sâmbătă, 3 aprilie 2010

Mama Biserica

09.04.2009 11:13

Strânge-mă în braţe, Mamă - Biserică,

La căldura harului tău vreau să mă aprind,

Eşti singura care îmi poate încălzi inima.

Învaţă-mă să merg şi să vorbesc,

Mamă - Biserică,

Pentru că de multe ori mi se înnegurează calea

Şi cad, crezând că merg,

Sau emit cuvinte care se risipesc -

Petale de fluturi ucişi.

Mămică - Biserică,

Ajută-mă să ştiu cine sunt,

Cine aş putea fi

Şi cine trebuie să fiu -

La locul meu, aşa încât

Să se poată ospăta neoprit Dumnezeu în inima mea.



Pe melodia inimi

09.04.2009 11:

Miezul zilei,

Miezul nopţii,

Miezul sufletului meu,

Miezul vieţii,

Miezul morţii,

Mă învaţă Dumnezeu.

Îmi plec capul,

Plec genunchii,

Îmi plec sufletul uimit,

Îmi plec inimii iatacul,

Înclinat spre Infinit.

Zbor prin ziuă

Fără noapte,

Zbor prin lacrimi de regret,

Înotând prin clipe sparte,

Sunt al Domnului puiet.

Cânt cu buzele străpunse

De-al tăcerii lacăt pus,

Atras prin doruri - ventuze

Către Domnul meu, Iisus.


Darul plansului si allacrimilor este unul dintre cele mat mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mantuirea noastra. Darurile proorociei, inainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut in chip deosebit lui Dumnezeu si si-a atras in chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita. "Intristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie in sine. Nevointele trupesti fara intristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet".

Lacrimile varsate pentru pacate sunt la inceput amare, se varsa intru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le impartaseste si trupului. Putin cate putin, cu lacrimile incepe sa se uneasca o mangaiere alcatuita dintr-o deosebita liniste, dintr-un simtamant de blandete si smerenie; o data cu aceasta, insesi lacrimile, pe masura si pe potriva mangaierii aduse, se preschimba, isi pierd intr-o masura insemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina. La inceput, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, incep, putin cate putin, sa vina mai des si sunf mai imbelsugate. Iar atunci cand darul lacrimilor se intareste in noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gandurile, incepe sa lucreze cu o deosebita adancime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric. Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera invatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare in lacrimi dulci. Atunci, in inima odrasleste mangaierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamantesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevoiesc in rugaciunea cu plans si care au darul lacrimilor. Atunci, se implineste fagaduinta Domnului: Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia (Mt. V, 4). Atunci, nevoitorul, din insuflarea si incredintarea Sfantului Duh, se heretiseste pe sine astfel: Cel Ce pazeste pe prunci, Domnul; smeritu-m-am, si m-am mantuit. Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut bine tie: ca a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi si picioarele mele din alunecare (Ps. CXIV, 6-8). Atunci, nevoitorul vazand ca gandurile si simtirile pacatoase nu mai au putere asupra lui si in desert se straduieste sa-I supuna inrauririi lor, le graieste cu indraznire: Departati-va de la mine, toti lucratorii faradelegii, ca a auzit Domnul glasul plangerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit .



Pricina lacrimilor este vederea si recunoasterea pacatoseniei proprii. Izvoare de apa au izvorat ochii mei, graieste Sfantul Prooroc David, ca n-am pazit legea Ta Pricina lacrimilor e saracia cu duhul: fiind o fericire in sine, ea naste alta fericire - plansul o hraneste, o sprijina, o intareste. "Nu plansul vine din lacrimi, ci lacrimile din plans", a zis Preacuviosul Ioan Proorocul. "Daca cineva, aflandu-se in sanul obstii, taie voia sa si nu ia aminte la pacate straine, afla plansul. Prin aceasta lucrare se aduna gandurile lui - si adunandu-se in acest chip, nasc in inima intristarea cea dupa Dumnezeu, iar intristarea naste lacrimile". Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc

ca semn al milei dumnezeiesti: "Lacrimile la rugaciune, graieste Sfantul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiesti de care s-a invrednicit sufletul prin pocainta sa si a faptului ca a fost primit si a inceput sa intre in tarina curatiei prin lacrimi. Daca gandurile nu se vor rupe de lucrurile trecatoare, daca nu vor lepada de la sine nadejdile in aceasta lume, daca nu se va starni in ele dispretul fata de ea si daca nu vor incepe a-si pregati merinde pentru iesire, daca nu vor incepe sa lucreze in suflet cugetari despre lucrurile ce tin de veacul viitor, nu vor putea sa verse lacrimi"

sufletul meu pacatos

28.01.2009 12:34

Plângi, suflete-al meu, suspină,

Căci eşti tot umplut de vină!

Nu simţi Cine este-n tine...

Şi trăieşti fără ruşine.

Nu simţi darul ce-ai primit

Şi eşti mort, neîngrijit...

Suflete, plângi cu amar,

Roagă-te iară şi iar,

Ca să-ţi dea Domnul speranţa -

De la El răsare viaţa!

El te poate cerceta,

Fiind Bun, te va ierta.

Stropii Lui calzi, de iertare,

Ţi-or aduce alinare;

Harul te va încălzi,

Mila Lui te va păzi.

Iară darul ce-ai primit

Înmulţeşte-l însutit,

Dăruind,

Miluind,

Bun fiind;

Rugător,

Răbdător,

Iubitor.

Aşa, picurii de har

Se-nmulţesc iară şi iar,

Spre pacea fără hotar.


chemare

25.01.2009 19:18

Suflete liber,

Nu silesc pe nimeni;
Numai cine vrea
Să-Mi urmeze Mie
Pe cărarea Mea.

N-am să te forţez,
Dar nici nu te las,
Căci Mi-eşti tare drag
Şi mai e un ceas.

Suflete drag,

Picături de sânge
Multe am vărsat.
Pentru-ntreaga lume
Mult am sângerat.

Însă dintre-atâtea
Picături, creştine,
Una am vărsat-o
Sigur pentru tine.

Suflete răpit,

Vreau să urci mai des
În "Ierusalim"
Şi-n căntari divine
Să ne veselim.

Grija cea lumească
Să o laşi afară
Căci, de la o vreme,
Simt că te doboară.

Povestea unei lumânări

25.01.2009 19:07

Povestea unei lumânări

26 ianuarie 2009

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult.

rugaciune

25.01.2009 19:03

RUGĂCIUNE ÎMPOTRIVA CUGETELOR RELE

Doamne Dumnezeul meu, să nu Te depărtezi de la mine ! Căci s-au ridicat asupra mea gânduri rele şi groază mare a împresurat sufletul meu. Printre atâţia vrăjmaşi cum voi putea scăpa nerănit? Cum îi voi zdrobi ? „Eu voi merge înaintea lui şi voi smeri pe cei mari ai pământului. Deschide-voi uşile temniţei şi voi descoperi ţie ieşirile cele mai ascunse“. Fă Doamne, după cuvântul Tău şi să fugă dinaintea feţei Tale toate cugetele cele rele. Unica mea nădejde, unica mea mângâiere în mijlocul a tot necazul este aceasta, ca să alerg la Tine, să pun credinţa mea în Tine, din adâncul inimii să Te chem pe Tine şi să aştept în răbdare ajutorului Tău

ANCURAJARE

21.01.2009 12:03

Suflete liber,

Nu silesc pe nimeni;
Numai cine vrea
Să-Mi urmeze Mie
Pe cărarea Mea.

N-am să te forţez,
Dar nici nu te las,
Căci Mi-eşti tare drag
Şi mai e un ceas.

Suflete drag,

Picături de sânge
Multe am vărsat.
Pentru-ntreaga lume
Mult am sângerat.

Însă dintre-atâtea
Picături, creştine,
Una am vărsat-o
Sigur pentru tine.

Suflete răpit,

Vreau să urci mai des
În "Ierusalim"
Şi-n căntari divine
Să ne veselim.

Grija cea lumească
Să o laşi afară
Căci, de la o vreme,
Simt că te doboară.

Suflete aşteptat,

Eu, Duminica
O aştept mereu
Ca să te-ntâlnesc
În locaşul Meu.

Căci în rest ştiu bine
Că eşti ocupat
Şi n-ai timp de Mine,
Suflet aşteptat.

Suflete obosit,

La mironosiţe
Dac-ai să priveşti,
Ai să prinzi putere
Si-ai să biruieşti.

Ele nici o clipă
Nu M-au părăsit,
N-au zis că sunt slabe
Sau c-au obosit.

Suflete ales,

Ziua Învierii
Cu belşug să plouă
Şi să vă aducă
Multă PACE VOUĂ !

Pace pentru trup,
Pace pentru gând,
Pace pentru suflet,
Pace pe Pământ !



ANTREBARE ?

07.01.2009 23:30

CINE ESTE MAICA SFÂNTĂ ?

Cine este Maica Sfântă care s-a învrednicit

Ca să nască pe Mesia, Dumnezeul Cel slăvit ?

Cine taina cea ascusă şi de îngeri neştiută

A-mplinit prin curăţia şi prin firea-I preasmerită ?

E Preasfânta Născătoare, Maica Domnului Hristos,

Grabnică ajutătoare omului ce-i păcătos !

Toate neamurile-n cântec trebuie s-o fericească,

Fiindcă-i salvatoarea noastră din căderea strămoşească.

Cine fără stricăciune pe Cuvântul Dumnezeu

A născut în feciorie şi fecioară e mereu ?

Cine este mai cinstită mai presus de heruvimi

Şi e-n Ceruri mai mărită decât sfinţii serafimi ?

Cine e Împărăteasă şi în Cer şi pe Pământ ?

Cine-i Tatălui mireasă îmbrăcată-n Duhul Sfânt ?

Cine este scară sfântă care ca un curcubeu

Trece bolta şi prin care ne suim la Dumnezeu ?

Cine mâgâie durerea copilaşilor firavi

Şi alină bătrâneţea celor singuri şi bolnavi ?

Cine vine mai degrabă să ne sară-n ajutor

Când vrăjmaşii ne aşteaptă să cădem în laţul lor ?

Cine plânge şi se roagă Domnului Iisus Hristos

Ca să-l ierte de păcate pe smeritul păcătos ?

Cine este Maică bună şi al nostru sol ceresc

Şi doreşte-n cer s-aducă pe tot neamul omenesc.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Ohh, cum tremură carnea pe mine,

Şi lacrimi curg pline cu suspine

Din viaţa-mi plină de păcate

Ce n-o mai pot vreodată-ntoarce

Căci iată… ziua judecăţii acum este!

Şi ce priveliste înfricoşătoare

Că-s gol, din cap până-n picioare

Şi nu-i nici umbră şi nici loc

Să scap de-al patimilor foc,

Şi de mustrarea ce mă pironeşte

Din ochii Domnului ce drept în inimă-mi priveşte,

Şi oare ce cuvânt de îndreptare

Să îmi aduc cumva în apărare?

Când iată cum îmi stau în spate

Vorbe şi ganduri …şi ticăloase fapte!

Toate câte inima le-a-ngăduit

Şi toată viclenia ce-n mine a dospit,

Şi orice gând ce-adânc eu am ascuns,

Iată… m-acuză acum fără să-i pot da răspuns.

De unde să îmi iau curaj ca să-mi înalţ privirea

Când de atâtea ori eu am trădat Iubirea ?!?

Şi am făcut atâtea rele fapte

Ce-au întrecut nisipurile mării de nenumărate!

Ohh, cum stau cuprins de groază

Când am în faţă îngeri cât ochii nu pot ca să vază

Şi sfinţi cât nici cu mintea nu cuprind

De nici vreun suflet nu mai văd măcar clipind!

Nu pot în ochi pe unul singur să privesc

Căci de la slava lor ca ceara mă topesc

Şi-un tainic glas îmi roade sufletul în mine

Că nu mai pot lucra măcar un strop de bine

Iar celor ce mi-au cerut ceva vreodată

Le-aş da acum şi viaţa toată

Dar prea târziu este acum

Ca să mai pot întoarce-al vieţii drum.

De maică, prieteni şi de fraţi mă arde dorul,

Dar nu-ndrăznesc a le mai cere ajutorul

Căci dragostea ce trebuia ca să le port

Mă osândeşte acum să fiu un veşnic mort,

Şi mă privesc cu toţii muţi de durere

Văzându-mă cu-adevărat cum sunt la Înviere

Şi cine să aibe măcar o urmă de-ndrăzneală

Când toate-s date la iveală?

Până şi diavolul cel răzvrătit

Stă undeva deoparte înmărmurit,

Şi nu-ndrăzneste nici să mai cârtească

Căci iezerul de foc i-a luat şi glasul ca să mai grăiască.

Şi vântul şi cu timpul s-au oprit în loc

Şi nu vor mai mişca deloc

…Căci iată stă suflarea toată

În pragul veşniciei, la Dreapta Judecată,

Cu Dumnezeu pe tron biruitor

Ajuns la capătul răbdărilor,

Şi răsplătind la fiecare-n parte

După dreptate pentru toate.

Iar eu de cel mai greu păcat,

Din creştet până-n tălpi mă aflu vinovat

Că pentru frate nu mi-a curs prin vine

Macar o raza de iubire,

Insă inima-mi tremurând cu disperare

Imploră acum… o ultimă iertare.

Despre mine

Fotografia mea

,,  Pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: ,,

Persoane interesate