Am praznuit pe sfanta cuvioasa maica noastra Paraschiva

Frati crestini,

Suntem la incheierea zilei in care am praznuit pe sfanta cuvioasa maica noastra Paraschiva

La Iasi, in acest ceas de seara inca, sfantul ei trup se afla pe un postament inalt, un baldachin in fata catedralei. Lumea, la lumina lumarilor aprinse in numar mare in jurul sfintei sale racle, se pleaca si saruta cu evlavie sfantul ei trup.

De ce arata cinste unui trup mort? Asa se intreaba unii. Frati crestini, noi, oamenii, crestinii indeosebi – si toti oamenii sunt, cu o anumita masura, fiii lui Dumnezeu – noi, oamenii avem aceasta calitate deosebita, suntem temple vii ale Duhului Sfant. Sufletul nostru e legat de acest templu dumnezeiesc, in el locuieste Dumnezeu, daca Il primim. Daca Il dam afara, ramanem goi de El, numai noi ramanem. Sfantul Pavel spune asa:„Nu stiti voi oare ca sunteti templele Duhului Sfant?”Si mai adauga: „Daca va profana cineva acest templu al lui Dumnezeu care este in voi, il va sfarama Dumnezeu,,, adica il va parasi (…).

De ce trupul sfintei Paraschiva, al sfintei Filofteia, al Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Dimitrie Basarabov ca si al Sfantului Grigorie de la Bistrita, „olteanul”, de ce sunt trupuri neputrezite? Sunt asa, pentru ca toata viata lor au lucrat asupra trupului, indumnezeindu-l. Harul dumnezeiesc care este in fiecare din noi de la botez lucreaza in noi, daca noi stam deschisi. Asa cum daca inchizi porii de pe mana sau de pe trupul tau te sufoci, asa se intampla daca ne inchidem la venirea harului asupra noastra, a acestei energii dumnezeiesti. Daca suntem deschisi, cum a fost placut lui Dumnezeu de veacuri, harul intra in noi, lucreaza in noi, ne lumineaza si pregateste, indumnezeieste acest corp de lut care e trupul nostru. Din oameni stricaciosi, din trupuri care putrezesc si pe care le mananca viermii, cum stim cu totii, trupurile acestea raman nestricacioase, raman cu adevarat temple ale Duhului Sfant, in care locuieste Dumnezeu, acolo, in ele, chiar si dupa moarte. Asa se intampla si cu acest corp al sfintei Paraschiva, ale carei moaste le aflam la Iasi si a carei icoana este inaintea ochilor nostri aici. Deci sfintii sunt temple ale Duhului Sfant, sunt vase alese ale lui Dumnezeu – care intretine mereu acest oxigen dumnezeiesc, am putea spune, care mentine aceasta prospetime a vietii duhovnicesti in ei [si] in noi, daca ramanem deschisi la lucrarea Lui in noi.

Cum au ajuns Sfanta Paraschiva si toti sfintii in aceasta stare de indumnezeire? Asa cum spune Scriptura: „Nu stiti ca sunteti dumnezei?”[3] – dumnezei creati, asa sunt oamenii. Insa noi facem invers, nu acceptam aceasta menire a noastra. Ce-au facut ei de au ajuns asa? Au trait intelepteste, au trait cumpatati, au fost omenosi, au fost smeriti, si-au cunoscut masura propriei lor fiinte. Nu s-au crezut mai mult sau mai putin decat erau cu adevarat si tot ce au primit, au primit ca din afara – de la oameni, de la parinti, de la mediul in care traiau, in care [si noi] ne dezvoltam si ne adunam cunostinte – si de la Dumnezeu Care [pe toti] ne intretine mereu, Care este insasi viata noastra. Si, ca sa se poata mentine acest echilibru statornic in viata – singuri nu putem, ca ies patimile din noi si ne prabusim – e nevoie sa tinem legatura mereu cu acel Cineva care este mereu prezent in preajma noastra.

Un exemplu foarte banal vreau sa va spun. -- Mergi in tramvai si adeseori e multa aglomeratie si daca nu te tii de cate un scaun sau de bara de sus, asa te talazuieste incat poti sa cazi. Daca te poti tine macar de bara de sus, oricat te-ar indemna, ai un sprijin, stai acolo chiar daca te rotesti imprejurul acestei maini suspendate. Asa este viata crestina, daca avem un sprijin, un suport deasupra noastra, viata ne talazuieste cum stiti, insa oricat ne-ar talazui, daca avem un sprijin, un suport prin care sa se scurga aceasta energie in noi, rezistam.Sfintii martiri erau arsi pe rug, o movila de lemne uscate ardea acolo, se topea carnea si ardeau oasele lor si ei cantau. Sfanta Perpetua era in arena, era ridicata in sus si trantita intr-o parte si in alta de o vaca salbatica si cand s-a terminat aceasta cumpana grea a intrebat-o cineva: „Cum te simteai atunci?” – „Eram vesela, Hristos patimea in mine”.

Asadar noi toti suntem temple ale Duhului Sfant, locasuri, unelte ale Dumnezeului celui viu, totdeauna prezent in viata noastra. Daca cineva are de-a lungul vietii lui o ispita, o aventura ca fiului risipitor din Evanghelie si o ia pe calea gresita si ajunge (…) din prapastie in prapastie, ajunge mai jos, intr-o decadere mai mare, daca totusi se roaga pentru el cineva sau el insusi se roaga si vine in mintea si in inima lui duh de pocainta, de intoarcere catre Dumnezeu [si] se intoarce, Dumnezeu il primeste. Daca isi continua aceasta stare de umilinta, de recunoastere a pacatelor sale, Dumnezeu il spala si ii curata tot si ramane inaintea Lui curat si luminos si poate ajunge la o viata de sfintenie.

Asa s-a intamplat si asa veti asculta, daca veti avea rabdare in continuare, aceasta istorioara pe care o sa o citesc eu acum, dintr-o cuvantare a parintelui Cleopa de la Sihastria[4]. Cum cineva care a ajuns intr-o stare de mare decadere morala, totusi s-a redresat si a ajuns la un mare grad de sfintenie, fara ca lumea din jurul lui sa stie acest lucru, stia numai Dumnezeu. Si acea stare de umilinta, de pocainta, a dobandit-o mai ales prin niste fapte de milostenie pe care le-a facut de-a lungul vietii lui ticaloase. Si de cate ori facea o milostenie, ii ruga pe cei care primeau darul lui: „Nu ma uitati in rugaciunile voastre”. Si veti asculta acest cuvant si veti retine, pentru ca in el se cuprinde un mare adevar pentru viata fiecaruia din noi:

„Era un mare pustnic cu numele Pafnutie in Egipt. Acesta [...] era vestit prin intelepciunea lui, prin cumintenia lui. Si avea darul preotiei, desavarsit prin fapta cea buna si facator de minuni. Dar odata, acest mare sihastru a fost ispitit de gandul acesta: cine ar fi ca el asemenea la fapta buna, si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Vin asemenea ganduri pentru cei care se roaga, care citesc Psaltirea sau acatiste in timpul noptii, le vine cate un gand viclean, de sarpe, si, fara sa-si dea seama, se compara cu cineva care nu se roaga, care in acel ceas de miez de noapte pacatuieste si se socoteste mai presus de persoana respectiva. Cand a gandit asa, a cazut din Rai. Deci se gandea el: cine ar fi asemenea la fapta cea buna, si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Acesta poate a fost un gand de mandrie sau poate anume a venit acest gand in inima sa ca Dumnezeu sa-i arate lui tainele Sale, pe care el inca nu le cunostea. Si zabovind gandul acela in inima lui, a alergat la Dumnezeu prin rugaciune si s-a rugat din toata inima ca Domnul sa-i descopere acest lucru, adica sa-i arate cine are, asemenea lui, vietuirea duhovniceasca, sau de este cineva care il intrece.

Si asa, rugandu-se el cu staruinta catre Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas zicandu-i, ascultati aici:

„«Pafnutie, inca nu ai ajuns in masura cutarui cimpoias care canta pe la nunti in orasul Alexandria Egiptului»”.

Era marele Pafnutie laudat de toata lumea si altul, un cimpoias, un cantaret pe la nunti era mai mare decat el inaintea lui Dumnezeu.

„La auzirea acestor cuvinte, batranul pustnic a oftat, a suspinat din greu, s-a smerit foarte cu mintea si inima lui, zicandu-si:

«Daca eu inca n-am ajuns in masura acelui lautar ce canta pe la nunti si daca acela este mai bun decat mine, apoi mare este puterea Mantuitorului meu. Nici n-am sa mananc si nici n-am sa beau pana cand nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Dumnezeu». Asa batranul pustnic si-a luat toiagul sau si a pornit spre orasul Alexandria”.

Era departe, in munti, inspre Abisinia, pe acolo era pustia in care locuia acest batran. Avea o cale lunga si grea sa ajunga pana la Alexandria, cetatea capitala. Ajungand el acolo cu multa osteneala, cauta pe acel cimpoias intreband din om in om, pana ce l-a aflat in casa lui, pregatindu-se tocmai atunci sa se duca de-a canta la o nunta. Acela cand l-a vazut pe batranul sfant cu barba alba ca zapada si cu haine vechi, pustnicesti, pe el, a cazut in genunchi inaintea lui si s-a inchinat pana la pamant. Apoi, ducandu-l in casa dupa obiceiul locului, i-a spalat picioarele sale cu apa rece, ca asa era caldura de mare si fierbinteala si apoi i-a pus masa. Dar sfantul Pafnutie i-a zis:

«Ma jur pe Dumnezeul Cel viu ca nu voi gusta din masa ta, nici nu ma voi odihni la tine in casa pana cand nu-mi vei spune viata ta si care sunt faptele tale cele bune».

Iar cimpoiasul i-a spus:

«Sfintite parinte, ce viata si ce fapte bune cauti la mine, un lautar care-L supara pe Dumnezeu cantand pe la nunti, smintind pe altii?»

Atunci sfantul sihastru i-a spus din nou:

«Te jur pe Dumnezeu sa nu tii taina ascunsa de mine, caci eu nu de voia mea am venit aici, ci sunt trimis la tine de Ingerul Domnului».

Atunci cimpoiasul i-a spus:

«Ce lucru vrei sa auzi de la mine, parinte sfinte, ca eu in viata mea am fost capetenie de talhari si nu este pacat pe care sa nu-l fi facut eu. Iar acum, dupa cum vezi, sunt lautar si cant pe la nunti. Deci ce fapte bune poti sa afli de la un asemenea om?»