sâmbătă, 3 aprilie 2010


sămânţa din care pregătim „pâinea cea spre fiinţă”

20:10
SĂMÂNŢA ESTE HARUL SFÂNTULUI DUH. Harul Sfântului Duh, prin imprimarea sa în trupul uman, conferă sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii, al mântuirii sau al Împărăţiei lui Dumnezeu. Prima evanghelie de la Luca 8, 5-15 face referire la lucrarea harului lui Dumnezeu prin puterea cuvântului. “Sămânţa – despre care se vorbeşte în pildă - este cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 8, 11) - duhul lui Hristos, Adevărul care ne luminează în chip sfânt cunoaşterea -, adică, „toate învăţăturile sănătoase ale credinţei” aşa cum precizează Origen (Comentariu la Evanghelia după Matei în Scrieri alese, PSB, vol. 7, EIBMBOR, 1982, p. 19). Aceasta este sămânţa din care pregătim „pâinea cea spre fiinţă” şi pe care i-o cerem tot lui Dumnezeu prin rugăciunea „Tatăl nostru”. Origen, întemeindu-şi interpretarea pe un citat din Pildele lui Solomon (Pilde 3, 18), spune că această pâine este tot una cu pomul vieţii din Grădina Raiului despre care consideră că este o expresie alegorică a înţelepciunii (Ibidem, p. 262). Expresia “spre fiinţă” (έπιουσιος) este un termen grecesc inventat de evangheliştii Matei şi Luca, care nu a mai fost folosit de oamenii simpli, prin care – în opinia lui Origen - Mântuitorul Hristos ne arată prefacerea noastră în fii ai lui Dumnezeu (Ibidem, p. 263). De aceea, în alt loc (Mt. 13. 38), Mântuitorul Hristos afirmă că “sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei”. Referitor la acest aspect, Sf. Grigorie de Nyssa - analizând textul rugăciunii Domneşti - consideră că împărăţia lui Dumnezeu se referă la lucrarea harului Duhului Sfânt. Menţionăm faptul că, în anumite versiuni ale Sfintei Scripturi (Codex Bezae Cantabrigensis, spre exemplu), paragraful de la Lc. 11 este tradus „vie Duhul Tău cel sfânt peste noi” în loc de „împărăţia ta” (cf. Despre rugăciunea domnească în Scrieri, PSB, vol. 29, EIBMBOR, 1982, p. 429). Prin urmare, „fiii împărăţiei” sunt cei aflaţi sub efectul lucrării harului Duhului Sfânt, care picură în sufletul omului toată înţelepciunea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate