marți, 19 octombrie 2010

Sfinţii Bucureştiului: Irina, roaba Domnului

03/26/2009

„Umbli uneori pe stradă şi întâlneşti pe la colţuri cerşetori în zdrenţe, femei sărmane, sau auzi de oameni care suferă de cele mai cumplite boli, şi nu te gândeşti o clipă că poate oamenii aceştia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne încerce sau sunt simple suflete care, atunci când îşi vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi şi filantropi ai noştri” (Mircea Eliade).

Bucureştiul e un oraş paradoxal: te poţi pierde – sau te poţi folosi – la tot pasul. Dacă însă prilejuri de „pierzanie” sunt destule (aproape că dau ele năvală peste tine!), prilejuri de sfinţenie întâlneşti mai rar. Şi totuşi… am întâlnit sfinţi în Bucureşti. Sfinţii sunt acei oameni care au o legătură firească („naturală”) cu divinul. Şi nu o arată. În această lipsă de ostentaţie stă marea lor taină: pe lângă ei poţi trece fără să-i recunoşti, şi câteodată chiar fără să-ţi dai seama că există, că sunt acolo şi că suferă. E atâta discreţie în fiinţa lor încât pot induce păreri dintre cele mai contradictorii: unii îi iau drept impostori (dar cine poate discerne, în afară de Dumnezeu, care cunoaşte inimile?), alţii drept nefericiţi ai soartei, rareori se întâmplă să îi descoperi în adevărata lor identitate.

În parabola Samariteanului Milostiv se spune că, pe lângă cel aflat în agonie („abia viu”) au trecut un preot, un samaritean şi un levit. Dintre toţi aceştia, numai samariteanul a recunoscut în acel om, chipul lui Dumnezeu. Preotul şi levitul (reprezentanţii Legii) „au venit, au văzut şi au trecut pe alături”. Dacă vi se întâmplă vreodată să treceţi podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă, priviţi cu luare-aminte. Veţi întâlni, mereu în acelaşi loc, pe răcoare sau pe arşiţă, pe soare sau pe ger, o fiinţă ghemuită şi parcă jenată că există. Se numeşte Irina.

Irina

Irina

Irina are 75 de ani şi e oarbă. Stă faţă în faţă cu Veşnicia. Pentru ea timpul s-a oprit în urmă cu 18 ani, când şi-a pierdut vederea. Vinovaţi, îmi spune, sunt doctorii care i-au distrus ochii: „Dacă am bani, să-i dau în judecată; dacă nu, bună ziua!” Aşa a rămas oarbă, iar nenorocirile s-au ţinut lanţ: i-au murit pe rând fiica şi soţul. De aceea a ajuns în stradă, îmi spune. Irina s-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-un cartier „cu oameni de treabă”, lângă podul Grant. De altfel, singurele clipe de care îşi aminteşte cu plăcere sunt cele din copilărie. Pe atunci nu avea de ce se plânge: traiul era bun, oamenii cumsecade…

Dar vremurile s-au schimbat. Acum stă cu chirie la un proprietar care iubeşte băutura. Când nu are bani pentru asta, cere. Iar dacă nu primeşte, face scandal. Irina însă preferă să plătească decât să moară într-un azil. Spune că acolo i-a murit mama şi că s-a convins că nimeni nu are grijă de tine. Nu pot s-o contrazic… Ultima grijă a Irinei este ca locul de veci în care se află soţul şi fiica ei, să nu fie pierdut. Nu l-a mai plătit de 11 ani şi e tare îngrijorată. Încerc s-o consolez şi s-o asigur că mă voi interesa… Nu pare prea convinsă, dar se agaţă totuşi de gândul că nu e totul pierdut.

Irina

Irina

Viaţa Irinei e o mucenicie tăcută şi parcă fără sfârşit. Odată am văzut-o răbdând ocările unor ţigani care, după ce au umilit-o, au fugit care încotro. M-am apropiat şi am încercat s-o mângâi: era ferm convinsă că aceasta fusese ultima picătură a calvarului ei de fiecare zi. Hotărâse ca în ziua următoare să se spânzure (dar e prea naturaliter christiana ca să o fi făcut). În momente ca acestea realizezi cât de mare este răspunderea creştină: viaţa aproapelui se află cu adevărat în mâinile tale! La fel ca în parabola Samariteanului Milostiv, trecem pe lângă aceşti oameni fără să bănuim măcar ce drame sufleteşti îi mistuie. Dar poate sufletele lor se vor cere din mâinile noastre…

Altădată am zărit-o sub rafalele nemiloase ale unei ploi de vară, retrasă cu desăvârşire în sine, răbdând fără cârtire şuvoaiele mari de apă, care o împresurau din toate părţile. De atunci, trec mereu podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă cu o strângere de inimă. Am întrebat-o odată dacă crede în Dumnezeu. Mi-a răspuns că numai Dumnezeu o ţine în viaţă, fiindcă altfel n-ar rezista aici… Şi totuşi, Irina aşteaptă moartea ca pe o eliberare. Dar oare nu aşa ar trebui să o aşteptăm cu toţii? Convinşi că dincolo este adevărata fericire şi că toate suferinţele îndurate „aici” vor fi având un rost.

Irina

Irina

Pentru Irina se roagă acei oameni care au îndrăgit-o în curăţia ei sufletească. Printre aceştia mă număr şi eu, cu speranţa că, atunci când vom trece dincolo, ne vom vedea cu adevărat şi ne vom recunoaşte. Dacă însă vi se întâmplă vreodată să treceţi podul dinspre Unirii spre Radu-Vodă, priviţi cu luare-aminte. Veţi întâlni, mereu în acelaşi loc, pe răcoare sau pe arşiţă, pe soare sau pe ger, o fiinţă ghemuită şi parcă jenată că există. Se numeşte Irina.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.

Despre mine

Fotografia mea

,,  Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: ,,

Persoane interesate