vineri, 3 decembrie 2010

 (501x66, 18Kb)

Nu Dumnezeu este vinovat
pentru necazurile noastre
În editorialul ultimului număr al
revistei noastre am constatat existenţa
unei asemănări semnificative între istoria
poporului lui Israel şi istoria recentă a
poporului român; între lepădarea acelora
de Dumnezeul Savaot care le dăruise
pământul făgăduinţei şi lepădarea prin
faptele sale a poporului român de
Hristos, Cel ce ne-a rânduit să trăim pe
acest minunat şi binecuvântat pământ
unde ne-am zămislit ca neam.
Înţelegem însă, cu adevărat, care sunt
consecinţele unei astfel de părăsiri? Unii
dintre noi, considerând că totul se
datorează conspiraţiilor, sunt convinşi că
întotdeauna altcineva e vinovat de tot ce
ni se întâmplă. Ceilalţi, care împărtăşesc
o credinţă „serafimică”, în fond
edulcorată şi căldicică, nu pot accepta
realitatea descrisă în culori atât de dure:
„se exagerează prea mult, lucrurile nu
stau chiar aşa”, îşi susţin ei dezacordul,
fără a oferi o altă explicaţie crizei pe care,
de altfel, nici nu o sesizează prea acut.
Nouă, cu multă mâhnire trebuie să o
spunem, aceste atitudini ne-au amintit de
reacţiile pe care le-a stârnit tsunami-ul ce
a devastat în urmă cu cinci ani litoralul
Thailandei şi al altor ţări cu potenţial
turistic. Au murit zeci de mii de
oameni, peste un milion de gospodării
au fost distruse, a apărut holera,
dizenteria şi malaria. O treime dintre
victime au fost copii. A fost ca un duş
rece pentru întreaga omenire acel val
uriaş care a înecat în câteva zeci de
minute unul dintre cele mai blestemate
locuri de pe planetă. „Blestemate”,
pentru că în acea frumoasă ţară, cu
oameni blânzi şi buni, dar extrem de
săraci, se dezvoltase poate cel mai mare
stabiliment al prostituţiei şi
homosexualităţii din întreaga lume.
Intelectuali de vază, politicieni şi
afacerişti, judecători şi legislatori de
frunte ai statelor europene şi ai SUA se
urcau la sfârşit de săptămână în avion
pentru a petrece câteva zile, o mică
vacanţă în acel paradis al desfrânării şi
perversiunilor. Atât de celebru şi de
consacrat oficial ajunsese bordelul
internaţional în care se transformase
Thailanda, încât guvernul finlandez
dădea la jumătatea anilor 1990 un
ajutor bănesc cuplurilor care doreau
să-şi refacă potenţialul sexual prin
vacanţe erotice în această ţară. Însuşi
guvernul thailandez a protestat în faţa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate