sâmbătă, 10 aprilie 2010

DE LA LUME ADUNATE

Despre simbolurile Icoanei „Izvorului Tamaduirii” a Maicii Domnului

Icoana „Izvorul Tamaduirii” a Maicii Domnului, vineri în Saptamana Luminata

Icoana „Izvorul Tămăduirii” înfăţişează realitatea existenţei unui izvor minunat, în apropiere de Constantinopol (Istanbul), cunoscut înainte de sec. V. În Icoană, central, apare un potir uriaş din piatră, cu apă, din care răsare Preasfânta Fecioară cu Pruncul Sfânt în braţe. În unele variante ale icoanei, potirul are marginea de sus în formă de cruce – şi, conform unelor surse, aşa aveau forma vasele de botez din primele secole creştine.

Lângă Maica Domnului, în câteva reprezentări iconografice ale „Izvorului Tămăduirii”, apar şi Sfinţii Arhangheli, iar la baza potirului cu apă sunt mulţi oameni veniţi pentru revigorare sufletească şi trupească.

Aşadar, se ştia din vechime că lângă Poarta de Aur a Constantinopolului curge un izvor unde se întâmplă minuni. Locul era păzit de Născătoarea de Dumnezeu. Se afla într-o dumbravă de chiparoşi, dar cu trecerea timpului apa izvorului s-a tulburat şi el a căzut în uitare.

Într-o zi, viitorul rege Leo (Leon) Marcellus, războinicul, a trecut prin dumbravă şi a întâlnit un om orb care se dezorientase. El l-a ajutat şi s-a dus să caute apă pentru orbul însetat. A auzit o voce care i-a spus „Leon, nu căuta departe, apa e aproape”. Cu toate acestea, Leo nu a găsit izvorul prea curând. Din nou vocea i-a zis: „Rege Leo, mergi şi află izvorul, cu care să potoleşti setea omului. Dar apoi unge ochii lui cu noroi de la izvor, şi atunci veţi afla cine sunt eu, care de mult timp binecuvintez acest loc. Apoi în scurt timp te voi ajuta să ridici aici o biserică în numele meu, iar toţi cei care vor veni aici, chemând numele meu cu credinţă, vor primi răspuns la cererile lor, şi eu îi voi vindeca.”

Leo a făcut întocmai, iar orbul şi-a recăpătat vederea. El s-a întors în Constantinopol, slăvind puterea rugăciunii Maicii Domnului pentru credincioşi.

Evenimentul s-a petrecut în timpul împăratului Marcian (391-457).
După el, a urmat la tron Leo (Leon) Marcellus (457-473), care nu a uitat acea voce şi acea vindecare, şi nici acea profeţie cu privire la el însuşi (că va ajunge rege). El a ordonat ca izvorul să fie curăţat de mâl, să se construiască terasamente pentru a-l izola de alte izvoare din apropiere, iar apa a fost captată într-un bazin mare, de piatră, circular. Mai sus de acesta s-a ridicat o biserică în cinstea Maicii Domnului.

Izvorul a fost numit de împărat „dătător de viaţă” sau „tămăduitor”. Un alt împărat, Iustinian cel Mare (527-565), a beneficiat de harul izvorului. El suferea de edem. Într-o noapte, a auzit o voce care i-a spus: „Rege, nu te vei însănătoşi până când nu vei bea din izvorul meu”. Regele nu ştia despre ce izvor este vorba şi a căzut în deznădejde. Pe parcursul zilei, Maica Domnului i-a vorbit iarăşi şi i s-a arătat: „Rege, mergi la izvorul meu, bea şi vei primi sănătate, ca mai înainte”. Bolnavul a ascultat voia Maicii Domnului, a găsit izvorul, a băut, şi s-a înzdrăvenit. Lângă biserica ridicată de Leo (Leon), a ridicat un alt măreţ lăcaş, devenit mânăstire.

În sec. XV, când Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor, biserica de la izvorul tămăduirii a fost distrusă, iar materialele de construcţie folosite la ea au fost preluate pentru moscheea sultanului Baiazid. Locul bisericii a fost acoperit cu pământ şi piatră, încât nici măcar urma fundaţiei nu s-a mai cunoscut. Zona învecinată s-a transformat în cimitir musulman, iar lângă ruinele bisericii a fost postată o santinelă, ca niciun creştin să se mai apropie.
Treptat, interdicţia s-a ridicat, iar creştinii au ridicat o nouă bisericuţă la izvor. Dar şi aceasta a fost dărâmată, în 1821. S-au încercat noi curăţări ale izvorului şi s-au consemnat noi minuni (zece din perioada 1824-1829).

În timpul sultanului Mahmud, ortodocşii aflaţi sub ocupaţie au primit dreptul de a săvârşi liber serviciile religioase. Atunci s-a ridicat pentru a treia oară o biserică la izvor. În 1835 ea a fost sfinţită de patriarhul ecumenic Constantin, în sobor. Lângă ea s-a construit şi un spital, ca şi o casă pentru săraci. Musulmanii au început să respecte locul şi să primească şi ei ajutor de la „izvorul Maicii Domnului”, a cărui apă ei o numesc „apa Sfintei Maria”. Ultima distrugere a bisericii s-a făcut în 1955, tot de către turci. În prezent la izvor este ridicată o mică biserică, iar izvorul lucrează până azi tămăduiri.
zvorul ajută oameni din toate categoriile sociale: regi, patriarhi, dar şi oameni simpli, de toate religiile. Se cunosc cazuri de vindecări în rândul armenilor, catolicilor şi musulmanilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate