Cămaşa unui om fericit

O batrina nevoiasa

16.05.2009 07:14

O bătrână nevoiasa dintr-un sat uitat, de munte,

Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,

Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,

De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.

Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,

Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,

Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,

Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.

Dintre cele două vase, unul nu era perfect,

Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.

Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,

Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.

Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat

Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,

Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,

De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.

Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,

Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.

Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,

Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.

Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,

Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate.

Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,

Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:

Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,

Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,

Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,

Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.

Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,

Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.

M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,

Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.

Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:

Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!

Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?

Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.

Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,

O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;

Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…

Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!

Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă

Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.

Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,

Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.

De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,

Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.

Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?

Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare

FEMEIA SAMARINEANCA

13.05.2009 08:54

“Iar IIsus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: Dă-Mi să beau” (Ioan 4,6-7). Femeia samarineancă a fost cuprinsă de confuzie şi îndoială de natură pur pământească: cum putea El, un evreu, să îi ceară ei, unei samarinence, de băut? Evreii nu aveau de-a face cu samarinenii. Şi mai mult, i-a spus că dacă ar fi ştiut cine este El, ea i-ar fi cerut lui apă, şi El i-ar fi dat apă vie. Cum putea să îi dea El ceva de băut? Nu avea cu ce să scoată apa, şi fântâna era adâncă. În termeni lumeşti acest lucru era imposibil. Şi ce fel de “apă vie” era aceasta? Cristos vorbea despre lucruri cereşti, spirituale; dar ea a înţeles în termeni pământeşti, lumeşti. Şi i-a spus lui Cristos: “Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? … Isus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,11.13-1

INELUL SFINTEI ECATERINA

13.05.2009 08:40

O tânără care avea mare evlavie la Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina. Ea mi-a povestit că, odată, stând de vorbă cu soacra doamnei la care lucra, i-a zis că ar dori să meargă şi ea la Sinai, la moaştele Sfintei Ecaterina. Atunci acea doamnă a început să râdă şi i-a zis:

– Cum poţi să mergi tu acolo, deoarece nu ai nici bani, nici acte. Asta ar fi imposibil!
– Dacă vrea Maica Domnului şi Sfânta Ecaterina, mă ia pe sus şi ajung acolo fără bani şi fără acte. Cine merge acolo primeşte ca binecu-vântare un inel şi dacă o să vrea sfânta, o să mă ajute şi pe mine, a zis ea.
În ziua următoare era 25 noiembrie, ziua Sfintei Ecaterina. Tânăra s-a dus la biserică îm-preună cu soacra doamnei. La sfârşitul Sfintei Liturghii, vede că se apropie de ea o femeie tână-ră, îmbrăcată simplu şi modest, o priveşte cu blândeţe şi-i zice:
– Ştiu dorinţa ta şi ştiu că doreşti să ai acest inel, şi Dumnezeu vrea…
Nu a mai continuat, ci i-a pus pe deget un inel şi a dispărut fără urmă, deoarece venise şi doamna respectivă să vadă ce se întâmplă.
Fata, luând inelul, simţea că pluteşte de bucurie. Apoi ridicându-şi privirea şi vrând să-i mulţumească femeii necunoscute, nu a mai vă-zut-o; dispăruse. A căutat-o prin toată biserica, dar nu a găsit-o. Atunci şi-a dat seama că a fost Sfânta Ecaterina. Soacra doamnei, văzând aceas-ta, a rămas fără grai, nemaiîndrăznind să zică ceva. Pe inel scria: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

VINDECARE DE CANCER

13.05.2009 08:38

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu sora mea la telefon şi mi-a spus că în sat la noi, o fe-meie era bolnavă de cancer. A fost la spital, şi-a făcut toate analizele şi doctorii i-au depistat o formă de cancer, programând-o pentru operaţie, dar cu şanse minime de supravieţuire.
Întorcându-se acasă, femeia s-a pus pe rugă-ciune şi a început să bea în fiecare zi câte un pic de aghiasmă de la izvorul Sfântului Atanasie din Sfântul Munte Athos, care a izvorât prin minune.
După câteva zile femeia s-a dus la spital, fiind programată pentru operaţie. Repetându-i-se analizele, i-au ieşit foarte bune. Cancerul a dispă-rut prin minune! Pentru credinţa ei a fost vinde-cată prin această aghiasmă!

SPRIJINEŞTE-TE PE MINE!

Chiar acum recent am aflat două minuni de la o avocată din Atena.
În urmă cu opt ani, de sărbătoarea „Adormi-rii Maicii Domnului”, fusese nevoită să meargă la birou şi era foarte tristă deoarece nu putea să participe şi la slujbă. Se ruga Preasfintei să o ierte.
După terminarea programului a venit acasă şi se pregătea să-şi facă o cafea, dar tristeţea nu o părăsea, gândindu-se mereu la această zi însem-nată.
În momentul acela a văzut o femeie înveş-mântată în haine de culoare închisă şi lungi, care i-a zis: „Sprijineşte-te pe mine!”, iar ea, fără să se gândească, fiind şi foarte obosită şi-a sprijinit capul pe umărul necunoscutei. După câteva clipe femeia a dispărut, iar ei i-a dispărut oboseala şi tristeţea, fiind inundată de un val de bucurie. A strigat-o pe mama ei şi i-a spus: „Mamă, am vă-zut-o pe Maica Domnului!”.

sa nu judecam

13.05.2009 07:29

Într-o pustie, trăia un bătrân duhovnic, care într-o zi primeşte în vizită, un credincios din satul unde a locuit el cu mulţi ani în urmă.

Şi, vrând să afle ce mai este prin sat, pustnicul îl întreabă pe acel creştin:

- Al lui cutare, tot aşa păcătos este ?

…iar omul, îi răspunse:

- Tot aşa este, părinte.

...iar la auzul acestor cuvinte, părintele zise deznădăjduit:

- Of, of ..!

În noapte aceea, vine îngerul, la pustnic şi trezindu-l îi spune:

- În noaptea asta a murit omul acela de care tu ai vorbit mai devreme şi m-a trimis Dumnezeu să te întreb, unde să îl punem ?….în Rai sau în Iad ? …că tu l-ai judecat.

S-a căit amarnic pustnicul şi toata viaţa a plâns, cerând un semn de iertare de la Dumnezeu, şi încă nu l-a primit.

Cămaşa unui om fericit

12.05.2009 07:55

11 mai 200

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului. Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus: - Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru. - Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit. Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis: - Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. - Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit. Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat. - Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. - N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mA

Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:

- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?

- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!

- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:

- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...

Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.

Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă.

Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.