joi, 22 august 2013

****************************************

Rețetă duhovnicească spre vindecare

Printre "medicamentele" spirituale prescrise de "medicul" Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț, sau din lagărele din Palestina, enume­răm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul ca ma­nifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și al doilea, "rugăciunea lui Iisus" sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu.
Știind din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, dar mai ales din experiența sa duhovnicească, care este valoarea sufletului în planul mântuirii, Sfântul Ioan, ca un doctor iscusit al terapeuticii duhovni­cesti, prescrie o Rețetă duhovnicească spre vindecare:
"Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiești,
Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești".
Printre "medicamentele" spirituale prescrise de "medicul" Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț, sau din lagărele din Palestina, enume­răm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul ca ma­nifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și al doilea, "rugăciunea lui Iisus" sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu:
"Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul veșnic,
Iar ruga te înalță sus".
(Rețetă duhovnicească)
Întrucât viața de aici este pridvorul vieții viitoare, sfințitul autor are în vedere două lucruri esențiale și anume:
1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pen­tru mântuire după cuvântul Domnului care zice: "privegheați căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).
"Deci mereu să iau aminte
La tot pasul meu din viață
Căci atârnă mântuirea
Chiar de clipa cea de față.
O, prea milostive Doamne,
Să nu lasi până-n sfârșit
Să amân eu pocăința
Cel prea mult ticăloșit!"
2. Gândul la moarte sau aducerea aminte permanent  că viața pă­mântească are un sfârșit, moment din care omul nu mai poate face nimic pentru propria mântuire (Ioan 9, 4). Dumnezeiasca Scriptură zice "Fiule, adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui" (Isus Sirah 7, 36), iar Sfântul Vasile cel Mare zice că "gân­dul la moarte este cea mai mare filozofie a vieții". Sfântul Ioan Iacob, ținând cont de valoarea acestei coordonate pentru viața duhovnicească, vorbește în multe poezii ale sale despre cugetarea la ieșirea din lumea aceasta:
"Pomenirea despre moarte
Glasul trâmbiței de-apoi
Ne-ncetat să mă trezească
Ca alarma la război!".
Într-o altă poezie, se adresează lui însusi pentru a fi mereu în stare de trezvie, îndemnându-se pe sine pentru a dobandi "pașaportul" cu "viza" valabilă pentru a trece dintr-o țară in alta:
"Cercetează-ți deci valiza
Caută la pașaport,
Poate se împlinește viza
Și te vor muta din cort!
Iată viața ta se trece
Și la bine n-ai sporit,
Mișcă inima cea rece
Pentru Cel ce te-a zidit".
(Un sfat nepocăitului Ioan)
Ne dăm seama că moartea, cu tot aspectul ei înfricoșător, era mereu în fața ochilor minții Sfântului Ioan, căci omul lui Dumnezeu moare în fiecare zi (I Corinteni 15, 31):
"Iată, fraților mormântul
Cum înghite trupul meu,
Iată, cum vedeți, pământul
Cere partea lui mereu!
Unde-i slava mea acuma
Unde-i chipul lui «Ioan»?
Au pierit cum piere spuma
De pe valuri în noian!
(La sfârșitul meu)
(Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Editura Doxologia, pp. 49-51)

2 comentarii:

  1. 1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pen­tru mântuire după cuvântul Domnului care zice: "privegheați căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).

    "Deci mereu să iau aminte
    La tot pasul meu din viață
    Căci atârnă mântuirea
    Chiar de clipa cea de față.

    O, prea milostive Doamne,
    Să nu lasi până-n sfârșit
    Să amân eu pocăința
    Cel prea mult ticăloșit!"

    RăspundețiȘtergere
  2. Odată, Cuviosul Antonie cel Mare a auzit un glas care i-a zis:

    - Antonie, n-ai ajuns la acea măsură a desăvârşirii duhovniceşti pe care o are cutare tăbăcar care trăieşte în Alexandria.
    Atunci, Cuviosul Antonie, care se străduia să-şi însuşească toate virtuţile, nu numai pe cele ale pustnicilor, ci şi pe ale tuturor creştinilor îndeobşte, a lăsat pustia şi, cu insuflarea lui Dumnezeu, găsit casa în care trăia tăbăcarul.
    Intrând în casa şi făcând tăbăcarului închinăciune i-a spus:
    - Spune-mi, robule al lui Dumnezeu, ce nevoinţe faci tu aici, trăind în lume? Căci pentru tine am venit, părăsind pustia. Spune-mi, cum săvârşeşti tu lucrarea mântuirii tale?
    Omul, smerit, s-a mirat şi a răspuns:
    - Avo, ce nevoinţe pot săvârşi eu, aici în lume? Drept îţi spun că nu fac aproape nimic bun! De fiecare dată când mă scol dimineaţa din pat şi mă duc la lucru, mă gândesc aşa: ,,Doamne, în cetatea aceasta toţi se vor mântui, căci fac lucrurile dreptăţii, numai eu, ca un necredincios, voi pieri. Miluieşte-mă, Dumnezeule! - şi aşa mă rog Domnului de-a lungul zilei, şi când mă culc la fel mă gândesc - că toţi se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, şi numai eu voi fi lipsit de această slavă”.
    Atunci mirându-se, Marele Antonie făcând din nou închinăciune tăbăcarului i-a spus:
    - Cu adevărat, de mulţi ani mă nevoiesc în pustie, adaug osteneli peste osteneli, posturi peste posturi, înfrânare peste înfrânare, dar nu am ajuns la o asemenea stare a duhului cum ai ajuns tu, robule al lui Dumnezeu!

    **************************************************************
    Iată, frate, un exemplu viu, ce arată că şi în lume omul poată să se facă plăcut lui Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate