sâmbătă, 3 aprilie 2010

maica rugaciunii


maica rugaciunii

23.10.2009 18:12
Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu. ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta. ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii. ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie. ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.'' ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii. ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
Material pentru casă Se spune că o doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ, ca oricare alt muritor, plecă din lumea aceasta după o viaţă plină de griji pământeşti, trudă şi stres, şi ajunge în cer. Acolo o primi Sf. Petru şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Sf. Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Atunci Sf. Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis de pe pământ, n-am putut construi ceva mai bun". Să ne grăbim şi să ne străduim să trimitem la cer cât mai mult “material” şi de bună calitate pentru casa veşniciei noastre, ca nişte slugi vrednice; măcar câte o “cărămidă” în fiecare zi.

DIN PATERIC

22.10.2009 07:42

Un bătrân oarecare şedea la Tebaida într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit. Şi avea obicei bătrânul, seara, să-l sfătuiască cele de folos şi după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Odată, însă, a şezut iarăşi bătrânul seara, după obicei, sfătuindu-l pe frate şi, în timp ce vorbea cu el, a adormit. Iar fratele a aşteptat să se trezească bătrânul şi să-i facă rugăciune [ca să poată merge la culcare]. Dar, mult şezând şi nedeşteptându-se bătrânul, s-a supărat şi a voit să se ducă. Şi a suferit aşa de şapte ori la rând, supărându-se şi împotrivindu-se, dar până la urmă nu s-a dus. Apoi, trecând o vreme din noapte, s-a deşteptat bătrânul şi, văzându-l pe ucenic şezând, i-a zis: "Nu te-ai dus până acum?". Iar el a zis: "Nu, că nu m-ai slobozit, părinte". Şi a zis bătrânul: "Pentru ce nu m-ai deşteptat?". I-a răspuns fratele: "Nu am îndrăznit să te mişc ca să nu îţi stric somnul".

Aşa, au citit pravila cea de dimineaţă şi, după sfârşitul ei, l-a slobozit bătrânul pe frate şi şedea singur. Atunci a fost răpit şi iată cineva îi arăta lui un loc slăvit, cu un scaun strălucit în el şi deasupra scaunului şapte cununi strălucitoare. Iar el l-a întrebat pe cel ce i le arăta: "Ale cui sunt acestea?" Şi i-a răspuns acela: "Ale ucenicului tău. Şi locul şi scaunul i le-a dăruit Dumnezeu pentru ascultarea lui, iar cele şapte cununi în noaptea aceasta le-a luat". Deci, venindu-şi în sine bătrânul, l-a chemat pe frate şi i-a zis: "Spune-mi, ce-ai făcut în noaptea aceasta?" Iar el a răspuns: "Iartă-mă, părinte, dar nimic n-am făcut!" Bătrânul, socotind că smerindu-se nu mărturiseşte, i-a zis: "Nu te slobozesc de nu-mi vei spune ce-ai făcut sau ce-ai gândit în noaptea aceasta!". Fratele, nimic ştiind să fi făcut, nu avea ce să-i zică. Şi i-a zis părintelui: "Părinte, nimic nu am făcut decât aceasta: că, supărat fiind de gânduri, de şapte ori am vrut să mă duc [la culcare], însă fără de slobozenia ta nu m-am dus". Iar bătrânul, auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotrivă gândului a primit cunună de la Dumnezeu. Şi fratelui nimic din cele ce a văzut nu i-a spus.

Dar pentru folos le-a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să cunoaştem că şi pentru mici osteneli ne dăruieşte nouă Dumnezeu cununi strălucite. Să ne mai învăţăm şi a cere cu osârdie rugăciunile părinţilor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.

Despre mine

Fotografia mea

,,  Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: ,,

Persoane interesate