sâmbătă, 3 aprilie 2010

- Nu trece nepăsător pe lângă cel bolnav!


- Nu trece nepăsător pe lângă cel bolnav!


„...Atunci când pe om îl doare pentru semenul său, Dumnezeu Se înduioşează şi Se bucură într-un anumit fel, pentru că unul ca acesta, prin dragostea pe care o are, se înrudeşte cu El şi de aceea primeşte mângâierea Lui cea dumnezeiască. Altfel nu ar fi putut suporta durerea pentru semenul său…Atunci când ai şi tu vreo durere dar te gândeşti la durerea celuilalt, te pui în situaţia lui şi te doare mai mult pentru acela. Adică durerea ta te ajută să înţelegi durerea celorlalţi. Iar atunci când primeşti cu bucurie propria ta durere, dăruieşti mângâiere celor îndureraţi…”


- Nu trece nepăsător pe lângă cimitir, spune o rugăciune de iertare pentru cei răposaţi!


„Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi.“

CERBUL
25.09 18:50

Cerbul Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea: –Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultaţi o mărturie a virtuţilor sale. A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care păşteau de voie mulţime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Şi printre multii cerbi, ce îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinaine şi cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul şi când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a aşezat în faţa mea, să mă apere şi numai ce l-a atins că s-a îmblânzit pe dată. Apoi cerbul privind în ochi pe Sfântul s-a ruşinat şi a fugit în desiş. Am întrebat: –Spune, părinte cum ai făcut aceasta? –Aceasta este puterea tainică a smereniei. Când ne smerim faţă de toţi şi toate şi ne vedem cât suntem de păcătoşi, se pogoară din Cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind pe vrăjmaşii noştrii, pe cei care ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, tot rău

DRAGI PARINTI

25.09.2009 17:45

Dragi părinţi,

Dumnezeu ne-a dăruit şi onorat, făcându-ne părinţi, dar ne-a dat şi o mare responsabilitate.

O relaţie corectă şi sănătoasă cu propriul copil, se construieşte în timp. Pentru a-i putea fi copilului alături, la răspântiile vieţii, nu-i suficient să ne dorim sau să ne imaginăm că suntem cel mai bun prieten al copilului. Relaţiile durabile se construiesc în timp, cu iubire, încredere, respect şi clipe frumoase. O modalitate de a aduna clipe frumoase, pentru zile negre, pentru mai târziu, clipe, care să hrănească şi să dea echilibru, sunt clipele de bucurie în care spunem copilului nostru o poveste. Spuneţi fiului şi fiicei voastre poveşti! Am ales poveşti, ce se pot spune de la cinci la cincizeci de ani...

Ca părinţi, dar şi în alte contexte suntem puşi în situaţia de a dojeni sau admonesta copilul. E uşor să cerţi, dar mai important este să trezeşti în copil un sentiment care să-l împiedice să repete greşeala. Un astfel de sentiment trezim şi cultivăm dacă mustrăm cu poveste. Povestea, în general şi poveştile cu tâlc, în special au mari calităţi: au nivel spiritual, nu manipulează, însănătoşeşte, construieşte o relaţie optimă.

La unele poveşti am indicat şi posibile utilizări.


: Dragul meu, Dumnezeu te vede si apreciaza acele momente in care, in ciuda sentimentelor desacurajatoare si depresive, Ii aduci, la libera ta alegere multumire (Levetic 7:16). De fapt, faptul ca Ii multumesti in astfel de momente Ii este mai placut decat multumirile tale cand tocmai ai fost binecuvantat. Si cand alegi sa Ii multumesti pentru dragostea Sa infailibila si pentru credinciosia Sa de a te elibera, proteja si ingriji chiar si cand inca nu le vezi in viata ta, in scurt timp vei experimenta si te vei bucura de binecuvantari! Deci, ridica-ti mainile si lauda-L pe Domnul pentru ca El este bun, indurarea Lui tine in veci

Moartea

25.09.2009 17:37

Moartea

Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.

Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
–Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
–Moşule, unde este moartea?

Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
–Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Spunem povestea: cuiva obsedat de câştigul bănesc,
omului lipsit de scrupule,
celui care uită că banul este un mijloc şi nu un scop,
lacomilor, egoiştilor,

Picioare păcătoase
25.09 18:03

Picioare păcătoase

Povestea vorbeşte despre credinţă, iubirea adevărată, iertare, greşeală, unirea cu Creaţia lui Dumnezeu.

Sfântul Dimitrie cel Nou era păstor la el în sat. Grăbind în urma vitelor, pe care le păştea şi nevăzând cuibul unei păsări de fân, a strivit cu talpa sa, puii abia ieşiţi din găoace. A plâns mult, de supărare că luase viaţa nevinovaţilor puişori. Mult a stăruit cu gândul la acestă urâtă faptă. S-a gândit apoi la Hristos care spune că faptele rele se îndreaptă pe pământ. Ca să-şi pedepsească nevrednicul picior, trei ani întregi, el a umblat desculţ, fie vară, fie iarnă.

Aripile milostivirii

25.09.2009 17:31

Aripile milostivirii

Povestea vorbeşte despre credinţă, felul cum Dumnezeu lucrează prin oameni

Într-o zi Sf. Martin, trecând printr-o cetate, a văzut un sărac schingiuit, pentru datoriile, pe care le avea. Plin de milă, pentru chinurile îndurate, Sfântul a rugat pe cămătari să ierte pe sărman şi să aştepte până le va putea plăti. Dar aceia, cărpănoşi, nici nu voiau să audă. Sfântul a început a se ruga astfel:

–Doamne, milostiv, Tu care ai plouat cu mană în pustie şi ai hrănit poporul Tău, trimite acum datoria săracului, spre slava numelui Tău!

Îndată s-a pogorât din cer un porumbel, care s-a aşezat pe umărul Sfântului. Când a voit acesta să-l ia, s-a prefăcut într-un porumbel de aur. Sfântul Martin l-a luat şi l-a dus la un cămătar de la care a primit 300 de galbeni, adică tocmai datoria săracului, după care a mers la locul caznei şi l-a salvat pe bietul om.

A doua zi, nişte credincioşi i-au adus Sfântului mulţime de bănet, pe care acesta l-a dus cămătarului, pentru a răscumpăra porumbelul. Când Sfântul Martin a mers la cămătar cu banii, acestuia i-a părut rău după porumbelul lucrat aşa de bine, dar Sfântul i-a dat şi 30 de bani de aur în plus. A luat porumbelul şi i-a spus:
–Zboară, minune cerească!

Porumbelul şi-a luat zborul pe dată, iar cămătarul i-a înapoiat bănetul, spunându-i:
–Destulă răsplată mi-i această minune, ia banii şi du-i nevoiaşilor!

Spunem povestea: cui vrea să facă bine,
omului care nu găseşte fapta bună de făcut
celui cere se întreabă cum să ajute


Nu este o povară, este fratele meu Povestea vorbeşte de: simţul datoriei, compasiune şi iubire, iubirea de aproape, generozitate Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus: –Fetiţo, ce grea povară duci! Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas: –Nu este o povară domnule, este fratele meu! Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă. Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:,,Nu este povară, este fratele tău.,,

Vizita

25.09.2009 17:18

Vizita

Povestea vorbeşte de: ratarea oportunităţilor, superficialitate, diferenţa esenţă-aparenţă.

Odată trăia un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!"

Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări . În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-l primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?

Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
–Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?

Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.

Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-l aşteptăm."
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.

Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:

–Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici...
–Nici gând! E locul, pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala" îşi spune sărmanul om necăjit.

A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
–Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
–De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat...

Spunem povestea: cui nu vede copacii de pădure,
credinciosului cu ochelari de cal,
unui superficial,
omului gata să rateze o oportunitate,
aceluia ce din orgoliu refuză mâna întinsă,
pentru a îndemna la căutarea esenţei.


Preotul care a trăit 370 de ani

Povestea ne vorbeşte despre: greşală şi iertare, credinţă
obligaţiile noastre faţă de îngeri
credinţă în dreptatea cerească,
legătura noastră cu îngerul

Un preot, într-o noapte, după o beţie a căzut şi în păcatul trupesc. Dimineaţa la insistenţele unui boier foarte respectat, a intrat a doua zi în altar să săvârşească Sfânta Liturghie. Atunci a apărut un înger, care l-a certat pentru că spurcat fiind a îndrăznit să intre în altar. Preotul s-a mâniat şi i-a strigat:

–Fiindcă aşa mă înfricoşezi să fii afurisit!

În clipa aceea îngerului i-au căzut aripile şi a rămas ca simplu om în biserică.

După o vreme murind un om, preotul a mers să-l înmormânteze şi minune mare, mortul a vorbit, dezvăluind tuturor păcatul preotului. Din clipa aceea nimeni n-a vrut să mai aibe de a face cu el.

Preotul şi preoteasa lui s-au sfătuit şi au hotărât să plece undeva, unde nimeni nu-i cunoştea. Preotul a trăit cam 370 de ani, trebuind să-şi îngroape mai multe soţii şi copii şi fiind sortit singurătăţii.

Odată a stat de vorbă cu un arhiereu sporit, căruia i-a mărturisit toată povestea şi mai ales păcatul său, care l-a condamnat la o viaţă nefiresc de lungă. Arhiereul a înţeles că preotul era legat de îngerul, pe care îl afurisise. L-a ajutat să ajungă în locul unde fusese târgul. Dar locul se pustiise. Cu greu au găsit locul bisericii, si pe locul altarului l-a găsit pe înger.

–Tot mai trăieşti sărmane preot?
–Dar tu, îngere, tot aici?
–Să ne iertăm unul pe altul! a zis îngerul.
–Binecuvântează şi iartă, îngere!
–Dacă te iert eu întâi, tu, preotule, te risipeşti şi eu rămân aici pe pământ!
–Te iert îngere!

Pe dată, îngerul a căpătat aripi şi a început să urce la cer. A întors faţa către prot şi i-a spus cu mare dragoste:
–Te iert, omule!

Pe dată, preotul s-a prefăcut în ţărână, iar arhiereul, care toate văzuse şi auzise, a povestit totul spre folosul oamenilor...

Spunem povestea: cui încearcă să sporească în credinţă,
celui preocupat de îngerul său,
omului ce crede că doar ingerul e obligat să-l ajute,
cui uită că îngerii se hrănesc cu credinţa şi iubirea noastră.

Hartia aurie de impachetat

25.09.2009 17:03

Hartia aurie de impachetat


Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pentru ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa.

Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind:

"Acesta este pentru tine, taticule".
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala.El i-a spus pe un ton raspicat:
"Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind da dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?"

Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis:
"Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut."

Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.

La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.

Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta.

Copiii, familia, prietenii sunt ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori.

Cîntecul păsării

25.09.2009 16:08

Cîntecul păsării

Povestea vorbeşte de: grădina secretă, tentaţia absolutului, refuzul realităţii, ,,glasul păsărilor".

Odată un călugăr a ieşit din mânăstire şi a mers în pădure pentru a tăia lemne. Acolo auzi o pasăre cântând minunat. Se aşeză să asculte viersul fermecat al păsării...Ascultă multă vreme până îşi simte sufletul mângâiat. Apoi terminându-şi treaba, se întoarce la mânăstire...

Dar portarul nu mai era acelaşi. Era un străin, care nu-l recunoscu şi nu-l lăsă să intre. Ceru să-l vadă pe stareţ. Când apăru stareţul, văzu, că era tot un străin. În zadar stărui să le spună că aparţine mânăstirii, că plecase cu câteva ceasuri în urmă, în pădure să taie lemne...

În cele din urmă cineva îşi aminti de povestea, care se spunea prin mânăstire, despre un călugăr, care trăise acolo cu sute de ani în urmă, dar care dispăruse fără urmă şi nimeni nu-l mai văzuse şi nu mai auzise de el.

Cîntecul dumnezeiesc al păsării, ce-i păruse călugărului, că durase câteva ceasuri, durase sute de ani după numărătoarea oamenilor...

Spunem povestea: căutătorului de absolut
celui ce refuză realitatea
omului refugiat în imaginar
aceluia care se teme să trăiasc

Lazar

Povestea vorbeşte de: sărăcia materială şi cea spirituală, iubirea frăţească, generozitate şi zgârcenie.

Trăiau cândva doi fraţi, unul bogat şi altul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie era şi bolnav rău, încât tot corpul său era acoperit de bube. Nevastă-sa, din cauza bubelor urât mirositoare, nu-l mai putea răbda, nici fratele său. Îl alungau de la unul la altul, iar Lazăr sta mai mult pe drum, la mila vecinilor.

Într-o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu-l cheamă la nuntă, ruşinându-se cu fratele său bolnav. Necăjit din cauza aceasta, Lazăr merge totuşi la casa fratelui, bucurându-se de bucuria fratelui şi se aşează pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Oamenii se făceau că nu-l văd, ca să nu supere pe gazdă, dar câinii îi aduc resturi de la masă şi-i ling rănile.

Bogatul supărat că fratele se arată la nunta lui şi nevrând să împartă cu fratele său nici măcar dragostea cîinilor, leagă câinii.

La sfîrşitul petrecerii, lăutarii înduioşaţi de singutătatea şi necazul lui Lazăr, vin să-i cânte. Lazăr era sărac lipit, şi neavând nimic cu care să-i plătească pe lăutari le dăruieşte, spre uimirea şi scârba tuturora, cojile bubelor sale, singura lui avere.

Pe jumătate amuzaţi şi pe jumătate scârbiţi, lăutarii pleacă spre casă, unde constată că acele coji se prefăcuseră în bani de aur. Bucuroşi foarte de aşa plată bogată, lăutarii merg să-i cânte din nou şi povestesc tuturor minunea. Recunoscători ei merg şi acasă la nevasta lui Lazăr.

Aceasta aflând că bubosul Lazăr prefăcea cojile bubelor în aur, se hotărăşte deodată să-l ierte pe Lazăr. Se îmbracă frumos şi merge la grămada de gunoi, pentru a-şi pofti bărbatul, acasă. Dar din puţine vorbe, ei se ceartă din nou. Furioasă, femeia îi strigă, că îl părăseşte, pentru că are un iubit, cu care va pleca în lume. Lazăr se uită cu atenţie la dânsa şi-i dă un sfat:

–Când vei ieşi din ogradă cu noul mire, să-ţi faci semnul crucii, în cele patru vânturi.

Nevasta uită sfatul. De cum ies mirii din curte, caii de la trăsură încep o goană nebună, nepământească...Femeia îşi aminteşte atunci de vorbele lui Lazăr şi îşi face cruce.

Deodată se pomeneşte singură pe câmp şi înţelege două lucruri: mirele fusese însuşi diavolul, iar bubosul Lazăr era un sfânt. Femeia se întoarce ruşinată la bărbatul ei...

Spunem povestea cuiva care: îşi duşmăneşte fratele din gelozie ori prostie,
se ceartă cu rudele, prietenii, colaboratorii,
nu ştie să dăruiască,
este egoist, individualist.

Taina Adevărului

25.09.2009 15:43

Taina Adevărului

Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.

La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.

Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.

După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.

Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:

–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?

Iar Dumnezeu i-a răspuns:

–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.

Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.



Persoane interesate