sunt bune

Iedera sau cactusul, de exemplu, absorb gazele nocive şi generează oxigen pur.

Anthuriumul
Anthuriumul se îngrijeşte uşor şi nu e doar o plantă decorativă frumoasă. Ca şi Palmierul Doamnei sau azaleea, acesta elimină amoniacul care se adună în încăperi, mai ales în bucătării.

Dracena
Dracena “luptă” împotriva compuşilor organici volatili (acetonă, etanol, benzen) eliminaţi de diferite spume folosite la fabricarea mobilei şi de picturi.

Crassula
Crassula (arborele de jad) “culege” din camere energiile negative. Aşa că, dacă eşti agitat, nervos sau supărat, pune-ţi o Crassula în cameră şi sigur te vei linişti.

Iedera
Campioană la toate categoriile de antipoluanţi este iedera, care poate absorbi 90% din benzen, un solvent care se găseşte frecvent în vopsea, cerneală, materiale plastice, cauciuc, detergenţi şi fum de ţigară

Crizantema
Tocmai ai terminat de vopsit o cameră? Înainte de a te instala aici, pune pe un pervaz un ghiveci cu crizanteme. Ele absorb vaporii de la adezivi, vopsele şi lacuri.

Palmierul Doamnei
“Exterminatoarea” de amoniac prezent în produsele de curăţat vesela şi în degresanţii de orice tip este Palmierul Doamnei sau Rhapisul. Este indicat s-o ţii în apropierea chiuvetei. De asemenea, sunt bune şi azaleele.

Filodendronul
Filodendronul degajă o cantitate mare de vapori de apă şi umidifică astfel camerele cu aer uscat. E bine ca planta să fie ţinută în încăperile în care se află sobe, pentru că prin arderea lemnelor se produce în cameră formaldehidă, care e neutralizată de filodendron. Formaldehida, despre care se spune că ar fi cancerigenă, se găseşte şi în materialele din care sunt confecţionate canapelele şi mochetele, aşa că puteţi plasa ghivece cu filodendron în apropierea acestora.

Cactusul
Cactuşii diminuează puternic efectul nociv al undelor electromagnetice generate de televizoare şi de computere, dacă sunt plasaţi în apropierea ecranelor. Spre deosebire de celelalte plante, cactuşii produc oxigen noaptea şi elimină monoxid de carbon ziua, aşa că şi dormitorul e un loc bun pentru ei.

Voalul miresei
Voalul miresei (Chlorophytum) absoarbe în 24 ore până la 95% din monoxidul de carbon prezent în fumul de ţigară. Nu este o plantă pretenţioasă.

Adrian Paunescu - Telefon peste moarte

in lumea numelor straine,
Ma simt, si eu, un strainez,
Iau telefonul linga mine
...si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama
Ca neamul meu, acum, e frint,
Mi-e dor de tata si de mama,
Dar nu au numar, la mormint.

De convorbiri cu ei sunt gata
si in necunoscut ma zbat,
ii sun pe mama si pe tata,
Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca
si aparatul n-are ton,
Deodata aflu si tresar ca
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,
Cu lacrimi bine va cuvint,
Si uit ca ati plecat departe
Si n-aveti roaming, sub pamint.

Formez un numar, oarecare,
intreb precipitat de voi,
Dar stiu ca mort e cel ce moare
si nu mai vine inapoi.

Si, vai, de-atita timp incoace,
Va chem si-n visuri, sa v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,
Probabil, cind o fi sa mor,
Am sa va caut in morminte,
Pe-un numar de interior.

Citate din opera Părintelui Stăniloae:

„Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis”.

„Sfânta Treime este structura supremei iubiri, izvorul vieţii şi al raţionalităţii. Sfânta Treime este suprema taină a existenţei.”

„Omul este un infinit în virtualitate, omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Devine infinit în legătura cu Dumnezeu.”

„Răstignirea este prima înălţare.”

„Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău.”

„Iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeieşti este singura explicaţie pentru actul creării.”

„Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Slava spre care e chemat omul este aceea de a deveni tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, cu cât devine mai mult om.”

„Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârşire şi deplina spiritualizare.”

„A fi chip al lui Dumnezeu înseamnă a fi partener de dialog cu Dumnezeu. Iar iubirea lui Dumnezeu nu poate uita pe cel care a intrat o dată în dialog cu El. Astfel se motivează de ce omul a fost făcut spre o existenţă eternă.”

„Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel, ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura.” (vezi şi aici).

Binecuvantati ziua care incepe

Cand va treziti binecuvantati ziua care incepe deoarece vine plina de daruri nevazute, pe care le veti chema catre voi prin aceasta binecuvantare, pentru ca a binecuvanta inseamna ca sunteti constient de numarul infinit de daruri prezente in fiecare colt al Universului si le chemati catre voi.

Atunci cand treceti pe langa oameni pe strada, in autobuz, la locul de munca, la cel de relaxare, binecuvantati pe acestia. Pacea binecuvantarii ii va insoti pe drumul lor si blanda lumina acesteia se va revarsa si ii va calauzi pe cale.

Atunci cand va intalniti si discutati cu diverse persoane binecuvantati-­le sanatatea, munca, bucuria, relatia cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu altii. Binecuvantati-­le aspectul financiar si abundenta din vietile lor, binecuvantati in orice fel imaginabil pentruca aceste acte nu numai ca vor sadi semintele vindecarii in viata acestora dar si pentru voi intr-o buna zi vor rasari roadele acestor acte, si va vor lumina viata acolo unde ea parea arida.

Binecuvantati atunci cand mergeti prin orasul in care traiti, autoritatile, profesorii, asistentele si maturatorii acestuia, copii si bancherii, preotii si prostituatele. Atunci cand cineva va raneste si se poarta cu dumneavaostra intr-un mod jignitor, raspundeti-i cu o binecuvantare; binecuvantati cu bucurie, sincer, complet, pentruca astfel de actiune care porneste din inima se constituie ca un scut care va protejeaza de efectul actiunii lor si care face ca sageata indreptata catre voi sa ricoseze.

A binecuvanta insemna ca din adancul fiintei tale, din cel mai launtric colt al inimii, sa doresti binele in mod neconditionat, complet, fara a astepta ceva in schimb.

A binecuvanta inseamna a recunoaste si a preaslavi ceea ce este darul lui Dumnezeu.

A binecuvanta inseamna a invoca ca grija Divina sa se reverse peste cel la care ne gandim, a vorbi sau gandi cu recunostinta.

A binecuvanta tot ceea ce ne inconjoara. fara nici o forma de discriminare, este cea mai inalta forma de a darui.Cei pe care ii binecuvantam nu vor sti niciodata de unde a aparut acea raza de soare pe cerul innnourat al vietii lor, iar noi rareori vom vedea lumina care se revarsa in vietile lor.

Cand ceva in vietile voastre nu merge asa cum doriti, cand ceva neasteptat va darama planurile si va pune la pamant, binecuvantati cu fervoare, pentruca viata va invata o lectie, pe care chiar voi ati acceptat sa o primiti. Incercarile prin care trecem, sunt binecuvantari ascunse si cete de ingeri ne insotesc in acestea.

A binecuvanta inseamna a deveni constient de frumusetea universala, omniprezenta ascunsa ochilor nostri; inseamna sa activezi legea universala a atractiei, lege care va aduce in viata noastra, din cele mai indepartate colturi ale Universului, lucrurile de care ne vom bucura.

Cand treceti pe langa o inchisoare binecuvantati pe cei aflati acolo, binecuvantati esenta lor pura, blandetea si inocenta lor.

Cand treceti pe langa un spital, binecuvantati sanatatea pacientilor. Cand va intalniti cu un om indurerat, binecuvantati-­i vitalitatea si voiosia.

Este imposibil sa binecuvantezi si sa judeci in acelasi timp. Deci pastrati-va permanet intentia de a binecuvanta tot ceea ce intalniti, pentru ca astfel intr-o buna zi veti vedea in tot ceea ce va inconjoara prezenta lui Dumnezeu.