duminică, 14 noiembrie 2010

UNDE SE DUC GANDURILE?




Gandurile (cine are, sa-i traiasca, cine nu....) nu-s de capul lor. Corect, ar zice unii, sunt de capul celui care le-a produs! Aici incepe dezbaterea... Gandul ia nastere in urma unor procese complexe, prea complexe pentru ca o multime din semenii nostri sa le duca pana la capat. Trebuie sa vrei, sa speri, sa crezi. Si-atunci vibratia atator simtiri puternice se transforma-n gand. Cateodata, propriile noastre ganduri ne iau prin surprindere, ne rusineaza chiar, suntem tentati sa le renegam (cum adica? eu, licentiata, cu intretinerea la bloc la zi, cu abonament pe fiecare stagiune la Opera si ma uit cu priviri...licentioase...dupa unul si altul pe strada. Si asta pentru ca, dupa cate se pare, gandurile astea au o viata a lor, se conduc dupa reguli interne proprii, independente de mintea-n care au luat nastere (si bine fac, ca altfel ne-am plictisi groaznic pe lumea asta!). Asa ca poti sa fii si presedintele tarii, ca tot poti sa te-apuci de fluierat femei pe strada, cu doua conditii: 1. sa te fi lovit gandul 2.SPP-ul sa n-aiba nimic impotriva Ei bine, adevarata distractie cu gandurile astea nu-i pana se nasc, ci dupa!(intocmai ca la aia mici: sa-i concepi e o placere, sa-i "gazduiesti" 9 luni e o joaca, dar ce te faci DUPA Din pacate, gandurile nu vin la pachet cu "Manualul de utilizare si intretinere a productiilor mintale", asa ca fiecare se descurca cum poate. In principiu, sunt doua posibilitati de actiune: faci gandul public sau ii dai "reject". Sa "spui ce gandesti" e anevoios si cei care stau bine cu productia de ganduri la hectar stiu acest lucru. Ai nevoie de curaj (mult!), dar si de cineva, tip "AA" (capabil sa te "asculte & accepte&quot. Altfel, e ca si cand n-ai impartasi nimic. Si asa ajungem la a doua optiune, mult mai la-ndemana, mult mai folosita, dar pervers de periculoasa pentru minte si suflet. Un gand se naste ca sa fie spus si spune, la randul lui, ceva despre tine, cel care, constient sau nu, l-ai creat. Desigur ca pe lumea asta sunt ganduri si...ganduri. Ca vecina si-a vopsit parul rosu-"tranta" (cum, nu stiti nuanta, ca prietenul si-a luat o camasa fistichie, ca sefului i-a ramas un bob de mac intre dinti....sunt mostre ale faptului ca puterea noastra de observatie functioneaza si procesele cognitive sunt pe drumul cel bun...dar rezultatul lor e mai bine sa fie trecut sub tacere (mai ales in ultimul exemplu!). Nu face rau nimanui. Si (pe verificate!) pe cat de repede ni s-au itit in minte, pe-atat de repede vor disparea, fara urma, intr-un soi de "masina de spalat" a mintii. Igienic si nepericulos. Dar mai e un alt tip de ganduri....gandurile ADEVARATE. Care se nasc din vise, din dorinte, din sperante. Ingredientele astea se amesteca in malaxorul mintii si "produsul" isi face aparitia, alnecand voios pe circumvolutiuni. De multe ori, fie fiindca e prea intim, fie fiindca n-am gasit persoana tip "AA" (sunt rare), oprim gandul undeva prin gat, inainte sa se izbeasca de coardele vocale. Adica il lasam nerostit. Si-ncepem o fugarire pe cinste, doar-doar l-om prinde, sa-l azvarlim, cu putin dero si-un pic de balsam, la "masina de spalat", sa-i piara izul care ne-a speriat fie si pentru o clipa. Dar gandul e parsiv. Isi gaseste ascunzis prin cotloanele cele mai ascunse ale mintii, ale sufletului, in varful nasului, sub unghie sau in scobitura cotului. Impanzesti corpul cu afise de genul "WANTED", propui recompense substantiale....dar tu nu te poti trada pe tine... La un moment, obosit de atata cautare, te potolesti si-ti zici ca poate ti s-a parut, ca poate nici n-a fost acolo...Si timpul trece...si nu mai auzi nimic de gandul cu pricina ani intregi...doar te mai doare, din cand in cand, aparent fara motiv, in capul pieptului, in dreptul inimii, in scobitura cotului...Si, dupa un timp, cand aproape uitasei de vechea nalucire, revine. In forta. Cu toata puterea adunata in timpul hibernarii prin cotloanele tale. Iti taie respiratia si nu-ti mai lasa alternativa: il spui sau te sufoci. Alegi sa traiesti. Si, de cele mai multe ori, o faci mult mai bine, mai implinit, mai fericit. Dar, smecher mare, un alt gand incearca sa te atraga in cursa nebuna pe circuitul Marelui Premiu al Mintii: "De ce-am tacut atata timp?"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.

Despre mine

Fotografia mea

,,  Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: ,,

Persoane interesate