sâmbătă, 3 aprilie 2010


vreau sa merg la manastire

04.11.2009 21:18
As vrea sa merg la manastire

As vrea sa ma calugaresc

Dar spune-mi, o Maicuta Sfanta

De vrei , de vrei sa ma primesti.



La manastire sunt sarcini grele

Tu nu le poti indeplini

Eu iti voi da trei luni de zile

Eu iti voi da a te gandi.



Nu vreau sa stiu de sarcini grele

Eu vreau sa ma calugaresc

Ca-n lumea asta n-am pe nimeni

Asa la ce sa mai traiesc.



N-am nici mama, n-am nici tata

N-am nici frati, n-am nici surori

Primeste-ma la manastire

Primeste-ma s-apoi sa mor.



Nu plange mica mea copila

Caci Dumnezeu este cu noi

Si El ne va purta de grija

El ne va scoate din nevoi.



Primeste-ma la Manastire

Primeste-ma si-apoi sa mor

Primeste-ma la Manastire

Primeste-ma si-apoi sa mor.



Despre judecăţile lui Dumnezeu// preluat//

Am să vă arăt acum cum lucrează Dumnezeu în lume, căci nouă ni se pare că nu după vrednicia omului îi dă. Oamenii au obiceiul de a se judeca unii pe alţii. Măi, de ce îi merge bine ăluia care înjură, bea, fumează, e desfrânat şi totuşi e bogat, are copii sănătoşi, iar cutare om deşi e drept, cuminte, evlavios, îi merge tot rău, îi bolnavă soţia, copiii, animalele din ograda... şi uite aşa judecăm noi, oamenii... "Planurile Mele nu sunt ca planurile voastre, ci cât este de departe cerul de pământ, atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, zice Domnul"...

Era un călugăr bătrân, cu viaţă înaltă, în pustia Schetică. Călugărul acesta l-a trimis pe ucenicul lui la Alexandria, iar acolo tocmai s-a întâmplat că prefectul cetăţii murise. Prefectul fusese un om rău, care prigonise şi omorâse creştini. Acum însă îl duceau la groapă cu muzică mare şi cu flori, lume multă, o zi frumoasă. Când a venit ucenicul acasă, la pustie, l-a găsit pe pustnicul bătrân, care trăise 50 de ani în pustie, mâncat de un leu... Atunci tânărul ucenic îi zise unui alt pustnic: "Părinte, uite, ucigaşul creştinilor ce înmormântare a avut iar pe bătrânul meu Părinte l-a mâncat leul!!!" Atunci pustnicul răspunde: "Mi se pare că Dumnezeu fiind prea bun îngăduie şi unele lucruri dumnezeieşti". Iar acest bătrân s-a rugat lui Dumnezeu aşa: "Doamne arată-mi mie judecăţile tale! De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci, alţii răi şi o duc bine şi altele..."

Rugându-se aşa, a venit vremea să plece la Alexandria, să vândă coşniţele făcute în pustie şi să-şi cumpere pâine, pe care o uscau şi de aveau pesmeţi cu apă, le era de ajuns; alţii mâncau pâine cu rădăcini, alţii numai rădăcini fără pâine. Tocmai când a ieşit din pădure, îi apare în faţă un călugăr tânăr care îl întreabă: "Unde mergi Avvo?" "Merg la Alexandria să îmi vând lucrul mâinilor!" "Părinte, mata eşti bătrân, lasă că îţi duc eu coşărcile!" Apoi tot tânărul călugăr îl întreabă pe bătrân: "Ştii care e datoria călugărului când merge pe drum?" "Ştiu fiule, să tăcem şi să ne rugăm!" "Te jur părinte bătrân ca până la Alexandria să nu vorbim nici un cuvânt, dar bagă de seamă, părinte, că ai să vezi la mine lucruri, care n-o să-ţi prea convină, dar să nu vorbeşti că ţi-ai călcat jurământul!". Şi a zis bătrânul: „Cred, fiule, căci cu ajutorul lui Dumnezeu n-am să vorbesc!" Şi din momentul acela au început călătoria şi au tăcut. Către seară au ajuns la poala muntelui, la un sat. Acolo era o casă din care iese un tânăr şi zice: "Părinte, hai la noi că e seară acum!". Gazda le-a spălat picioarele la amândoi, le-a dat o cameră şi i-a chemat la masă. Tânăra gazda avea în casă un blid frumos de argint, cu flori, iar pe blid scria bisericeşte (cu litere slavone n.n.). Ca să le arate cinste musafirilor, tânărul a pus fructe în blidul de argint. Când să plece dimineaţa cei 2 călugări, călugărul cel tânăr fură blidul de argint şi îl ascunse sub haină. Cel bătrân a văzut, dar a tăcut, căci era sub jurământ. A zis în sine: "Mare pacoste e călugărul ăsta, să fure blidul de la omul ăsta bun!". Când au ajuns la o apă limpede, călugărul tânăr a luat blidul, a făcut cruce peste el şi l-a aruncat în apă. Când era soarele sus, au ajuns în alt sat, unde îi vede un gospodar care le zice: „Părinţilor, haideţi la noi!" Omul acela avea un câine groaznic, legat în lanţ. Către seară, înainte de a părăsi casa, tânărul călugăr a făcut o cruce peste câine, iar câinele a sărit în sus, a crăpat şi a murit. Spre seară ajung la alt sat, unde îi primesc doi tineri (căsătoriţi n.n.) cu mare evlavie. Aceşti tineri aveau un singur copil, nou născut. La plecare, călugărul tânăr se repede la leagănul în care dormea pruncul, îl dezveleşte, îi suceşte gâtul şi îl omoară. Atât de repede i-a sucit gâtul că n-a putut ţipa deloc, apoi l-a învelit şi l-a lăsat acolo. Zice bătrânul în sine: "No, altă crimă, cine ştie unde merg eu cu criminalul acesta! Vai de capul meu!" A doua zi treceau pe lângă o crâşmă, tânărul călugăr a făcut cruce spre crâşmă şi trei metanii, iar cei din crâşmă au zis: "Uite mă, că popa se închină la noi!" şi râdeau. Au mers înainte şi au ajuns la marginea unei păduri, unde se afla o biserică pustie, fără uşi, geamuri, acoperiş, erau numai zidurile. Călugărul tânăr s-a aplecat la un pârâuţ, a luat nişte pietricele, a făcut cruce peste ele şi a început să arunce cu ele în biserică. După aceea a făcut cruce peste biserică şi a plecat. Cel bătrân zicea: Acesta numai drac poate să fie!" Către amiază ajung într-un sat unde era căldură mare. Văd o căsuţă veche, acoperită cu stuf, trestie şi paie. Pe prispă casei erau nişte copilaşi ce plângeau; bătrânului i-a fost milă de ei şi le-a dat ce-a avut şi el, un pic de pâine, câte un fruct... Copiii plângeau că anul trecut au îngropat pe tatăl lor, iar acum pe mama lor. Călugărul cel tânăr a dat foc casei, iar copilaşii, ca nişte pasarele, au fugit ţipând că a luat foc casa. Până să vină vecinii casa a ars în totalitate. Zise bătrânul: "Doamne, uite că a dat foc casei! Numai rele face acesta!"

Seara ajung în Alexandria. La marginea oraşului era o vilă, o casă cu fântână frumoasă dar nu era nimeni acasă la ora aceea. Ce face tânărul călugăr? Se suie pe casă şi într-o oră o desface pe toată, aruncă uşile, geamurile, tot. Când s-a dat jos, călugărul bătrân n-a mai avut răbdare, căci până aici le-a fost tăcerea şi i-a zis tânărului: „ I-a ascultă mă!! Am ajuns la Alexandria, aşa-i? Mă, până aici am jurat să tac? Să-mi spui ce eşti, DRAC? ÎNGER? Sau OM? Dar tânărul a zis: "Ce ai cu mine părinte?" "Eu n-am văzut oare ce ai făcut până acum? Multe rele ai făcut până acum!" Tânărul i-a zis: „Părinte, trei lucruri mari am făcut: când am aruncat blidul de argint în apă, blidul a fost furat de la biserică de părinţii acelui tânăr şi acum ei se muncesc în iad. Dacă nu luam blidul atunci şi tânărul băiat ar fi ajuns în iad. L-am aruncat în apă aceea curata şi are să vină cântăreţul bisericii şi o să-l ducă înapoi de unde a fost furat. Aceste trei lucruri bune am făcut: părinţii care au furat au ieşit din iad, nu va merge în iad fiul lor iar blidul revine la biserică" Dar câinele de la casa aceea?" "Cei ce aveau câinele erau creştini buni, dar în ziua următoare câinele avea să turbeze şi, muşcându-i, mureau toţi din casă, aşa am omorât câinele şi i-am scăpat pe toţi de la moarte" "Dar de ce ai omorât copilul din leagăn?" "Şi aceşti doi tineri erau creştini buni, însă dacă creştea copilul, devenea hoţ şi avea să îşi omoare părinţii, aşa i-am salvat pe cei doi creştini" "Dar la crâşmă de ce ai făcut semnul crucii şi te-ai închinat?" "În crâşma era primarul satului şi cântăreţul bisericii, care au venit să bea un vin bun şi să se veselească. Şi ce au hotărât cei doi în crâşmă? I-a zis cântăreţul, primarului: Mai vărule, hai să facem o biserică în satul nostru, eu pun 100.000 şi tu la fel şi aşa s-au învoit şi le-am binecuvântat hotărârea lor, ca să poată face biserică, iar vinul pe care-l aveau spre a-l bea, a intrat în el un şarpe otrăvitor şi de l-ar fi băut mureau amândoi. Dar făcând semnul crucii peste vin, au scăpat de la moarte şi vor face biserica. De aceea m-am închinat şi am făcut semnul Crucii peste ea". "Dar în biserică de lângă pârâu, de ce ai aruncat cu pietre?" "În ea, fiind părăsită, erau o mulţime de draci care jucau pe masă Sf. Altar, eu i-am alungat de acolo şi acum vor veni oamenii şi o vor repara, şi vor face slujbă în ea" "Dar de ce ai dat foc la casa copiilor orfani?" "Dacă rămânea casă acolo, copii ar fi dus-o greu, dar aşa pe locul unde a ars vor găsi o căldare cu bani, iar o rudă a lor îi va lua şi va zidi altă casă şi aşa toată viaţa lor le va merge bine" "Dar casa de la marginea Alexandriei de ce ai dărâmat-o? " "Vila aceea a fost făcută din bani de furat şi de ar fi trăit în ea cei ce au făcut-o, nu se mai mântuiau, aşa, când vor veni, vor face alta din sudoarea feţei lor şi îşi vor mântui sufletul. A zis bătrânul: „Văd că toate le-ai făcut bine, dar acum spune-mi cine eşti? ÎNGER SAU DRAC?" Şi a zis tânărul: "EU SUNT ÎNGERUL LUI DUMNEZEU ŞI M-A TRIMIS DUMNEZEU SĂ ÎŢI ARĂT JUDECĂŢILE LUI CELE NEPĂTRUNSE DE MINTEA OAMENILOR, PENTRU CĂ JUDECĂŢILE LUI NU SUNT CA JUDECĂŢILE OAMENILOR". "Şi pustnicul ce a murit mâncat de leu, prin durerea morţii şi-a spălat şi ultimele păcate ce le mai avea şi aşa s-a mântuit, iar bogătaşul din Alexandria, înmormântat cu pompă, a făcut şi el ceva fapte bune în viaţă, iar Dumnezeu i-a plătit prin cinstea înmormântării, iar acum este în iad" "Întoarce-te în chilia ta şi nu căuta să înţelegi Judecăţile lui Dumnezeu, care sunt nepătrunse de mintea omenească.

Fraţii mei, să ştiţi că pe doi îi trăsneşte Dumnezeu, pe doi deodată, şi pe cel bun şi pe cel rău. Oare ce se petrece aici? Cel bun prin această moarte îşi găseşte mântuirea, iar cel rău ajunge în iad, prin pedeapsa lui Dumnezeu, după faptele sale. Dumnezeu face cum ştie, cum vrea, dar toate le face bine, Dumnezeu fiind BINELE cel mai mare din lume".




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate