Această floare aleasă a răsărit pe
pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de
Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică.
Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost?
Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?" Iar ea
nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.
Era evlavioasă şi stătea mult timp la
rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă.
Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!", însă ea a zis:
„Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la
banchet nu pot veni...iertaţi-mă...". Era foarte blândă şi foarte bună
cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru
ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea
foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.
A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.
Studentă fiind, avea în grijă o bătrână
paralizată, uitată de toţi - mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea
zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul
şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din
bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi
citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.
Era foarte blândă şi foarte milostivă.
Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată
pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.
Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa
Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere
bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul
care o lovise cu sălbăticie.
Anumite persoane din familie încercau să
o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu
Dumnezeu". „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată" - i se spunea. „Da,
dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi
eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu".
Stătea multe ore noaptea să-şi facă
pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei
strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi.
Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare... De ce ai făcut
facultatea, ca să te duci la mănăstire"?
Când a terminat facultatea a fugit la
mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a
adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu
forţa acasă şi bătută cumplit.
Odată, în noaptea de dinainte de ultima
plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut
1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului.
Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului
pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat
iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a
lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată
conţinutul:
Am visat, Părinte, icoana Maicii
Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă
privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac"?. Şi
am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul
Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii
ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi
plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să
plec.
Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.
Însă tatăl ei a găsit-o şi de data
aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a
tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a
smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi
biserica...". Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de
tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te
rog...". Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe
toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi
să mi-l iei, aici e totul".
Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase...".
Văzând tatăl ei că nu o poate abate de
la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit
nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie
paranoidă cu delir mistic". Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a
fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească". Ultimii doi ani
i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era
aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până
noaptea la orele 22 - 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane
binecredincioase.
Imobilizarea în pat şi medicamentele
primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un
ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a
trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta
s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea
unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea
Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba
de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa
fusese văzut în spital...
La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.
Prima minune cunoscută este vindecarea
unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu
crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai
2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre
vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai
multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A
doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară
(2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de
apendicită (2005).
Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase
Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi.
Amin.
Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti.
„Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog...".
RăspundețiȘtergere